Retrospectiva ’80

 

Retrospectiva ’80

Brașov, Biblioteca Județeană „George Barițiu”, 17 august 2017

Cuvântul de deschidere

Mai întâi sunt dator un răspuns la o întrebare, pe care mulți deja mi-au pus-o iar alții n-au apucat sau n-au îndrăznit: de ce absentează soția mea? În urmă cu trei săptămâni, n-a văzut o treaptă, a căzut și și-a fracturat trei oase: braț, antebraț și ischion. Ăsta-i la bazin. Morala: este greu să urci, dar mai periculos este să cobori. Acum stă cuminte la pat.

 

Noi suntem aici, fiindcă anul acesta am împlinit 80 de ani. Deși nu sunt de fier, am început să ruginesc. Oricât ai fi de optimist, te gândești că, odată și odată, totul se va sfârși. Această expoziție – dacă pot să-i spun așa – este deci o retrospectivă. N-am scris asta în invitații, ca să nu vă sperii. Va fi singura mea expoziție de acest fel, deoarece în tinerețe nu se fac retrospective, iar la 90 sau 100 de ani aparițiile în public nu mai sunt recomandabile. Eu unul nu vreau să mă fac de râs; postura de legumă nu-mi surâde. Tablourile expuse sunt mai vechi. Mai noi am doar în Atena. Acolo voi avea o altă expoziție la toamnă, la Ambasadă. În consecință, cei ce doresc să aibă o amintire de la mine pot lua oricâte tablouri de aici, fără să le evalueze, fiindcă sunt neprețuite, adică nu au preț.

 

Până nu demult, se putea spune despre mine că sunt un bătrânel, trecut bine de 70 de ani. Acum, sunt un tânăr octogenar. Acest cuvânt vine din latină. Așa scrie în dicționar. Corect ar fi fost octo-genial. Adevărul este că vine din greacă. Ar putea să însemne că m-am născut de opt ori, adică aș fi la a opta reîncarnare. N-ar fi chiar foarte departe de adevăr, fiindcă omul se schimbă. Eu, cel de azi, nu sunt același cu cel de acum 20 de ani. Probabil că interpretare banală a reîncarnărilor ar trebui și ea reconsiderată. Ne reconstruim în propriul nostru corp, tot mai șubrezit, până nu mai rămâne nimic din el, și atunci credem că am atins nirvana. Este de presupus că filosofii inteligenți din antichitate, care au inventat-o, au avut altceva în minte decât ceea ce a înțeles și a preluat plebea. Mă consolez la ideea că cifra 8 simbolizează perfecțiunea. În matematică, așezată pe orizontală, este semnul infinitului; în afara matematicii însă seamănă cu doi de zero lipiți. Cei mai în vârstă își amintesc probabil acest simbol – 00 –  pus pe unele uși. Legătura cu infinitul este evidentă prin perenitatea activității oricărei ființe. Indiferent de semne și interpretări, se cuvine ca eu să sărbătoresc cumva aniversarea, altfel decât am fost sâr-bătătorit toată viața, adică bătătorit ca la sârbă.

 

Ce mă deranjează pe mine este faptul că, în orice biografie, între data nașterii și ce a morții se pune o liniuță. Rezultă că viața omului este tocmai acea liniuță. Aș fi înțeles să se pună un zero, pe care să-l umple fiecare cu ce poate, dar chiar semnul minus mi se pare incorect.

 

Bătrânețea? După părerea celor foarte tineri este o fericire! Eu însumi, copil fiind, de fiecare dată când mă loveam și mă durea, îmi doream să mă maturizez, fiindcă observasem că adulții nu se lovesc. Mai complicat este cu problemele reale de sănătate, dar cu ele ne obișnuim. Încă din tinerețe, știm că, dacă o măsea se strică, va fi scoasă. Astăzi se pot înlocui. Chiar și inima poate fi înlocuită. Sunt sigur că, în curând, se va putea înlocui și creierul. Asta nu-i o veste tocmai bună, fiindcă ne putem ușor imagina cine va reuși să-și transfere creierul pe un corp sănătos. Ba chiar mai rău: animalele sunt mai viguroase, așa că vor fi probabil preferate. Evoluția umanității este deci asigurată. Dar asta nu mai este problema mea. Mie, în ultimul timp, mi se încleștează un deget. Aș putea să nu-l mai folosesc; mai am încă nouă, slavă Domnului. În cazul meu, nici n-ar fi prea grav; este vorba de degetul inelar. Dar ce te faci dacă ți se întâmplă la degetul arătător și ai avut o funcție de conducere, la care nu vrei să renunți? Probabil că cei din echipă îți vor confecționa unul din ghips sau din lemn, asemenea Cidului, care – deși mort – a participat astfel la ultima sa bătălie cu arabii, pentru gloria Spaniei. Gloria postumă i-a fost astfel asigurată. Mai demult se recomandau împachetările cu nămol. Efectul terapeutic era relativ. Avantajul era faptul că obișnuiau corpul cu pământul. Acum, pământul e scump. Mie mi s-a recomandat piatra. Am primit acest inel; cică ar avea efecte terapeutice. L-am mutat însă pe mâna stângă, fiindcă la dreapta mă incomoda. Sper să aibă același efect.

