„De la barbarie, la civilizaţie, prin lama Gillette.”

În jurul anului 1950, circula această reclamă-glumă,, textul fiind însoţit de fotografiile lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, Churchill, în această ordine, ultimul cu chelie.

Eu nu am fotografii de la 31 de ani, când am avut o barbă adevărată.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Acum, am făcut câteva, cu părul ce mi-a rămas.

Advertisements

Prin Atena

Citeam într-o revistă de publicitate regretul unui ziarist că, din obişnuinţă, trecem pe lângă tripleta clădirilor Universitate-Academie-Bibliotecă fără să le mai băgăm în seamă. Eu sunt de cinci ani în Atena şi nu pot spune acelaşi lucru. Nu încetez să le admir nici azi şi nu scap prilejul s-o fac ori de câte ori am ocazia, deşi în primii doi treceam aproape în fiecare zi de două ori prin faţa lor şi peisajul îmi devenise comun. E drept că, din autobuz sau tramvai, le poţi ignora, mai ales dacă sunt aglomerate şi priveşti prin fereastra opusă. De multe ori însă, în staţia din faţa acestui ansamblu arhitectural – cred că unic în lume – aşteptam un mijloc de transport şi doar frumuseţea lui îmi făcea aşteptarea mai uşor suportabilă.

Articolul din revista invocată mi-a atras însă atenţia asupra unui detaliu pe care nu-l cunoşteam: fresca de pe porticul de la intrare îl reprezintă pe Otto – primul rege al Greciei – înconjurat de artişti şi oameni de ştiinţă. Mi-am dat seama atunci că nu ştiu aproape nimic despre istoricul acestor clădiri şi am început să caut informaţiile menite să-mi ridice sentimentul de ignoranţă. Lacunele privind una dintre cele mai importante perioade din evoluţia Atenei moderne trebuiau umplute măcar cu datele importante.

Toate cele trei clădiri sunt realizate în stil neoclasic, adică sunt recente, dar imită stilul celor din antichitate. Cât de recent? Confruntând diferite surse – unele contradictorii – am aflat că Universitatea a fost înfiinţată în 1837, dar a funcţionat într-o clădire de la poalele Acropolelui. Avea 33 de profesori, 52 studenţi şi 75 “auditori” neînmatriculaţi, conform Wikipedia. Numele ei a fost Universitatea Othoniană (Οθώνειον Πανεπιστήμιον), după numele primului ei fondator, regele Otto. Grecii nu iubesc ideea de monarhie şi cu atât mai puţin pe cea a unui prinţ german, al cărui nume le aducea aminte de otomani, aşa că, imediat ce au avut ocazia, i-au schimbat numele. Astăzi se numeşte “Universitatea Naţională şi Kapodistriană a Atenei”, în onoarea lui Ioannis Kapodistias, primul preşedinte al Greciei, pe care însă tot ei îl asasinaseră în 1831. Independenţa Greciei a fost pe deplin recunoscută în 1832, prin Tratatul de la Constantinopole, iar Atena definitiv părăsită de către turci în 1833. Tot atunci, prin regele Otto (1833-1863), Grecia a devenit regat.

Atena avea în 1833 aproximativ 400 de case, în jurul Acropolelui. Bineînţeles că se impunea un program masiv de construcţii, necesar unei capitale. Multe dintre clădirile remarcabile ale Atenei, clădiri care fac şi azi faima oraşului, au fost construite atunci, spre lauda regelui Otto.

Construcţia actuală a Universităţii a început în 1839 de către arhitectul danez Christian Hansen. Pictura murală de care am amintit aparţine artistului austriac Carl Rahl şi a fost continuată după moartea artistului de către polonezul Eduard Lebiedzki.

