Mandrie patriotica

Deşi e luni şi nu este ziua nici unui sfânt, clopotele bisericilor au sunat mai ceva ca la marele sărbători religioase; este 28 octombrie, a doua zi naţională a Greciei. Prima este, bineînţeles, cea de la 25 martie, când episcopul Germanos (Γερμανος) din Patra a ridicat steagul Greciei, în semn de sfidare a turcilor, considerată ca dată simbolică pentru începutul Războiului de Independenţă. 28 octombrie ar putea fi considerată la fel de bine o comemorare. Este ziua când, în 1940, primul ministru al Greciei i-a spus NU lui Mussolini, la cererea acestuia de a permite armatei italiene să traverseze Grecia. În ciuda refuzului, italienii au intrat, dar pentru că grecii au pus mâna pe arme, a fost nevoie de intervenţia Germaniei. Ce a urmat a fost un dezastru pentru Grecia, motiv pentru care spuneam că sărbătoarea ar putea fi considerată mai curând o comemorare, decât un prilej de bucurie, mai ales că nu a folosit nimănui. Pentru greci însă este un motiv de mândrie naţională, fiindcă au avut îndrăzneala de a se opune solicitării unei ţări europene. În cartierul Palaio Faliro al Atenei, se organizează în fiecare an o paradă, deschisă de câteva autovehicule militare şi urmată de lungi coloane de copii, purtând mândri steagul Greciei, uneori cu mult prea greu pentru forţele lor. Spectacolul este însă impresionant, iar pe feţele copiilor se citeşte importanţa gestului asumat.

Advertisements

2013, note

2013-10-16

Suferinţa uneşte; bucuria înstrăinează.

2013-10-15

–         Aoleu!!

–         Ce-ai mai făcut?

–         Nimic.

–         Asta doare cel mai tare.

2013-10-13

Deşi nu pare, vine totuşi iarna. În faţa blocului în care locuim noi, sunt alte trei blocuri de şapte etaje – că şi al nostru – şi altul de doar trei. În timpul verii, soarele se ridică deasupra lor, dar – începând din octombrie – se ascunde din ce în ce mai mult în spatele lor, astfel că îl mai vedem doar în trei reprize, dimineaţa, la prânz şi după-amiaza.

Ca să nu devin melancolic, mă gândesc că fiecare anotimp are avantajele lui. Iarna avem portocale. Acum este sezonul strugurilor. Grecii le spun „stafili” (σταφύλι) şi, într-adevăr, sunt dulci ca stafidele şi nu au sâmburi. Aproape că mi-e milă să-i mănânc, dacă mă gândesc ce vin bun s-ar face din ei.

2013-10-12

Unele cuvinte au fost preluate din dicţionare greceşti şi transcrise greşit în alfabet latin, dovedind astfel că autorul nu cunoştea limba greacă, deşi majoritatea sunt neologisme, introduse din snobism de către savanţii din diferite domenii. Amuzant este faptul că unele greşeli aparţin tocmai celor ce pretind a fi oameni de cultură.

 

Cuvintele intrate in limbă pe cale naturală, de la om la om, sunt scrise aşa cum au fost auzite şi – unele – deformate în timp, nu numai fonetic, dar şi ca semnificaţie. În limba română sunt atât de multe, încât am putea considera greaca o a doua limbă de origine. Pretenţiile pro-slave sunt evident exagerate. Spre exemplu, cuvântul „mânătarcă” este prezentat în dicţionarele româneşti ca fiind de origine bulgară, ca şi cum trebuiau să vină bulgarii să ne înveţe cum se numesc aceste ciuperci, pe care populaţia locală le mânca de mii de ani. În realitate, el există şi în limba greacă, de unde – evident – şi l-au însuşit şi bulgarii. Există deci un fond de cuvinte comun pentru întreaga zonă sud-est europeană, aşa că nu trebuie să ne întrebăm cine pe cine a influenţat.

