Mai mult decât cuvinte

Nu există zi, în care să deschid dicţionarul grec-român, şi să nu găsesc măcar un cuvânt comun celor două limbi. Şi nu mă refer la neologismele inventate de către savanţi infatuaţi, ci la cele din fondul principal de cuvinte, aflate în graiul celor ce au populat sud-estul Europei de mii de ani. Ceea ce mă intrigă – şi este motivul pentru care scriu aceste rânduri – este faptul că dicţionarele explicative ale limbii române indică drept origine a acestor cuvinte alte limbi, cele mai frecvente fiind slava şi bulgara. Iată doar câteva exemple. Dansul popular hora – în greacă χορός – cică ar veni din limba bulgară. Ignoranţa celor ce pot crede asemenea inepţii este mare, cuvântul fiind derivat din χώρα = teritoriu, ţară, ţărănesc (χωριάτικος). În plus, stilul dansului este specific acestei zonei şi nu a celei de provenienţă a triburilor bulgare. Rezultă că bulgarii sunt cei ce şi-au însuşit dansul, după ce au migrat în Peninsula Balcanică. Până ce şi cuvântul humă (χώμα = pământ, ţărână, glie) ni se spune că ar veni din bulgară. Tot din bulgară ni se spune că ar veni şi cuvântul mânătărci, deşi, în greacă, ciupercile se numesc μανιτάρη. Cea mai elementară logică îmi spune că oamenii acestor locuri aveau un nume pentru acest tip de ciupercă, folosită din timpuri imemoriale în alimentaţia lor. Nu este nevoie de cunoştinţe de specialitate, pentru a realiza că nu a aşteptat nimeni migrarea celor câtorva triburi de bulgari pentru a afla ce mâncau. Dimpotrivă, bulgarii au adoptat această denumire, folosită în spaţiul sud-est european. Însăşi importanţa rolului jucat de bulgari este exagerată. Au existat doar câteva triburi venite în Peninsula Balcanică. Fiind organizaţi şi uniţi, bizantinii i-au folosit împotriva încercărilor de insubordonare ale localnicilor. Astfel, au ajuns repede în poziţii de conducere, în dauna populaţiei autohtone. Dat fiind numărul mic de indivizi, raportat la întreaga populaţie, ei nu puteau impune o limbă – şi nici nu au făcut-o – şi cu atât mai puţin a unor obiceiuri, ale lor fiind cele specifice nomadismului.

Încercările de slavizare a limbii române, cu care ne-am obişnuit, ating deseori culmi ale ridicolului. Ele devin enervante însă atunci când sfidează intelectul cel mai modest. În primul rând, nu toate cuvintele aflate în vocabularul limbii ruse moderne sunt la origine slave. Prin extindere, ruşii au adoptat multe cuvinte existente în vocabularul popoarelor cucerite, printre ele şi foste migratoare. Relevante sunt multe denumiri ce definesc spaţiul locuibil şi obiecte din acest spaţiu, ca dovadă că aceste popoare şi-au însuşit termenii după ce s-au aşezat în acel teritoriu.

Asemenea anomalii, existente în dicţionarele româneşti, au o explicaţie: ele au fost editate sub influenţa şi la comandă sovietică. De ce ele persistă şi în ediţiile recente nu mai are însă nici o justificare. Rezultă că persoanele îndoctrinate cândva au încă ciraci sau – ceea ce este foarte grav – tinerele generaţii de filologi nu au încă suficientă competenţă intelectuală.

Ne plângem că suntem . . . aşa cum suntem şi dăm vina pe alţii şi pe orice (conjunctura istorică, poziţia geografică etc.), când – de fapt – vinovaţi suntem noi înşine, fiindcă nu ştim să ne susţinem cauza. Între trădare şi patriotism exagerat facem orice, numai ce trebuie nu. La patriotism exagerat mă gândesc atunci când se afirmă că teritoriul românesc a fost leagănul omenirii, l’ombelico del mondo şi altele de genul acesta. Probabil că la vremea când statele nu aveau frontiere păzite de grăniceri, oamenii comunicau mai intens şi, astfel, limba avea multe elemente comune pe arii mai largi ca acum. Grecii făceau comerţ pe mare şi, în consecinţă, aveau relaţii cu cei din interior, cu care făceau schimb de mărfuri şi informaţii, deci cuvinte.

