Binomul sărăcie-corupţie

Tocmai am citit un articol despre binomul sărăcie-corupţie, cu întrebarea „Care dintre ele este cauza şi care efectul?”. Se vede de la distanţă că autorul, pe care nu-l cunosc, este un sociolog. Nu-i voi menţiona numele pentru ca să nu provoc divagaţii partizane şi să mă pot referi doar la subiect. Subiectul meu, fiindcă al lui ar fi putut fi publicat într-o revistă umoristică, dacă n-ar fi ridicol.

 

Despre sociologie, cineva spunea că este ştiinţa cu cele mai multe metode şi cu cele mai puţine rezultate. În privinţa rezultatelor, sunt de acord. În ceea ce priveşte metodele însă, numărul lor nu numai că nu este mare, dar este chiar foarte aproape de zero, cele la care se referă autorul citatului fiind împrumutate din alte ştiinţe. Cât despre ştiinţă, adevărul este că, din 1839, când Auguste Comte a inventat cuvântul „sociologie”, cu speranţa că urmaşii săi vor crea teoriile şi metodele necesare unei ştiinţe riguroase, ea a rămas în acelaşi stadiul, negăsindu-şi metode proprii. Cauza pare să fie domeniul prea larg pentru a putea fi încorsetat în rigorile unei ştiinţe în sens clasic şi nu doar literar. Situaţia nu s-a schimbat nici după încercările de fragmentare în sociologie urbană, rurală, a industriei, agriculturii, a muncii, a familiei, a tineretului, a timpului liber şi altele, şirul sub-domeniilor rămânând deschis.

 

În România, Dimitrie Gusti a fost primul care a abordat subiectul şi, cum primul pas trebuia să fie cunoaşterea domeniului, el – un aristocrat – a început cu cercetarea satului românesc, mai puţin cunoscut de către cei din anturajul său. Au venit însă comuniştii la putere, care au apreciat ca inutilă investigaţia mediului din care ei înşişi proveneau, astfel că sociologia românească a dispărut prematur. Formal, câţiva ani mai târziu, a reapărut, dar ca anexă a propagandei comuniste. În schimb, după 1989, universităţile româneşti au scos pe bandă rulantă sute de sociologi cu diplomă, deşi nici o facultate nu crease în prealabil profesori de sociologie, iar acolo unde nu există criterii precise de evaluare ştim bine ce se întâmplă. Astăzi, cei mai tineri dintre sociologi încearcă să-şi ia rolul în serios, aşă că eu sper ca dorinţa lui Auguste Comte să devină cândva realitate.

 

Dar, am spun că nu doresc să divaghez vorbind despre autor şi am divagat spre sociologie. Am făcut-o din dorinţa de a-mi explica logica autorului. În lipsa unor metode cu adevărat ştiinţifice, mulţi dintre cei ce se consideră sociologi sunt preocupaţi de diferite probleme sociale, iar sărăcia este cea care impresionează cel mai mult, de aici şi ideea combaterii ei. Sărăcia este însă opusul bogăţiei. Doar bogăţia există ca atare; sărăcia este lipsa ei. Rezultă că lupta împotriva sărăciei (combat = luptă, din franceză) este o absurditate. Nu poţi lupta împotriva cuiva sau ceva ce nu există.

 

La prima vedere, problema este una de distribuţie a bogăţiei. Efectele propagandei comuniste asupra autorului sunt evidente. Problema de fond este cea a producerii bogăţiei, fiindcă trebuie să ai ce distribui.