2013-10-11

Grecii sunt impulsivi şi, poate că din acest motiv, caracterul lor este dicotomic: unii sunt haini şi agresivi, în timp ce alţii sunt iubitori şi generoşi. Cale de mijloc nu există. Există, ce-i drept, persoane la care se regăsesc sentimente opuse, dar nu in acelaşi timp, iar comutarea de la o stare la cea opusă este instantanee. Teoria Catastrofelor – în care nu este vorba despre catastrofe naturale, ci despre fenomene ale căror evoluţii sunt reprezentate matematic prin funcţii discontinui – foloseşte pentru exemplificare trecerea bruscă a câinelui, de la agresivitate la fugă cu coada între picioare, atunci când apreciază că cel atacat este mai puternic. Ei bine, cred că exemplul grecilor ar putea fi mai convingător, dar lumea nu-i cunoaşte la fel de bine ca pe câini. Din fericire!

2013-10-11

Într-una din curţile ce se văd din balconul nostru, erau câteva tufe mari – aproape arbori – pline cu flori. Predominau culorile violet şi oranj de diferite nuanţe. Ansamblul lor era deosebit de frumos. Sunt mai multe asemenea curţi, fiindcă toate blocurile de locuinţe au angajaţi grădinari, care le îngrijesc. Însăşi denumirea de curte este improprie; pe pământul roşiatic iarba este înlăturată şi doar arborii şi tufele sunt îngrijite pentru flori. Fiecare grădinar are libertatea să cultive ce vrea el. Ansamblul curţilor – cel puţin cele pe care le văd eu – formează însă un mic parc.

 

Am vorbit despre tufele cele mari la trecut, deşi ele există şi azi, dar nu mai sunt mari. Le-a tăiat crengile, deşi erau pline cu flori. În primul moment, constatarea m-a surprins. Erau atât de frumoase . . . Abia azi, când am trecut pe lângă blocul în cauză, am realizat că frumuseţea lor era vizibilă din apartamentul nostru, de la etajul doi. De jos, se vedea doar o boltă compactă de vegetaţie, la umbra căreia însă nu stă nimeni. Acum locul este mult mai aerisit, iar tufele se vor reface în scurt timp.

 

Iată cât de mult contează punctul de vedere, unghiul din care priveşti.

2013-10-07

Legenda Potopului exista şi în Ghilgameş

2013-09-30

Balaurii au mai multe capete, dar nu sa gândească cu ele, ci să mănânce. Capul este locul unde se află gura.

2013-09-30

Legendele europene au final trist. Tema principală este iubirea, dar ea sfârşeşte prost.

Crimhilda, o fată frumoasă şi iubitoare, se dovedeşte a fi proastă şi, în loc să-şi recunoască greşelile, are ca unică dorinţă răzbunarea.

 

2013-08-28

Afirmaţia „nu există filozofie, ci doar o istorie a gândirii omeneşti” nu se susţine. În antichitate, filosofii erau preocupaţi de problemele fundamentale ale timpului. Astăzi, unele dintre ele s-au schimbat. Răspunsuri la întrebarea „din ce este formată materia” caută fizicienii. Din domeniul larg al filosofiei s-au desprins discipline specializate. Asta nu înseamnă că filosofia a dispărut. Dacă definim filosofia ca domeniu al întrebărilor fundamentale, rezultă că ea va exista veşnic; doar unele întrebări se pot schimba. Problema noastră, a celor de azi, este lipsa filosofilor.

2013-08-24

Patriarhatul pare să fie o invenţie relativ recentă. Fără a fi primii, evreii au redactat legi privind puritatea bărbaţilor, declarând astfel cultul ebraic ca fiind destinat exclusiv bărbaţilor. Femeile sunt considerate purtătoare şi intermediare ale impurităţii şi sunt excluse din cult (Cronica ilustrată a omenirii, pagina 52).

Lilith – care simbolizează fertilitatea şi sexualitatea femeii este un demon, resimţit de bărbaţi ca o ameninţare.