 

Deoarece „Verba volant, scripta manent”, am făcut și un album.

 

În mod normal, la vernisaj, cineva ar trebui să facă un laudatium. Asta mă duce cu gândul la evenimente similare, la care am asistat și trebuie să recunosc că nu toate mi-au plăcut, în special din cauza exagerărilor. Cea care mi-a rămas în minte este tot o retrospectivă la 80 de ani. S-a întâmplat în 1994, deci puțin după 1989 și era la modă ca toată lumea să se laude cu activitatea anticomunistă, cu atât mai intensă cu cât realitatea fusese opusă afirmațiilor. Nu minciunile mă deranjau. Cu ele începusem să mă obișnuiesc. Acel om avea însă calități reale, pe care nimeni nu le-a scos în evidență. Cu toții s-au mulțumit să prolifereze laude fără acoperire în realitate. N-aș vrea să mi se întâmple și mie. Prefer, de aceea, să mă laud singur. De modestie, se spune că proștii au cea mai mare nevoie, chiar dacă nu-și dau seama. Cu siguranță că, în cercuri restrânse, se vor spune multe despre mine. În plus, auto-prezentarea pare să fie soluția cu cele mai puține dezavantaje. Singura persoană condamnabilă aș fi eu însumi, prilej excelent pentru critici, ceea ce este chiar obiectivul unei retrospective. Critica te ajută să te îndrepți. În plus, nici nu știu cine ar putea să vorbească despre mine. Cei care cred că mă cunosc știu doar câte ceva despre faptele mele, nu și despre motivațiile interioare, sentimentele sau logica deciziilor mele.

 

Sunt întrebat de multe ori cum se face că am abordat mai multe domenii – și încă dintre cele mai diferite – ca ingineria, literatura, pictura și poate că încă multe altele, de care cei mai mulți nu au aflat. Alpinismul, printre altele, căruia i-am dedicat câțiva ani, până să mă căsătoresc. În 1960 am început să învăț limba engleză, ceea ce, pe vremea aceea, pe lângă criticile oficiale, mi-a atras suspiciunea că aș fi ușor țăcănit, asociată cu sfatul „Mai bine învățai limba malgașă; ți-ar fi fost mai de folos”. Eu am avut însă șansa să cunosc un fost deținut politic, căruia tocmai i se lărgise domiciliul forțat dintr-un cătun, unde mila sătenilor l-a salvat de la moartea prin inaniție. Eu, prin intermediul unei cunoștințe, l-am ajutat să-și găsească un loc de muncă, în condițiile în care toți angajatorii potențiali îl refuzau, iar el s-a oferit să se recompenseze cumva. Nu avea însă cum, decât prin împărtășirea cunoștințelor sale. Din acestea avea din abundență. Adevărul este că, mai târziu, limba engleză mi-a folosit, chiar dacă nu am știut-o niciodată prea bine.

 

Există prezumția că cei care se avântă în mai multe domenii sunt superficiali. Nu este cazul meu. Sunt născut în zodia taurului, despre care se spune că produce oameni harnici. În alpinism m-am cățărat în toate traseele cu grad maxim de dificultate existente în România la timpul acela. În străinătate nu aveam voie.

 

Cât despre zodie, adevărul este că, la naștere, eram cel mult un vițeluș, ca să spun așa. Mai târziu, am aflat că societatea nu are nevoie de tauri, decât în foarte mică măsură, pentru reproducție. Este de înțeles de ce nu am urmat întotdeauna indicațiile oficiale. Am devenit inginer, fiindcă era o meserie fără implicații politice și destul de bine plătită. Cu adevărat bucuros, am fost atunci când a apărut informatica în România. Am abordat-o cu tot entuziasmul. Recunosc, m-au ajutat și dușmanii, fără de care viața mea ar fi fost cu mult mai plată. Lor – și nu au fost puțini – trebuie să le mulțumesc, dacă nu în primul rând, în schimb, într-o foarte mare măsură. Dușmanul este cel care te delimitează și te ajută să te auto-construiești. Saint-Exupéry a devenit celebru prin cărțile scrise pe această temă.