Advertisements

Imaginatie

Privesc de pe balcon un pisoi, care se joacă în curtea de vizavi. În urmă cu un sfert de oră făcea acelaşi lucru. Este fascinant! Stă pe burta, încordat, cu privirea aţintită asupra unei prăzi imaginare. Apoi, dintr-odată, se aruncă asupra ei, se preface că a prins-o şi se joacă cu ea. Sare lateral, iar o prinde, se dă înapoi, o prinde din nou; aleargă apoi trei-patru metri într-o direcţie oarecare, să prindă din nou aceeaşi pradă, sau, poate, o alta, ce tocmai s-a ivit. Are doar câteva luni, este plin de energie şi chef de joacă.

Ceea ce mă impresionează însă este capacitatea lui de a construi scenarii. Rareori am văzut copii capabili să se joace singuri cu atâta imaginaţie; cât despre cei ce nu ştiu să se joace singuri, îi evaluăm ca fiind proşti.

Imaginaţia este mai mult decât inteligenţă iar de aici până la operaţii cu noţiuni abstracte mai e doar un pas. Pentru pisici.

Mici posibile confuzii

În greacă, Thanasos însemnă moarte, deces, de la zeul cu acelaşi nume. Atenţie însă la pronunţare, fiindcă se scrie θάνατος, deci cu prima literă mai aproape de ‚s’ decât de ’t’. Să mori sănătos!

Sentimentalism canin

Într-o după amiază, în timp ce mă plimbam împreună cu soţia, un câine ne dădea târcoale. Avea aspect de maidanez, dar purta o zgardă cu plăcuţă de înmatriculare, semn că aparţinea cuiva. Trecea ca din întâmplare pe lângă picioarele noastre, ne depăşea cu 4-5 metri, apoi se făcea că miroase o urmă în rigolă sau alerga după o vrabie şi rămânea în urmă, iar trecea pe lângă noi şi relua procedeul de nenumărate ori. Plimbarea noastră fusese lungă, ne îndepărtasem destul de mult de casă, dar câinele nu a renunţat nici o clipă la stratagema lui. Era duminică spre seară, străzile nu erau aglomerate, aşa că evenimente care să-i distragă atenţia erau puţine. Cei câţiva trecători sau maşini nu numai că nu l-au abătut, ci au accentuat apropiere câinelui faţă de noi, parcă de teamă de a nu fi despărţiţi. În momentele de acalmie însă, dovedea chiar fantezie în jocul lui de îndepărtare şi apropiere. Lăsa impresia că vrea să-şi dovedească inteligenţa în găsirea pretextelor de joacă independentă şi revenirea lângă noi, pentru a-şi arăta statornicia ataşamentului.

Odată ajunşi acasă, ne-a fost greu să intrăm pe uşă fără el, fiindcă încerca din toate puterile să se strecoare printre picioarele noaste. După ce – în sfârşit – am reuşit să închidem uşa după noi, el a rămas în faţă cel puţin un sfert de oră. Din când în când, scheuna şi zgâria uşa cu labele. În cele din urmă a plecat la casa de vizavi, unde a cerut să intre prin acelaşi procedeu: scheunat şi zgâriat uşa. Până la urmă, în urma unui apel telefonic, a venit cineva şi l-a luat.

Dorinţa câinelui de a avea o companie era evidentă. Îşi dorea un stăpân. Probabil avusese unul şi l-a pierdut sau cine ştie ce altceva se întâmplase. Desigur, întâmplări asemănătoare, doveditoare ale sentimentelor unui animal sunt la îndemâna oricui. Motivul pentru care am relatat această întâmplare a fost ideea evoluţiei acestor sentimente, de la lupul din care se trage şi până la câinele de casă, prietenul omului. Sau, poate, nu cunoaştem noi suficient de bine filosofia de viaţă a lupilor.