Ideea preconcepută conform căreia femeile erau persecutate în antichitatea greacă şi latină trebuie nuanţată. Pentru anumite perioade ea este chiar falsă. Astfel, „venerarea zeiţelor se vede şi în faptul că toate templele dorice ale grecilor erau închinate lor. Nu Zeus este cel care va sta la baza formării panteonului, ci marele zeităţi mame, Demetra şi Hera. Templul lor, ridicat în vechiul panteon al zeilor din Olimpia este cu 300 de ani mai vechi decât templul lui Zeus. (Cronica ilustrată a omenirii, pagina 116)

La etruşci, femeile erau foarte respectate. Ele decid succesiunea regilor. (Cronica ilustrată a omenirii, pagina 120) Grecii şi romanii în considerau pe etruşci ca fiind imorali. Totuşi, chiar şi la greci, marile ritualuri sunt executate de către femei în fiecare an. Mult trâmbiţatele olimpiade ale bărbaţilor se ţineau doar la patru ani. În timp ce ele cultivă calităţile fizice ale bărbaţilor – indicând aptitudinile lor de luptători – femeile cultivau activităţile fundamentale, necesare vieţii. Demetra – zeiţa fertilităţii şi prosperităţii, mai ales a agriculturii – Hera, erau cu mult mai venerate chiar decât Zeus.

E clar că politicienii erau executanţi. Hăţurile politicii erau în mâna femeilor, ca în majoritatea cazurilor, dealtfel.

2013-08-24

Polis nu desemna oraşul ca spaţiu geografic, ci totalitatea cetăţenilor.

2013-08-22

Falanga a fost inventată de greci.

„Stilul de luptă în falangă va cunoaşte o perioadă de înflorire în secolele V şi IV î.H. atât în lupta dintre oraşele-stat greceşti cât şi la apărarea contra perşilor în 490 şi 479 î.H., când hopliţii puternic înarmaţi vor contribui hotărâtor la succesul bătăliei.

Noul stil de luptă necesită o bună pregătire militară şi disciplină din partea soldaţilor, deoarece aceştia pot câştiga doar dacă acţionează solidar. Rândurile vor fi strânse permanent, fiecare spaţiu liber oferind alfel inamicului o şansă de atac.”

 

Păstrarea rândurilor strânse după inventarea armelor de foc a fost însă o mare prostie, ce a atins culmea în timpul Războiului civil american, la mijlocul secolului 19.

2013-08-22

Categoriile profesionale ale căror membri au capacităţi intelectuale limitate se organizează pentru a-şi apăra interesele. Tot ei au şi ifosele cele mai mari

2013-08-22

Mentalitate de

–         comerciant;

–         precupeţ.

Primii îşi doresc o clientelă stabilă şi sunt corecţi. Ceilalţi mizează pe mulţimea celor ce se perindă prin zonă şi care pot fi păcăliţi. Este cazul pieţarilor şi a celor din zonele aglomerate, în special turistice.

2013-08-22

Constatări tardive

 

Majoritatea oamenilor se conving abia la bătrâneţe de adevărul sfaturilor ce le-au primit în tinereţe de la bătrâni, şi pe care nu le-a luat în seamă. Dăm vina pe lipsa lor de înţelepciune, dar cred că adevărata cauză se află în modalitatea neconvingătoare în care sunt transmise sfaturile. O afirmaţie ar trebui însoţită de exemple, iar bătrânii, deşi au la îndemână suficiente, le este jenă să le folosească.

 