 

Problema diversității activităților mele se pune însă în alți termeni. O întrebare esențială pentru orice profesionist este: ce face el în timpul liber? Mulți vor răspunde: citesc o carte, ascult muzică etc. Muzică bună, bineînțeles, fiindcă nu am auzit pe nimeni spunând că ascultă muzică proastă, deși constatăm că mulți o fac. Se pare că în cultura muzicală a oamenilor lipsesc criteriile de evaluare. Cu literatura e și mai complicat. Aici există unele criterii, dar ele sunt stabilite după puterea de înțelegere a celor ce au ajuns să dirijeze cultura oficială, dacă putem vorbi despre așa ceva, ceea ce este chiar mai grav decât lipsa lor, a criteriilor. „Profesiunea mea cultura” (poate vă amintiți titlul unei emisiuni TV) mi se pare cea mai penibilă pretenție. Un om este cult în măsura în care își dă seama de lacunele lui. A fost o mică paranteză. Fapt este că un critic literar, de pildă, nu poate spune că, în timpul lui liber, citește cărți, pentru că aceasta este profesiunea lui. Poate face jogging, taie lemne sau orice altceva decât cititul cărților. Am dat doar un exemplu. În principiu, un intelectual își consumă timpul liber cu activități relaxante intelectual și solicitante din punct de vedere fizic. Un lucrător ce desfășoară o activitate repetitivă se poate delecta citind o carte. Cât timp am lucrat ca inginer în fabrică am cunoscut câțiva muncitori buni cunoscători de literatură. Unii nu o fac în mod sistematic, după criteriile recomandate de către specialiști, dar atunci când criteriile nu sunt ele însele corecte – ceea se întâmplă frecvent – atunci rezultatele unui „amator” pot fi chiar mai bune.

 

În ceea ce mă privește, în timpul liber, mie îmi place să spăl vasele. Este o plăcere să vezi cât de ușor se îndepărtează murdăria cu apă, un burete și puțin detergent, cu condiția să nu te gândești ce bine ar fi dacă și în societate murdăriile s-ar îndepărta la fel de ușor. Acolo însă trec secole până când oamenii se hotărăsc să treacă la acțiune, și atunci când o fac se sparge mare parte din veselă, iar murdărie se împrăștie și pe unde mai era cât-de-cât curat. Din păcate, la bucătărie nu-mi dă voie soția. Se vede că îi place și ei.

 

Eu, dacă n-am avut acces la bucătărie, am abordat pictura. Nu pentru ca să vopsesc murdăria, ci pentru ca să creez ceva după gustul meu. Iar gustul nu mi l-am format la vreo școală de specialitate, fiindcă acolo aș fi devenit ceea ce doreau profesorii să devin (nu spun ce) și – așa cum prevede zodia mea, am preferat să-mi construiesc singur viitorul și nu să urmez evoluția recomandată vițeilor.

 

De ce pictura? În copilărie, dar și mai târziu, nu am crezut că voi picta vreodată. Colegul meu de bancă și prietenul din clasa a noua era un foarte bun desenator și doritor să devină artist plastic. Nu numai că a reușit – deși pe atunci numărul candidaților admiși la  Institutul de Artă Plastică „Nicolae Grigorescu”, din București era între cinci și zece – dar s-a ridicat la cote foarte înalte. A fost conferențiar la catedra de grafică a Institutului, până la cutremurul din 1977, când a murit. Se numea State Ioan. Pe lângă el, în materie de artă, eu nu existam, poate doar când îl însoțeam pe malul Siretului, de unde recolta un pământ gri, granulos și foarte omogen, din care modela tot felul de figuri sau, după uscare, îl folosea pentru mici sculpturi. Pentru exercițiile lui era excelent, gratis și mult mai ușor de cioplit decât marmura.