 

Autorul articolului care m-a stârnit face o comparaţie între câteva ţări, aflate la un stadiu apropiat de dezvoltare economică, dar cu nivele foarte diferite ale corupţiei, şi încearcă să afle răspuns la întrebarea lui. După o prezentare – aparent bine documentată – a unor indicatori economici, sfârşeşte prin a ne spune că n-a aflat nimic; întrebarea lui rămâne fără răspuns. Nu vorbeşte însă despre deosebirile fundamentale dintre ţările studiate. În unele, bogăţia s-a construit treptat, prin acumulare de-a lungul generaţiilor, astfel că oamenii au un dezvoltat simţ al proprietăţii şi sunt interesaţi în buna administrare a ei, în timp ce, în România, bogaţii zilelor noastre au avut o evoluţie radical diferită. Reprezentativi sunt cei ce, odată ajunşi în posesia fostelor întreprinderi de stat, au vândut utilajele la fier vechi, iar terenul, parcelat, l-au oferit celor dispuşi să-l cumpere, prin intermediul agenţiilor imobiliare. Nici vorbă despre vreo preocupare pentru crearea bogăţiei, ci doar goana după bani, obţinuţi rapid şi fără efort. Pentru asta, prima condiţie necesară este corupţia.

 

Problema „combaterii sărăciei” se pune deci în alte coordonate, pentru care sociologia este, deocamdată, prea puţin eficientă. Cel puţin cea românească!

Advertisements

În turmă, sau alături?

Animalele slabe trăiesc în comun: turme, stoluri etc. Cele puternice sunt vânători individuali. Omul face parte din prima catogorie.

Acesta este rezultatul unui proces îndelungat de evoluţie. Se întâmplă însă ceva: procesul este reversibil. Dacă în trecut, membrii triburilor trăiau permanent în colectivitate – la luptă şi la dans erau împreună – omul modern este din ce în ce mai singur. Şi nu pentru că i s-ar impune. Este dorinţa lui să se deprindă de societate, începând cu evadarea de la serviciu. Crede că a devenit destul de puternic. El vrea să aibă cât mai mult timp liber, pe care să şi-l gestioneze după bunul său plac. Tehnologia modernă îi permite să efecuteze acasă din ce în ce mai multe activităţi. Oamenii colaborează din ce în ce mai puţin, iar în lupta pentru existenţă sunt de obicei adversari. Colaborarea este rara avis. Din punct de vedere cultural, situaţia este şi mai categorică. La horă nu mai merge nimeni. Dansurile moderne sunt doar pentru perechi, în vederea împerecherii. Teatrul grec din Epidaur avea o capacitate 14.000 de locuri, deşi în localitate se aflau cu mult mai puţini locuitori. Astăzi, teatrele din oraşe cu milioane de locuitori, rămân aproape goale la majoritatea spectacolelor. Oamenii preferă televizorul, la care se uită individual. Deocamdată, la filmele făcut de echipe numeroase de profesionişti, dar s-ar putea ca într-un viitor destul de apropiat să prefere filmele făcute de ei înşişi, în care eroii principali sunt chiar ei.

 

El, omul modern, nu mai este un animal slab. Se întmplă aşa, datorită tehnologiei. Exacerbându-şi individualismul, tehnologia nu-l va mai servi şi, atunci, va redeveni un animal slab, obligat să trăiască în turmă.

 

Turmele nu au conducători; doar haitele.

Solomon Marcurs despre valoarea culturală

Valoarea culturală a unei persoane – sau chiar a unei naţiuni – este dată de capacitatea acestora de a comunica. Bineînţeles, nu am în vedere dialoguri de gen şuete, ci discuţii pe teme serioase, din diferite domenii, nu doar literatură uşoară. Atenţia asupra acestui adevăr mi-a atras-o Solomon Marcurs, care aminteşte în „Singurătatea matematicianului” că, în trecut, discursurilor din Academia Română, rostite de către un specialist dintr-un domeniu, referitoare la un specialist din alt domeniu, le răspundeau un alt coleg dintr-un al treilea domeniu. Şi fiecare dintre aceste discursuri puteau fi eseu demn de a fi cotate ca piesă ale literaturii.

Astfel: „Inginerului, matematicianului şi pedagogului Petrache Poenaru, care –şi consacrase discursul de recepţie rostit în anul 1871 lui Gheorghe Lazăr şi şcolii româneşti, i-a răspuns scriitorul George Sion. Fizicianului, chimistului şi matematicianului Emanoil Bacaloglu, care vorbise la 1880 despre calendar, i-a răspuns scriitorul şi inginerul Ion Ghica. Discursului despre Spiru Haret, rostit de Gheorghe Ţiţeica în 1914, i-a răspuns fizicianul şi meteorologul Ştefan C. Hepites. In 1933, compozitorul George Enescu îşi prezintă discursul despre scriitorul Iacob Negruzzi şi despre intrarea muzicii la Academia Română iar răspunsul este dat de matematicianul Gheorghe Ţiţeica.