Iată un exemplu. Încercam să conving pe şeful unei agenţii de transport internaţional de persoane că ar trebui să programeze curse cu plecare din Atena în timpul zilei, chiar seara, şi nu numai dimineaţa în zori, aşa cum proceda, sub influenţa şoferilor. Ca în orice activitate comercială, dictonul „clientul nostru = stăpânul nostru” este valabilă şi în acest caz, iar înlocuirea lui cu interesele şoferilor nu poate fi decât dăunătoare. Am încercat să-mi argumentez necesitatea schimbării orarului folosindu-mă de caracteristicile Atenei: un oraş extins pe o suprafaţă foarte mare şi cu transportul în comun imprevizibil mai ales la ore matinale. Pentru a fi sigur că va ajunge  la ora 7 la sediul agenţiei, călătorul domiciliat într-un colţ îndepărtat al oraşului ar trebui să-şi rateze jumătate de noapte, sau să folosească un taxi, ceea ce ar ridica costul călătoriei. Majoritatea persoanelor ce folosesc autobuzul au venituri modeste, aşa că preţul călătoriei este, pentru ei, un criteriu important. Iar dacă are ghinionul ca tocmai atunci lucrătorii de la transporturi să fie într-una dintre numeroasele lor greve, atunci în mod sigur a pierdut cursa. Ei bine, exemplul meu nu a fost suficient de convingător. Mai mult succes am avut cu alt argument, ce pare amuzant, deşi nu este. Unii călători sunt mai în vârstă. Ceea ce tinerii nu ştiu, dar vor afla, este faptul că, odată cu trecerea anilor, funcţionarea organismului este tot mai defectuoasă, motiv pentru care suferinzii dobândesc tot felul de tabieturi. Le numim aşa, dar ele sunt activităţi obligatorii pentru cei în cauză. Un exemplu prozaic este defecarea. Pentru unele persoane, ea are loc la anumite ore din zi, de cele mai multe ori dimineaţa, şi nu suferă amânare. Nimeni nu va accepta să plece de-acasă înainte să-şi fi rezolvat această necesitate, ştiind bine că la ora ştiută ea va avea loc, indiferent unde se află. Rezultă că, pentru agenţia de transport, o categorie însemnată de călători potenţiali este pierdută din start, planificându-şi cursele numai în zorii zilei.

 

Desigur, este jenant pentru un bunic să-şi educe nepotul folosindu-se de asemenea exemple. Va trebui să găsească altele, iar succesul său va depinde tocmai de ele, de inteligenţa lui şi nu a nepotului.

2013-08-17

Zeii se află în Olimp: un munte nu foarte înalt, pe care mulţi oameni l-au urcat de nenumărate ori. Aşezarea lor acolo este simbolică: un loc unde se ajunge greu, dar nu imposibil. Mitologia este metaforă; ea trebuie interpretată inteligent.

Dumnezeu şi îngerii sunt în cer, undeva unde oameni nu pot ajunge. Religia este o doctrină imposibil de verificat. „Crede şi nu cerceta”, iar dacă – din întâmplare – ai constatat o anomalie, consideră că ai avut ghinion.

 

2013-08-17

Scoţianul James Macpherson a scris în 1763 aşa numitele „Opere ale lui Ossian” („The Works of Ossian”). Deşi create de el însuşi, pe motive tradiţionale, Macpherson a pretins că opera sa reprezintă numai traducerea poemelor originale ale lui Ossian – fiul unui rege celt independent, pe nume Fiind-Fingal, a cărui domnie este plasată în secolul al III-lea, în ţinutul Morven. Ossian se pare că a fost unul dintre cei mai însemnaţi barzi. În Walles, Scoţia şi Irlanda, se mai pot vedea şi astăzi nişte grote, numite ale lui Ossian, în care se spune că ar fi locuit faimosul bard, împreună cu învăţăceii săi. Tot acolo pretind unele tradiţii că Ossian şi-ar fi scris sau dictat unui învăţăcel poemele,

Cel care face celebru prin creaţia sa literară ciclul legendelor despre Artur şi cavalerii Mesei Rotunde este poetul Chrétien de Troys. Acesta – folosind atât povestirile în limba latină ale lui Geoffroy de Monmouth, cât şi poemele create în Anglia – scrie, după anul 1160, o serie de epopei renumite.

După retragerea romanilor din Anglia, insula a fost invadată de anglo-saxoni. Britonii s-au refugiat în Armoricum (ţărmul mării, în celtă), azi Bretania (a nu se confunda cu Britania). Saxonii veneau din teritoriul aflat între râurile Elba şi Rin; anglii şi iuţii veneau din Danemarca de azi şi, îndeosebi, din Iutlanda.