Ca student, cu excepția anului întâi, am făcut toate practicile la București, unde aveam majoritatea rudelor. Se știe că orășenii moldoveni au emigrat la București în trei valuri: după Unirea din 1859 și după cele două războaie mondiale, speriați de ascensiunea bolșevică din țara vecină. Valul de ruși albi, speriați de moarte, ce traversau Moldova în drum spre Occident, a lăsat o urmă adâncă în mentalul moldovenilor. Practic, în orașul natal eu mai aveam doar un unchi și o mătură, iar astăzi nu mai cunosc pe nimeni. Iașul îmi deschisese orizontul cultural iar Bucureștiul era pentru mine al doilea prag. Rudele și câțiva colegi de liceu, studenți la București, îmi procurau bilete la teatre, la operă și – în general – la spectacolele importante. Așa se face că am avut șansa să asist la concertul pentru două viori și orchestră de Bach, interpretat de Yehudi Menuhin și David Oistrah la prima ediție a Concursului și Festivalului Internațional George Enescu din 1958. A fost un eveniment unic, atât din punct de vedere muzical cât și politic. Cei doi erau reprezentanți ai celor două puteri opuse în plin război rece. S-a crezut atunci că urmează o relaxare politică, dar a fost invers.

Dar prima persoană care m-a instruit într-o oarecare măsură a fost desenatorul tehnic de la Fabrica de Zahar din Roman, unde am lucrat aproape doi ani. El era de fapt absolvent al Institutului de Artă Plastică, dar prefera să aibă un salariu fix ca simplu desenator și profesor de desen la Școala de Ucenici, pendinte de fabrică. El mi-a inoculat microbul fotografiei, m-a învățat primele reguli de compoziție și mi-a fost primul critic.

Acum, plecam la București și mai des, unde stăteam uneori câte o săptămână și chiar mai mult. Eram cel mai tânăr inginer din fabrică și, din punctul de vedere al celorlalți, calul de bătaie pentru asemenea deplasări. În realitate, îmi convenea de minune.

După cei doi ani petrecuți la Roman, m-am mutat la Ploiești, unde am stat nouă ani. Aici m-am căsătorit. Mergeam la București de câteva ori pe săptămână, dar preferam să mă întorc acasă, să dorm în patul meu. Ca atare, după ce terminam ce aveam de făcut, luam primul tren spre casă. Până să plece trenul însă, aveam de așteptat uneori câteva ore bune, pe care le umpleam vizitând galeriile de artă și – când nimic nu mai era de vizitat – intram la Muzeul Național de Artă. În afară de salariații Muzeului, nu cred ca cineva să fi petrecut acolo mai mult timp ca mine. După un timp, inevitabilul s-a produs: mi-am dorit să fac și eu ceva asemănător cu ce vedeam, dar nu chiar așa, ci cum voiam eu. Inutil probabil să spun că primele încercări au fost lamentabile. Mi-am dat seama că, totuși, aveam nevoie de instruire. Privitul nu era suficient. Mă salva de la kitschuri, m-a ajutat să-mi formez o cultură estetică, dar nu-mi furniza meșteșugul. Primii care s-au oferit să-mi dea sfaturi și-au etalat doar lipsa de caracter. După ei, esențialul era grunduirea pânzei, tehnică pentru care ei dețineau secretul metodei lui Rembrandt, grație căreia tablourile lui au rezistat în timp. Nu i-am lăsat să-mi spună prețul instruirii, dar le-am explicat că majoritatea pânzelor pictate atunci s-au pierdut, ca dovadă că metoda nu era prea bună.

Norocul meu a fost să-l cunosc pe Neculai Codreanu, absolvent al Academiei de Artă „Repin”, din Sankt Petersburg, adept al picturii clasice ruse, în maniera așa-numiților „pictori itineranți” – Peredvizhniki, pe rusește. El mi-a fost mentor și – ulterior – prieten. Rezultatul se vede și nu are nevoie de vorbe. Nu pretind să fie lăudat. Privitul lor mă mulțumește.

Am avut o bună relație și cu Eftimie Modâlcă, președinte pe atunci al filialei Brașov a Uniunii Artiștilor Plastici din România, adică a profesioniștilor. Agreat de partid, mai era președinte și la filiala din Brașov a Vânătorilor și Pescarilor și încă la altele, pe care nu le știu. Era un om inteligent și foarte talentat. Funcția de la filiala Vânătorilor și Pescarilor o știu, fiindcă beneficia în această calitate de o cabană pe Valea Târlungului, la care am fost de mai multe ori. Nu am dormit niciodată acolo – nu eram chiar atât de apropiați – dar când mergeam împreună cu Nicolae Codreanu să pictăm peisaje în acea zonă (foarte frumoasă) treceam pe la el și-i arătam ce ispravă făcusem.