Şi tot el, mai departe în aceeaşi lucrare, spune: „Porneşti de la probleme, idei şi rezultate ale altora, încerci să faci un pas mai departe şi, dacă reuşeşti sau numai crezi că ai reuşit, încerci să transmiţi altora mesajul tău. Aştepţi cu înfrigurare reacţia lor, pentru a testa în acest fel coerenţa, corectitudinea şi interesul mesajului respectiv şi pentru a vedea în ce fel este, la rândul său, dus mai departe. Nu cumva tocmai în acest dialog generalizat se află esenţa activităţii de cercetare, a creaţiei, în general?

Da, creaţie nu înseamnă să te rupi de lume şi să-ţi imaginezi că aberaţiile tale sunt un pas înainte. În domeniile în care măsurarea nu este posibilă (deşi „există o măsură în toate” – spun unii) şi unde se pare că orice este posibil, comunicare este feed-back-un necesar pentru a fi sigur că pasul făcut este înainte şi nu în prăpastie.

Grecii ar putea trece la Islamism

Afirmaţia pare mai mult decât surprinzătoare. Cum este posibil ca cel mai credincios popor creştin să îmbrăţişeze o religie împotriva căreia a luptat de secole? N-a luptat împotriva religiei, ci împotriva unor popoare care aveau acea religie. Iar acum, dacă relaţia dintre popoare se schimbă, ce mai contează religia.

 

Până nu demult, când grecilor le mergea rău, Europa i-a salvat şi le-a oferit o prosperitate la care nici nu visau. Ar trebui să-i fie recunoscătoare. Ei bine, „recunoştinţa e povară grea”. Acum, grecii consideră că Uniunea Europeană este duşmanul lor. A grecilor inculţi, bineînţeles, nu şi a celor cât de cât cultivaţi. Din păcate, cei mulţi sunt în Grecia foarte mulţi. Alegerile din ultimul timp şi referendumul recent au dovedit din plin această afirmaţie.

 

Ştim că o ţară mică nu poate trăi fără prieteni. Actualii guvernanţi au sperat în ajutorul Rusiei şi, poate, chiar al Chinei, dar guvernele acestor ţări sunt destul inteligente şi îşi dau seama că prietenia dorită de greci ar fi doar o gaură neagră în bugetele lor.

 

Islamul însă nu este o ţară, ci o religie. De dragul expansiunii, imamii vor aprecia ca oportun prilejul de a-i „ajuta” pe greci şi vor găsi şi resursele necesare. Rămâne doar ca grecii să accepte. Şi de ce n-ar face-o? Alături de Turcia şi musulmanii din fosta Iugoslavie, pare aproape firesc.

 

Credinţa creştină? Să nu uităm ca tot ei sunt cei care au abandonat Mitologia în favoarea Creştinismului, şi nu oricum, ci foarte repede şi cu multă convingere. Pare surprinzător că recomandarea „crede şi nu cerceta” a fost preferată vechii credinţe, în care – dimpotrivă – mitul era nu doar discutabil, ci folosit ca suport, ca „material didactic”, pentru analize, dezbateri, comparaţii cu evenimente reale, în vederea aflării celor mai potrivite soluţii. „Mit” înseamnă poveste şi nu spune nimeni că ar conţine un adevăr. Primii mari filosofi au fost greci. Cei care au inventat teatrul, ca mijloc de analize filosofice, şi-au pierdut „uzul raţiunii”? Nu, ei au plecat la Roma, fie şi ca sclavi, să-i înveţe pe latini filosofia greacă. Nu neapărat pentru că au ales astfel, ci şi pentru că au fost obligaţi s-o facă. Fapt este că poporul a rămas fără lideri şi, cum erau deja sub ocupaţie romană, noua religie era tocmai ceea ce oamenii sărmani îşi doreau ca suport psihologic.

