Cât de mult poate dura deșteptarea?

 

La televizor, într-o emisiune dedicată centenarului Marii Uniri, s-a afirmat că Avram Iancu a luptat pentru abolirea iobăgiei din Transilvania. Așa am învățat și eu pe vremea lui Stalin. Asta însă nu are o legătură cu Unirea, decât ca argument suplimentar pentru atragerea iobagilor de partea cauzei principale.

Avram Iancu era avocat. E drept că fratele bunicului său a fost nimeni altul decât Horea, deci cauza iobagilor nu-i era străină. Dar nici răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan nu a fost una pentru abolirea iobăgiei ci o revoltă împotriva nobilimii maghiare. Am împrumutat de pe Internet termenul „nobilime”, deși el este impropriu. Scrie spre exemplu că, într-un sat, o parte din nobilime au reușit să fugă, iar ceilalți au fost uciși. Cam mulți nobili pentru un sat… Prin asemenea exprimări, autorii nu fac decât să-i ridice în rang pe cei câțiva țărani mai înstăriți de etnie maghiară, care însă le făceau viața grea românilor fără pământ. Nobili maghiari erau doar grofii, dar acești latifundiari – asemenea conților din occident – erau foarte puțini.

Totul a început de la decizia împăratului Iosif al II-lea ca „iobagii români să presteze numai o singură zi de muncă pe săptămână în folosul proprietarilor de pământ și chiar și pentru aceasta stăpânii să le plătească 30 creițari pe zi, iar cine nu vrea să mai presteze serviciu iobăgesc, să meargă la Alba Iulia pentru a fi înrolat militar”. Horea tocmai primise invitația de a intra în serviciul militar al Imperiului Habsburgic, iar țăranii, la îndemnul lui Crișan, au plecat în corpore să-l urmeze. Bineînțeles că au fost împiedicați s-o facă și s-au răsculat, ucigând și jefuind proprietățile ungurești.

Aici, poate ar trebui precizat contextul istoric. În urma eșecului asediului turcesc al Vienei din 1683, prin Pacea de la Karlowitz (1699), se hotărăște ca:

  • Veneția păstrează Moreea (Peloponez, în Grecia de azi) și o parte din coasta dalmată;
  • Polonia ia Pocuția și o parte din Ucraina;
  • Imperiul Rus ia Azovul;
  • Imperiul Austriac capătă toată Ungaria, Slovenia, o parte din Croația și din Serbia, Bucovina și în întregime Transilvanie.

Bineînțeles că Imperiul Habsburgic nu avea capacitatea să administreze toate aceste teritorii, așa că au lăsat Transilvania la latitudinea ungurilor din regiune, care au profitat cât au putut de pe urma ofertei. În consecință, populația română avea mai multă încredere în împăratul de la Viena decât în exploatatorul din apropiere.

Încă după Revoluția Franceză de la 1789, deoarece ideea de monarhie ereditară căzuse în dizgrație, ea trebuia înlocuită cu ceva, pentru a redefini noțiunea de stat. A apărut națiunea, drept criteriu de separare și stabilire a frontierelor. Revoluția de la 1848 a realizat acest deziderat în mai multe țări europene. Italia este cel mai elocvent exemplu. După prăbușirea Imperiului Roman de Apus, italienii s-au certat și războit între ei, fără să țină seama că formează o națiune. Florența, Veneția, Parma, Roma și celelalte erau orașe stat, ca în Grecia antică. „Resorgimento” a început în 1815, dar s-a finalizat după primul război mondial. Unificarea Germaniei ca stat național s-a produs în 1871. Iată deci că răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1784) a fost una premonitorie.

Revenind la Avram Iancu, întreaga ungurime era în 1849 prinsă în vârtejul luptei de independență. Nu a obținut-o dar nobilimea a câștigat un statut privilegiat la curtea de la Viena, și chiar numele Imperiului a fost schimbat din Habsburgic în Austro-ungar. În lumea intelectualilor în care se afla ca avocat, eroul nostru era la curent cu evenimentele și este de presupus că își însușise obiectivele majore ale epocii în care trăia. Ideea unirii tuturor românilor nu putea să-i fie străină. Asocierea numelui lui cu centenarul Unirii a fost deci o idee binevenită. Realizarea emisiunii TV însă, care a evidențiat doar lupta lui pentru abolirea iobăgiei, a fost cel puțin ciudată.

În fostul U.R.S.S., ideea de națiune era stânjenitoare, deoarece statul era unul multinațional și lupta pentru independență a popoarelor era ultimul lucru pe care conducerea politică din Kremlin și-l putea dori. Propaganda lor a încetat însă demult în România. Cum se face că ea a lăsat încă urme în cultura unor intelectuali români din zilele noastre? Sau poate că cei care au realizat emisiunea cu pricina nu sunt tocmai intelectuali…. Oricum vinovați sunt profesorii, care ar fi trebuit să știe ce să-i învețe pe elevi. Se pare însă că, printre ei, se află mulți cu acces limitat la înțelegerea istorie.

 

 

Advertisements