Apropos! Citeam undeva – și de curând cineva mi-a reamintit observația – că poți recunoaște stilul unui pictor după paleta cu care lucrează. Este evident o inepție, valabilă pentru pictori neglijenți și zgârciți, care – pe vechile palete din lemn – încercau să valorifice vopseaua neconsumată. Ea se depunea în straturi succesive, și – uneori – devenea ea însăși o pictură. Într-adevăr, caracteriza stilul acelor pictori care făceau un singur gen de tablouri, folosind aceleași nuanțe. Eu folosesc plăci albe, din materiale plastice. Am avut un capac de WC, dar era casant și s-a spart. Acum folosesc capacul de la o cutie de brânză. Este alb, ușor de curățat, astfel că am întotdeauna o paletă curată atunci când încep să lucrez.

Nu-mi pot reține mândria de a fi un simplu amator în arta plastică și (scuzați comparația) mă gândesc că nu știu ca vreun pilot de formula 1 să fi fost recrutat dintre camionagii, adică dintre șoferii profesioniști. Evident, arta ar trebui să funcționeze pe alte coordonate, dar se vede că se subordonează și ea mecanismelor societății moderne. Clasa muncitoare conduce.

 

Literatura a venit mai târziu, practic după ce am ieșit la pensie. Am înlocuit deci informatica cu scrisul. Iată că cele trei domenii sunt două. Al treilea nu se suprapune. Spunea cineva – i-am uitat numele – că toți cei ce lucrează în domeniul științelor exacte devin cu timpul filosofi. Reciproca nu este valabilă. Eu nu am devenit filosof, deși am citit multe cărți cu asemenea pretenții. Sunt însă adeptul ideii că scriitor poate fi cineva care are ceva de spus, iar asta vine cu vârsta. Ideea de scriitor profesionist îmi repugnă. Profesioniștii execută lucrări la comandă, ceea ce nu se potrivește cu firea mea. Am cunoscut un asemenea autor, care  spunea cu mândrie că el scrie și publică de la 15 ani. Mă întreb: ce avea el de spus lumii la vârsta aceea? Adevărul este că n-a spus nimic remarcabil nici mai târziu, dar era o personalitate bine-cunoscută până nu demult, o autoritate în Uniunea Scriitorilor din București. Un adevărat scriitor profesionist, adică unul care putea și scria la comandă.

Prima mea carte a fost rezultatul celei de a doua excursii în Statele Unite ale Americii. Din prima excursie am publicat doar un serial de reportaje. Cel mai mult am călătorit cu autobuzul, atât din motive financiare, cât și din dorința de a cunoaște locuri și – mai ales = oameni, principalul scop al excursiei. Călătoriile durează ore și zile. Tentația de a nota impresii este aproape inevitabilă. Nu informații ce se găsesc în ghiduri, ci observații personale și gânduri, idei, ce-ți vin în atâtea ore de stat cu fundul pe scaun. Upanișade (șezi lângă mine să discutăm) este o bună metodă de instruire, dar nu pe scaunul îngust al autobuzului. Șezi mai bine în fotoliu, dar gândești mai bine pe scaun. Cartea se numește „Singur printre americani”. Am tradus-o și în engleză, iar câțiva prieteni americani mi-au corectat-o. A apărut mai întâi pe Internet iar, mai târziu, a fost publicată în Germania. Devenisem deci scriitor, iar urmarea a fost seria celorlalte cărți, despre care au vorbit alții.

Cu siguranță că nu tot ceea ce mi se pare mie că trebuie împărtășit altora chiar merită, dar poate că nu totul este în van. Pe de altă parte, orice carte are o adresă și orice scriitor are cititorii lui, de regulă oameni de aceeași formație intelectuală cu el. Nu pretind deci ca scrierile mele să placă tuturor.

 

Am vorbit despre pictură și literatură și cred că am lăsat impresia că în informatică aș fi fost diletant. Spre deosebire de muzică sau cinematografie, spre exemplu, unde interpreții au fani (nu și compozitorii sau regizorii), în știință, cercetătorii sunt imediat uitați, dacă nu și-au botezat realizările cu propriul lor nume, asemenea „Principiului lui Arhimede”, „Legile lui Pascal” etc. Am dezvoltat și eu o idee, pe care însă am denumit-o „Principiul Remanenței Informaționale”, astfel că lumea a uitat nu doar numele autorului, dar și numele principiului, prea abscons, deși poate că ideea s-a reținut. Știu că o lucrare de-a mea a fost inclusă în cursul unui profesor de la Facultatea de Cibernetică a Academiei de Studii Economice din București. De asemenea, am aflat că o alta a fost recenzată într-o revistă din Ungaria. Eu nu știu limba maghiară, dar un coleg de serviciu a identificat-o și mi-a tradus textul.