Ciprian Foiaş

Aflu din presă şi de pe Internet despre diferiţi români celebri, afirmaţi în străinătate. Unii sunt cu adevărat remarcabili şi merită toată stima noastră. Pentru alţii însă, domenii ultra-moderne, în care aceştia lucrează – unele aproape ştiinţifico-fantastice – şi laudele exagerate ridică unele semne de întrebare. Iată de ce simt nevoia să scriu despre cineva, care chiar merită şi m-am gândit la Ciprian Foiaş, matematician. Este fiul unui medic din Reşiţa. L-am cunoscut personal, datorită unei pasiuni comune: alpinismul. Am efectuat şi câteva trasee împreună.

În anii ’60 era considerat cel mai bun matematician din generaţia tânără. Ultima dată ne-am întâlnit la Braşov în 1973 sau 74. Era necăjit, fiindcă începuseră să-i pună piedici la plecările în străinătate. În zilele noastre, matematicienii trebuie să se întâlnească frecvent la congrese internaţionale şi tot felul de manifestări ştiinţifice, unde îşi comunică cercetările. Cine nu este activ la asemenea întâlniri riscă să afle că problema rezolvată de el a fost, între timp, soluţionată de altcineva. El fiind deja celebru, pleca des în străinătate şi avea lucrări realizate în comun cu matematicieni din alte ţări (îmi amintesc că, printre alţii, vorbea şi despre un japonez). Emigrarea nu era tentantă pentru el. La un moment dat însă i s-a cerut s-o accepte pe Zoe Ceauşescu ca doctorand. Avea două alternative: să fie de acord, caz în care colegii (şi aşa invidioşi) ar fi avansat alegaţia că succesul lui este datorat acestui „troc”, sau să refuze, situaţie în care erau de aşteptat represaliile. Bineînţeles că el a preferat varianta a doua. Câtva timp au reuşit să-l obstrucţioneze şi nu a mai putut pleca, dar asta nu putea să dureze prea mult. Acesta era necazul lui, atunci când ne-am întâlnit. Era mult prea cunoscut în lumea ştiinţifică din străinătate, astfel că, la un moment dat, au trebuit să-i dea viza de ieşire, după care nu s-a mai întors. A fost profesor universitar la mai multe facultăţi celebre din Europa şi America. Acum este în Statele Unite ale Americii. În analiza matematică există o constantă ce-i poartă numele: constanta Foiaş. A primit Premiul Norbert Wiener în 1995.
Valoarea lui este cu atât mai mare cu cât matematica este una dintre puţinele discipline ştiinţifice, în care România este recunoscută pe plan mondial. Se spunea în Apus pe bună dreptate că orice mare universitate are cel puţin un profesor de origine română. Şcoala Românească de matematică, alături de cea poloneză şi cea rusă, erau celebrităţile Europei. S-a mers până acolo încât matematicieni români îşi trimeteau lucrările scrise în limba română, fiindcă erau traduse imediat. Pentru a elimina orice suspiciune de subiectivism, trebuie precizat că există o explicaţie a acestor reale succese româneşti: matematica este o ştiinţă „ieftină”; nu cere decât creion şi hârtie. În condiţiile economice şi politice ale României comuniste, este uşor de intuit că un tânăr – oricât de inteligent – nu s-ar fi putut afirma pe plan internaţional în domenii în care cercetarea se efectuează în laboratoare cu dotări ultra-moderne.
Deşi după 1989, mai exact în 1994, a devenit membru de onoare al Academiei Române, ca dovadă că a i se recunosc meritele, se ştie şi se publică foarte puţin, aproape deloc, despre el. Ca-i drept, matematica este dezavuată de majoritatea oamenilor, în timp ce subiecte despre care nu ştim mai nimic sunt foarte „cool”, iar cele ştiinţifico-fantastice se bucură de cel mai larg interes.