 

Versatilitatea este una dintre caracteristicile grecilor, iar – dacă până acum au rămas ortodocşi – explicaţia nu se află în consecvenţă, ci în faptul că peste 2000 de ani au trăit sub ocupaţie. Bine, bine, vor zice unii, şi Imperiul Bizantin, n-a fost unul grecesc? Eroare! Termenul „Imperiul Bizantin” a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf. Numele original al imperiului era Imperium Romanorum, pe româneşte, Imperiul Roman. În timp, pe măsură ce se degrada, el devenea din ce în ce mai puţin roman şi mai mult grec, astfel încât cei din Occident începuseră să-l poreclească în derâdere „grecesc”. Marea Schismă de la 1054 n-a fost una doar religioasă, ci în primul rând una politică, generată de decalajul economic şi dispreţul pentru renunţarea Bizanţului la noile valori occidentale în schimbul celor orientale. Cruciadele au pus capăt definitiv fostului Imperiu Roman de Răsărit, rămăşiţele lui până la căderea Constantinopolului fiind departe de imaginea unui imperiu. Pe scurt, grecii au primit gratuit un imperiu, pe care însă l-au distrus.

 

Odată cu eliberarea de sub turci, au devenit brusc aroganţi şi xenofobi. Se declară iubitori de libertate, dar nu ştiu să trăiască în libertate, adică pe picioarele lor, prin cunoaşterea şi respectarea mecanismelor internaţionale de funcţionare a comunităţii naţiunilor. Au devenit xenofobi încă din perioada formării statului, în dauna propriilor lor interese. Prin Legea din 3-4 februarie 1884, grecii au exclus participarea în administraţie a celor care nu erau născuţi în teritoriul existent în acel moment al proaspăt înfiinţatului Regat al Greciei. Ori, teritoriul Greciei de atunci nu numai că era cu mult mai mic faţă de cel actual, dar era lipsit aproape complet de instituţii de cultură. Şi-au ucis chiar şi primul preşedinte de după dobândirea independenţei, pe Kapodistria, un intelectual format în străinătate. Intelectualii din Istambul şi împrejurimi au fost acuzaţi de colaboraţionism cu foştii asupritori.

 

Emit pretenţii democratice, dar confundă democraţia cu anarhia. Imensele ajutoare, primite în mod repetat din occident, nu le-au folosit în investiţii, ci le-au distribuit populaţiei, pentru a le câştiga voturile. Persoane fără nici o pregătire intelectuală au primit bani, cu care nu ştiau ce să facă în cătunul în care se născuseră. S-a ajuns astfel în situaţia că Atena concentrează astăzi două treimi din populaţia Greciei, majoritatea proveniţi în aceste condiţii şi care şi-au cumpărat case şi maşini în capitală.

 

Acum, ura le întunecă minţile. Actualul guvern nu şi-a îndeplinit nici unul dintre obiectivele programului electoral. Şi nu pentru că nu a putut, ci pentru că nici nu a încercat. În afara unor obiective dificile, au existat altele, care nu ridicau nici o problemă. Nu a existat însă nici cea mai mică intenţie de a le lua în seamă. Însăşi asocierea cu un partid de extremă dreaptă – deci diametral opus – doar pentru a intra la guvernare, dovedeşte lipsa oricărei doctrine politice reale. Beneficiile oferite de deţinerea puterii politice sunt singurele obiective al acestor indivizi. Cu toate acestea, la referendumul recent, majoritatea a votat în favoarea lor. Ignoranţa are cote neaşteptat de înalte, iar dovadă este uşurinţa cu care populaţia poate fi manipulată. Obiectivul referendumului era rămânerea sau ieşirea din zona euro. Sondajele arătau un scor categoric în favoarea rămânerii. Întrebarea a fost însă pusă în mod perfid, sub forma acceptării sau respingerii condiţiilor restrictive impuse de finanţele europene, pentru acordarea unui nou împrumut, după ce Grecia nu şi-a respectat vechile angajamente. Funcţionarea acestor mecanisme rudimentare de manipulare, dovedeşte un nivel extrem de scăzut de înţelegere din partea populaţiei, lipsa celei mai elementare culturi economice, o gândire fixată pe ură faţă de cei mai înzestraţi, dorinţe fără limite, neasumarea oricărei obligaţii.