 

Nu-mi place să mă laud, dar – cum numele meu este consemnat în lucrările de specialitate ale Academiei Române – pot spune că mi-am respectat zodia, împotriva vicisitudinilor. Simt că trebuie să fac o precizare. Pe lângă articole publicate, simpozioane și altele de genul acesta, în 1981, la Congresul Internațional de Istoria  Științelor, care s-a ținut la București, Academia Română a edita o serie de cărți despre evoluția științelor în România. În volumul Cibernetica, numele meu este menționat de trei ori.

La câțiva ani după pensionare, patronul unei firme I.T. mi-a făcut surpriza să-mi spună că mă cunoaște și mă admiră încă de când era student. M-am mirat, fiindcă eu nu am fost cadru universitar în mod oficial. Am ținut doar câteva cursuri, la invitația titularilor sau a șefilor de catedră. Pe atunci citeam multă filosofie și presupun că am înserat în prelegerile mele unele idei conexe subiectului, care – probabil – i-au plictisit pe unii, dar au provocat interesul altora, ca celui pe care l-am întâlnit după ani buni. Spunea că citise toate cărțile mele. Nu puteau fi prea multe atunci. Printre ele se află însă cu siguranță prima, „Singur printre americani”, scrisă după a doua vizită a mea în Statele Unite ale Americii. De altfel, am aflat că el însuși a emigrat în State un an sau doi mai târziu.

A nu se crede că am avut mulți prieteni și admiratori. Dimpotrivă, de dușmani n-am dus deloc lipsă, iar invidioși se găsesc pretutindeni. Mai știu însă că, dacă nu ai dușmani, înseamnă că nu ai valoare, așa că acum – la pensie – sunt liniștit și consolat.

Câteva persoane au depășit totuși mentalitatea obștii și au găsit cuvinte de laudă despre mine, deși nu erau academicieni și nici nu au făcut-o atunci când mi-ar fi folosit. Astfel, în prefața volumului „Remanențe informatice”, editat de Universitatea „Transilvania” din Brașov în 2008 (eram deja pensionar), Constantin Duguleană, prorector al instituției, scrie în prefață:

„L-am cunoscut pe Cristache Gheorghiu în anul 1986 . . . Cristache Gheorghiu se distingea printr-o ținută extraordinară. Bazată pe o pregătire profesională de nivel foarte ridicat, cu preocupări la nivelul cel mai înalt al cercetării științifice din acea vreme, această ținută se caracteriza prin eleganță, stil și inteligență. Era atunci, ca și în prezent, un domn în adevăratul sens al cuvântului.  Un domn în ținută și comportament, un adevărat specialist în modelare matematică. . . Creativitatea este cea care distinge lucrările lui Cristache Gheorghiu de alte lucrări. Creativitatea, bazată pe o solidă pregătire profesională, este amprenta pe care o poată lucrările sale. Peste spiritul creativ, dacă așezi eleganța, stilul, frumusețea exprimărilor și inspirația în alegerea cuvintelor ajungi mai aproape de Cristache Gheorghiu. . . Autorului cărții, domnului Cristache Gheorghiu, îi voi purta veșnic un respect deosebit și mă voi gândi la dânsul de fiecare dată când viața îmi va cere să mă ridic mai sus din punct de vedere moral și intelectual.” Fără falsă modestie, trebuie să recunosc că elogiile prorectorului mă măgulesc. „Peste spiritul creativ, dacă așezi eleganța, . . .  ajungi mai aproape de Cristache Gheorghiu” sau „mă voi gândi la dânsul de fiecare dată când viața îmi va cere să mă ridic mai sus din punct de vedere moral și intelectual” nu sunt fraze pe care le pui pe seama oricui.

În Atena, la o miniexpoziție și prezentare de cărți, vorbind despre cartea mea „Filosofia unui bolovan”, Carmen Irimia (filolog) a spus și scris (am textul redactat de ea însăși): „Cartea este o provocare. Am descoperit – fără exagerare – că lectura ei a devenit în viața mea un moment de referință: gândirea mea de dinainte și de după lectura acesteia. . . Avertizez că nu e ușor de citit. Fiecare paragraf te obligă la cugetare. La un astfel de efort intelectual, cu duritatea specifică, ce necesită puterea de a analiza profund planuri paralele, poate fi supus doar un cititor experimentat, cititor ce posedă, la rândul său, o vastă sferă de cunoștințe, un dezvoltat spirit critic, un cititor ce și-a cimentat solid propria sa bază filozofică. . . Cristache Gheorghiu, un iezer de înțelepciune, din care țâșnesc cunoștințele de natură enciclopedică, dezbate, atinge, unește în modul cel mai firesc temele abordate. Argumentează, trecând de la filozofia greacă la Schopenhauer, Eminescu, Kant și Hegel la etica pedagogică a legăturii dintre decolteul unei fete și reușita personală.” Elogiile continuă, dar mi-e jenă să citez chiar pe toate.