Logica inversată

Am primit recent un text cu pretenţie de disertaţie ştiinţifică despre importanţa lenei în sănătatea noastră. Se susţin cu multe exemple idei potrivit cărora lenea încetineşte îmbătrânirea, ne face mai frumoşi etc. Nu lipseşte mult şi, dacă am continua, am deveni poate nemuritori. Nu este singurul text pe această temă. Este la modă astăzi să ne auto-încurajăm, hrănind speranţa că, totuşi, există ceva bun în modul nostru de viaţă.

A fi leneş sau harnic nu este o opţiune, ci un dat al fiecărui individ. Ne naştem aşa: comozi sau cu iniţiativă, cu simţ muzical sau fără, inteligenţi sau mai puţin şi aşa mai departe. Evident că un tip apatic nu va cădea pradă stresului. Fiecare avantaj are şi dezavantajele lui, pe care trebuie să le acceptăm, fiind faţete ale aceleaşi monede. Recomandarea „fii harnic!”, adresată unui leneş, este echivalentă cu „fii leneş!”, adresată unei persoane active. Nici unul dintre ei nu va putea fi altfel decât este. Recomandări de acest gen greşesc prin inversarea logicii.

Pe când practicam alpinismul, priveam cu oarecare gelozie pe cei ce stăteau la soare prin poieni, în timp ce eu trebuia să-mi chinuiesc trupul prin escalade. Ba chiar mi-am propus de câteva ori să petrec şi eu o zi la fel ca ei. Nu am reuşit însă să stau mai mult de un sfert de oră; trebuia să fac ceva, altfel mă plictiseam.

Originea omului

Se spune că evoluţia omului a devenit mai rapidă după dobândirea poziţiei bipede. Începând de atunci, privind lumea de sus, a devenit mai inteligent. Unii oameni de ştiinţă se întreabă încă cum de s-a metamorfozat el din patruped în biped. Logica ne spune că era deja inteligent, din moment ce i-a venit ideea să se ridice în două picioare. Dar eu cred că toate aceste ipoteze sunt false.

Antropoidul n-a fost niciodată patruped. Între păsări şi animale nu există nici o specie hibridă, care să confirme ipoteza că unele au evoluat din altele. Rezultă că, încă de la început, din formele primare de existenţă, unele au evoluat ca animale, iar altele ca păsări. (Da, ştiu, cineva mi-a atras atenţia asupra existenţei legendelor despre cai înaripaţi, gen Pegas, sau a centaurilor – oameni cu corp de cai. Ei sunt însă produse ale imaginaţiei europenilor, în special a grecilor, când au văzut hoardele de barbari veniţi călare din Asia. I-a impresionat viteza cailor, asemănătoare cu a păsărilor, şi asocierea om-cal. Până să înveţe ei să călărească, au inventat legende cu cai.)

Dar să revin la oile noastre, adică la antropoizi. Eu cred că spaţiul lor de vieţuire a fost copacul. Ceea ce mă face să cred aceasta este privirea oamenilor şi forma capului lor. Animalele ce trăiesc în turmă privesc mai mult lateral; cele de pradă au ochii îndreptaţi către înainte. Şi unii şi alţii au o bună memorie a spaţiului în care se află. Porumbeii, spre exemplu, se aşează milimetric pe o crenguţă subţire, pe care însă nu o văd în acel moment. Omul poate privi înainte, dar şi în jos, deoarece nu are botul dezvoltat, care să-i împiedice vederea picioarelor. În consecinţă, cea mai probabilă ipoteză este cea a obârşiei sale dendroide, ca trăitor în copaci. El avea deci poziţie verticală de la început.

A apărut deci ca parazit al copacilor, a evoluat apoi ca parazit al întregii naturi şi va sfârşi, probabil, ca parazit pentru el însuşi.
Despre inteligenţă
De ce dă câinele din coadă?
Ca să ne arate că a intuit ce am fi vrut noi să-i spunem şi că ne iartă incapacitatea de a vorbi pe limba lui.
Întrebarea e ce gândeşte atunci când noi pretindem ca el să ne înţeleagă pe noi, în timp ce noi nu reuşim să-i înţelegem pe ei.
Inteligenţa este o noţiune foarte relativă.
anmatcat