 

Anul 2015 pare să fie pentru greci momentul adevărului. Cum va ieşi din această încercare este greu de aflat acum. Vor învăţa grecii, pentru prima dată în istoria lor, să administreze cum se cuvine un stat în adevăratul sens al cuvântului, sau vor trece la Islamism? Nu cred că au capacitatea necesară să inventeze o altă religie.

Murire

Moartea aşteaptă să ne plătim datoriile către viaţă. Dacă şi ea este o datorie, ar trebuie să stea la coadă după altele mai urgente. Rezultă şi o morală de aici, dar eu nu sunt moralist.

Cum nu cred în nemurirea mea, ar trebui să mă preocupe „murirea” mea. Chiar este interesant de ce se spune moarte şi nu murire, ca opus al naşterii. Presupun că există o explicaţie mai adâncă, ce-mi scapă. Naşterea este o acţiune, un proces, implică o desfăşurare, în timp ce moartea este un fapt, sfârşitul unei activităţi – viaţa – un moment. Cred că viaţa s-ar putea numi murire. „A ne trăi viaţa” îmi pare o expresie nepotrivită. „A trăi murirea” sună şi mai ciudat, dar „a da viaţă muririi” începe să-mi placă.

Religia

Clasificăm religiile după mituri, deşi ar trebui s-o facem după etica indusă oamenilor, după filozofia de viaţă pe care o inspiră.

Confundăm religiile cu legendele, poveştile, parabolele cu care au fost acoperite. În realitate, orice religie s-a născut dintr-un motiv şi într-o anumită conjunctură etică, politică, economică şi altele. Înaintea religiei a existat o filozofie, o încercare de modificare a paradigmelor vechi, ce se voiau înlocuite cu unele noi. Înaintea Creştinismului, spre exemplu, a existat Stoicismul. Sensul oricărei religii trebuie căutat în filosofia vieţii, pe care înaintaşii tipului o preconizau.

Astfel, Catolicismul şi Ortodoxismul sunt două religii diferite, deşi ambele se consideră creştine, fiindcă pleacă de la aceleaşi mituri, deşi au avut o interpretare şi evoluţie diferite. Nirvana, mitul reîncarnărilor succesive până la revenirea în Universul primar şi toate celelalte similare creează dorinţa ruperii din societate, a auto-înstrăinării. În Creştinismul primitiv, devenirea este redusă la două etape (viaţa prezentă şi cea de apoi), dar omul rămâne la fel de neimplicat în viaţa socială. La polul opus, cea catolică impune spiritul de echipă; omul este o parte a mecanismului general, singurul care contează şi pe care omul este silit să-l slujească. Viaţa unui individ este nesemnificativă din punctul de vedere al societăţii; el poate fi sacrificat, dacă imperative majore o cer.

Consecinţa este – ca de obicei – alternativa opusă: omul modern luptă pentru interesele sale şi nu pentru cele ale societăţii. Este probabil etica religiei viitoare, încă nescrise. Societatea evoluează ca o rezultantă a luptei contrariilor dintre elementele ei componente. Este ceea ce face natura în toate formele ei de existenţă.

Culoarea preferată de Bacovia era violet.

Violet este un amestec de roşu şi albastru. Roşu fierbinte şi agresiv, cu albastru rece, deprimant. Acţiune şi luciditate. Ele nu se pot combina, nici măcar echilibra sau anula reciproc. Rămân prezente împreună, dominând când una, când cealaltă, în funcţie de starea de spirit a celui ce priveşte. Ea însăşi, starea de spirit, oscilează între cele două extreme, nehotărându-se pentru niciuna. Se pare că tocmai această incertitudine dă farmecul culorii pentru cei ce o iubesc.

Plumbul este pentru Bacovia materia, cea care îl trage în jos, îl ţine ţintuit. Este trupul – trupul unui om bolnav – este societatea.