Cu ceva ani în urmă, profesorul Ion Popescu-Topolog a scris: „Diversitatea preocupărilor și competența cu care acționează în a da lucruri durabile – atât în plan științific cât și artistic – confirmă ipostaza sa de cărturar umanist. Lucrările sale în domeniul ciberneticii sunt bine cunoscute în țară, cât și peste hotare, iar ca scriitor și pictor se dovedește a fi un om de cultură polivalent. Nu cred că există domeniu cultural, spiritual, în care să nu te surprindă cu informația sa și judecata exactă, fermă. E un împătimit al cunoașterii și călătoriile sale peste mări și țări sunt propulsate tocmai de spiritul său de ști și de a transmite experiențele sale în cunoașterea lucrurilor și semenilor săi. Cred că așa s-au născut cărțile sale de drum – de fapt, memorialistice; Singur printre americani (cu varianta engleză; America after America, sau Grecia – Note de călătorie. Spiritul iscoditor l-a condus, evident, spre meditație și analiză și, de aici, la judecata morală, de mare finețe și echilibru. În linia clasicilor? Bineînțeles. Şi așa a elaborat cărțile: Între două idealuri, Tradiție sau liberul arbitru?, AsFORisme. Forma de redare sau cea compozițională este eseul, în linia lui Montaigne, Montesquieu, dar și Lessing sau Pascal.

Cărțile de rezistență literară sunt însă: Memoriile unui cățel adult și mai ales Filosofia unui bolovan. Paleta stilistică e cuprinzătoare și de o reală forță expresivă, mișcându-se cu dezinvoltură, atât pe dimensiunea fabulei și alegoriei, dar și pe cea a simbolului și hiperbolei rablesiene. Şi, desigur, ironia ascuțită, satira și caricatura, sunt mânuite – așa cum afirmă scriitorul Doru Munteanu în post-fața uneia dintre cărți – cu măiestrie de floretist.

E plăcut scrisul dlui Cristache Gheorghiu; are rafinament și înălțime. Iar ca portretist, îl recunoști imediat prin forța liniilor și culorilor. Dl. Gheorghiu e un artist-scriitor, care s-a format în timp, cu atenție și exigență.”

Tot profesorul Ion Popescu-Topolog mi-a prefațat și prezentat câteva cărți.

 

Prăpastia auto-adulării este adâncă și nu sunt tentat să-i cunosc profunzimea, așa că mă opresc, nu înainte de a menționa că pentru publicarea în străinătate a cărților traduse a fost posibilă după recomandările unor redactori. Iată doar două extrase:

  1. „Changing Traditions”, by Cristache Gheorghiu

Having read and enjoyed this book I was flummoxed when it came to writing the review. What the heck was it about? I turned to a word frequency tool; here are the key words: people, god, religion, Christianity, philosophy, democracy, politics, priests, history, bible, Jesus, communism, Marxism, Greeks, Plato, Aristotle, Augustine, and Utopia. Essentially the book gives a history lesson in the evolution of religion in Western Europe from the birth of Christianity as a religion of the poor, its hijacking by politicians from Constantine onwards, the search for an alternative starting with Sir Thomas More’s ‘Utopia’, which led the way to Marxism, and then to today’s post-religious epoch. The author is clearly very knowledgeable and writes in an accessible, amusing and self-deprecating manner. Having lived in a Soviet satellite state since the end of World War II, he brings first hand experience of the failings of communism. So what is his way? What is his recommendation? He self-effacingly denies he has any solutions, just questions. But in essence his conclusion for how to make the world a better place is twofold: (1) improve the quality of our education systems, and (2) do not succumb to fanaticism or idealism given the precedents (the Inquisition, soviet communism, etc.) of politicians using belief systems against the people they govern.

James Crawshaw, Editor review

  1. “America After America” is an interesting collection of thoughts, impressions and ideas about the American way of life. The author has used his personal travel experiences to contrast the American lifestyle with life in Europe. Chrstache Gheorghiu’s careful observation of people going about their day-to-day activities, and his free-thought associations and reactions, provided the foundation for an entertaining and insightful comparative study. By combining charming descriptions of the American landscape with the social interaction of people in airports, bus stations, and in the many villages and towns he visited, the author found excellent material for his book, and discovered a country that is filled with contradiction and surprise. Travel and People are always great ingredients for storytelling; in this work Gheorghiu has blended them with skill and a sound understanding of the human condition.