Ideea unei biblioteci naţionale a viitorului stat independent Grecia a aparţinut germanului Johann Jakob Mayer şi englezului Lord Byron, ambii filo-greci. Ea a fost implementată în 1829 de către noul guvern grec Ioannis Kapodistrias, într-o clădire de pe insula Aegina. Informaţiile găsite de mine privind date la care s-a pus piatra de temelie şi la care a fost finalizată construcţia actualei clădiri sunt contradictorii. Se ştie doar că ea a fost realizată după proiectul baronului Theophil von Hansen, construcţia fiind supravegheată de către Ernst Ziller. Lucrarea a fost finanţată de către trei fraţi din diaspora, născuţi în Kefalonia, Panagis, Marinos si Andreas Vallianos.

Nici una dintre construcţiile importante din perioada de început nu ar fi fost construită fără donaţiile generoase venite din afara proaspăt înfiinţatului stat Grec. Simon Sinas este un nume ce apare frecvent, dar nu este locul aici să-l aglomerez cu nume proprii. Surprinde la prima vedere faptul că arhitecţii şi aproape toţi cei ce au jucat un rol important la realizarea acestor construcţii au fost străini şi suntem tentaţi să punem această alegere pe seama regelui Otto, de naţionalitate germană. Ar fi greşit. Adevărul este că nici nu se putea altfel. Nou înfiinţatul stat grec nu avea intelectuali pentru lucrări de asemenea anvergură. Capitala Imperiului Otoman fusese la Istambul, pe teritoriul de atunci al Greciei nu existase nici o universitate, iar grecii de acolo au fost acuzaţi de colaboraţionism şi au fugit majoritatea în occident. Şi astăzi, grecii evită cuvântul Istambul şi vorbesc despre el spunându-i Constantinopol. Nici măcar Bizanţ, numele vechi al localităţii peste care împăratul Constantin a construit a doua capitală a Imperiului Roman. Nu-i vorbă că, printre grecii ce locuiau în Istambul nu se aflau arhitecţi şi constructori capabili să edifice clădiri demne de o capitală europeană, aşa cum se dorea de către cei ce eliberaseră teritoriul de sub fostul Imperiu Otoman.

În plus, ceea ce pare astăzi o curiozitate, datorită naţionalismului lor exagerat, în 1884, prin Legea din 3-4 februarie, statul grec a interzis accesul la guvernare şi nu numai, ci în orice funcţie administrativă, oricât de mică a celor nu erau născuţi pe teritoriul de atunci al Greciei. Ori, teritoriul Greciei de atunci nu numai că era cu mult mai mic faţă de cel actual, dar era lipsit aproape complet de instituţii de cultură. Am găsit această informaţie în cartea „Grecia de azi” a francezului Edmond About, care a vizitat-o la sfârşitul secolului 19. Cartea a fost tradusă în limba română, publicată de Editura Minerva şi se putea achiziţiona cu 30 de bani. Astăzi se găseşte la Biblioteca Academiei Române sau pe Internet la http://www.digibuc.ro (buc nu vine de la book, ci de la Bucureşti).

Optimist nevoie mare

Mulţumită progreselor medicinii moderne, astăzi sunt considerat vindecat de cancerul la prostată, ce mi-a fost depistat vara trecută. Există deci şanse ca, în curând, să scap şi de celelalte hibe mai mici sau mai mari, astfel că se va putea spune despre mine că voi muri sănătos. O bucurie pentru viermii ce speră să se înfrupte din rămăşiţele mele pământeşti, deşi eu optez pentru crematoriu. Cu regret o spun şi nu pentru ca să le fac în ciudă, mai ales că viermii nu m-au preocupat niciodată, deşi au mişunat obsedant în jurul meu. Şi dacă nu-mi fac probleme cu rămăşiţele mele pământeşti, nu văd de ce-aş face-o cu cele de altă natură. Trecutul nu mai preocupă azi pe nimeni, deşi el există prin evenimentele care l-au umplut, în timp ce viitorul este doar o ipoteză de lucru. Acum, că a apărut această prioritate a vindecării, moartea va trebui şi ea să aştepte la rând. Ce-i drept, suntem cu toţii datori cu o moarte, dar, dacă avem mai multe datorii, pentru a ne achita onorabil de ele, trebuie să le eşalonăm.

Să nu se mai spună despre mine că n-aş fi optimist. Deşi mama spunea că peste 80 de ani nu mai merită să trăieşti.