Dumnezeu există. E cert, numai că fiecare înțelege altceva prin acest cuvânt. Împărăția cerurilor este o expresie. Cândva avea și un înțeles, presupun, pe care azi l-a cam pierdut, fiindcă știm deja cum arată cerul. Ceva, totuși, rămâne. Ce? Rămâne simbolul. Și uite-așa, creștinii sunt nevoiți să revină la înțelepciunea filosofilor antici, la mitologie adică la poveste, un anumit fel de poveste, care seamănă cu fabula, în sensul că nu trebuie să reții faptele ca atare, ci morala. Da, anticii aveau și ei un dumnezeu al lor, dar mai uman, cu calități și defecte, pe Zeus, și o împărăție a cerurilor, care era Olimpul, un deal mai mare, de fapt un munte, pentru că are peste o mie de metri altitudine, mai exact 2917, dar asta contează mai puțin, fiindcă nu este deloc inaccesibil precum era cerul pe vremea lor. Ei știau însă să opereze cu simboluri, să gândească în abstract, deoarece nu aveau la dispoziție acceleratoare de particule nucleare.

 

Atunci când nu mă amuză, mă irită afirmația unora cum că s-ar afla în căutarea adevărului absolut, ne-mai-vorbind despre pretenția că l-ar fi și găsit. Oscilațiile între amuzament și iritare depind doar de dispoziția în care mă aflu în acel moment și nu are nici o legătură cu adevărul, fie el simplu sau absolut.

La o judecată normală, ar trebui să pornim de la constatarea că tot ce mișcă pe lumea aceasta se află într-o dialectică continuă a unor forțe opuse și nu poate exista o unicitate etichetată drept adevăr absolut. „Cine stăpânește contradicția, stăpânește lumea” spune moldoveanul Ștefan Lupașcu, născut la București și cunoscut în toată lumea ca „filosoful francez Stépahne Lupasco.

Atunci când de concertăm asupra unei probleme ce trebuie rezolvată, recepția evenimentelor ce ne înconjoară, începând cu sunetele de orice fel – zgomote, muzică, voci etc. – este inhibată. Când vrem să dormim, ne străduim să inhibăm nu numai recepția evenimentelor din mediul în care ne aflăm, dar și orice gând despre ceea ce facem în mod curent, atunci când nu dormim. Când însă suntem foarte obosiți, somnul vine de la sine, deci inhibarea se produce automat. Și totuși, mecanismele gândirii funcționează, iar dovada este visarea. Este proba supremă că organismul este mai deștept decât noi. După ce am gândit toată ziua la te-miri-ce, el zice „Stop! Acum gândesc eu.” Trist e că nu știm să punem în practică ce visăm și acționăm după judecata noastră diurnă, evident greșită.

Adevărul? E în vis, dar îl uităm înainte de ne trezi.