 

Se obișnuiește ca expozantul să mulțumească tuturor celor care au avut un rol în împlinirea lui ca om, artist sau ce-o fi vrând el să fie. Chiar tuturor n-aș putea s-o fac aici. Soției mele îi mulțumesc în fiecare zi – măcar în gând, dacă n-apuc să i-o spun – și mi se pare că aș fi fățarnic s-o fac într-o declarație publică. De ce anume îi mulțumesc știe și ea. I-am repetat și cu câteva luni în urmă, când am împlinit 50 de ani de la căsătorie, așa că – dacă vrea să vă spună – puteți s-o întrebați.

 

Îi mulțumesc și lui Dumnezeu, că a avut curiozitatea să mă lase până la aceasta vârstă să vadă cât de insistent pot să-i scormonesc Creația și mai ales creaturile sale, despre care am scris câte ceva. Așa cum probabil presupune orice cititor, am editat acest album în speranța recunoașterii în veci a neamu…rilor. Nu mai devreme!

 

Poate că n-am spus tocmai ce trebuia să spun. Cu siguranța n-am făcut-o. Acum, ce să zic? Rămână spuse cele spuse. Tocmai l-am parafrazat pe François Villon, dar el n-a apucat 80 de ani. Mai sunt și alte diferențe dintre mine și el, dar nu e cazul să insist.

 

 

Advertisements

O zi de pomină

Cum adică „de pomină”? S-o mai și pomenesc? Doamne ferește! Voi nota totuși întâmplările, pentru luare aminte.

Ieri am fost anunțat că aparatul auditiv al Margaretei, soția mea, este gata. Ea nu mai aude bine cu urechea dreaptă (cu stânga nu mai aude demult), motiv pentru care medicul ORL-ist i-a recomandat unul, pe care îl comandasem acum zece zile la o firmă specializată. Cică aparatele gata făcute ar fi doar niște jucării, în expresia medicului, așa că unul confecționat special este singura soluție acceptabilă, deși este foarte scump. Eu cumpărasem unul ieftin de la LIDL și găsesc că este foarte bun, dar Margareta a refuzat să-l folosească; nu era recomandat de medic. Acum, a acceptat ideea. Din nefericire, după ce am ieșit de la firmă, n-a văzut o treaptă și a căzut. Poate trebuie să precizez ca nici cu ochii nu stă prea bine. Cu cel drept nu vede deloc. În căzătură, și-a fracturat mâna dreaptă în două locuri (braț și antebraț), plus osul ischion de la bazin. Ce a urmat este ușor de presupus: spital, operație, ghips etc. Acum este acasă, iar eu am reintrat în rolul de soră medicală, bucătar, chelner, ploscar și celelalte. Am experiența celor două accidente similare din anii trecuți. Atunci însă au fost limitate: prima la braț și a doua la picior. Tocmai în acest context, a sosit anunțul sosirii aparatului auditiv.

Am plecat deci să ridic aparatul. Când să-l plătesc, cardul meu nu recunoștea codul PIN. Bani cash nu aveam suficienți. Misterul era total, deoarece era aproape nou și făcusem deja câteva plăți, deci îi verificasem funcționalitatea. Tocmai când eram mai impacientat și căutam o soluție, sună telefonul. Un curier mă anunță că mi-a sosit un pachet. Erau cărțile ce le așteptam de trei săptămâni de la editura din Iași. Nici că se putea moment mai nepotrivit și curier mai nesimțit. Nu a dat nici un telefon înainte, a venit la adresă și aștepta ca eu să apar imediat. I-am cerut să reprogramăm întâlnirea, dar n-a vrut să audă. Vin acum sau el va depune pachetul la firmă – undeva la marginea orașului – de unde urma să-l ridic eu. Era dispus însă să mă aștepte în fața blocului fie și o oră. În fața acestui exemplu de „hărnicie”, mi-am întrerupt preocupările, am luat un taxi și m-am dus la întâlnire. Mi-am luat pachetul, am manevrat plosca și am plecat la bancă, să văd ce s-a întâmplat cu cardul meu. Acolo, nedumerirea mea era la fel de mare ca a lor. Mi-au promis însă o reimprimare a codului PIN, care însă va dura câteva zile (operația se face la București), iar eu aveam nevoie de bani azi. Am fost deci nevoit să scot suma necesară de la casieria băncii, plătind – evident – comisionul aferent. Cu banii luați, m-am întors la firmă, am ridicat aparatul și – în sfârșit – am ajuns acasă, extenuat nu atât de efort fizic, cât de solicitarea psihologică.