2013-08-17

Se spune că, în antichitate, atât romanii, cât şi grecii, mergeau la piaţă să facă cumpărăturile, fiindcă femeile nu aveau voie să iasă din casă. Asta înseamnă că ei se pricepeau la toate treburile gospodăreşti, inclusiv bucătărie, spre exemplu. Aşi! Se mai spune că ei erau însoţiţi de unul sau doi sclavi, pentru căratul cumpărăturilor. Cred că aceşti sclavi erau de fapt bucătarii, femeile fiind nişte doamne. Adevărul este că, în casă, ele conduceau, iar bărbatul era trimis la piaţă.

2013-08-11

Se invocă deseori căldura, pentru a scuza lenea locuitorilor din teritoriile cu climă caldă. Argumentul poate fi adevărat în zonele ecuatoriale; nu ştiu, n-am fost niciodată acolo. El nu este justificativ însă în cele cu climă temperată. Sunt de doi ani în Grecia şi pot face o comparaţie cu România. În ambele ţări, lunile iulie şi august sunt cele mai călduroase. Poate părea curios unora, dar în sudul României este mai cald decât în sudul Greciei. Explicaţia este simplă: în România clima este continentală, în timp ce în Grecia ea este una temperată. Diferenţa de temperatură dintre vară şi iarnă este mare în primul caz şi mică în cel de al doilea. Rareori termometrul urcă peste 36 de grade în Atena. În plus, umiditatea face ca disconfortul să fie cu mult mai mare în Bucureşti, în comparaţie cu Atena, unde nu plouă aproape niciodată în timpul verii.

Independent de aceste consideraţii, s-ar putea considera că celelalte zece luni ale anului sunt bune pentru muncă. Asta pentru cei ce nu ştiu ce înseamnă iarna în România, cu viscol şi temperaturi sub minus 20 de grade Celsius, în timp ce în Atica temperatura nu coboară sub zero grade. (Multe instalaţii de apă sunt executate în exterior, pentru că apa nu îngheaţă niciodată.) Disconfortul căldurii excesive este mai uşor de suportat decât cel al frigului prelungit.

Dacă am accepta aceeaşi logică pentru justificarea lenei, am ajunge la concluzia că, în România, doar câteva luni din an sunt bune de muncă, în rest fiind prea cald, prea frig sau plouă excesiv, în timp ce în grecilor – dacă ar pleca în concediu pe timpul caniculei – tot le rămân zece luni excelente pentru muncă.

 

2013-08-11

A devenit uzual ca autorii unor texte, atunci când dezvoltă o idee dragă lor sau impusă de alţii din diferite motive, să invoce texte mai vechi, pentru a-şi justifica teza. Nu rareori, acestea sunt interpretate tendenţios, ajustate sau chiar uşor deformate. Lucrarea are succes printre susţinătorii ideii şi devine astfel cunoscută publicului larg. Pentru început, nimeni nu acordă importanţă inexactităţii comise; scopul scuză mijloacele.

Ulterior, argumentele speculate în lucrare sunt luate ca valabile de către alţi autori, lucrarea însăşi este citată în alte texte şi, astfel, minciunile devin adevăruri istorice.

 

2013-08-07

Limbile română, franceză spaniolă şi – evident – italiană – sunt limbi latine, pentru că aşa i-au învăţat romanii să vorbească pe locuitorii fostului imperiu. Nu ştim cine i-a învăţat pe romani să vorbească, dacă nu cumva Roma a fost „l’ombelico del monde”. Stupid!

Înaintea romanilor a existat civilizaţia greacă. Prin Hellas, grecii de altădată înţelegeau întreg spaţiul pe care locuiau greci, deci bazinul Mării Mediterane şi al Mării Negre. Ei sunt azi un popor exagerat de tradiţionalist şi nu renunţă nici la obiceiurile cele mai ridicole. (Autobuzul B2 merge încă la fostul aeroport, acum un maidan imens, unde nu urcă şi nu coboară nici un călător.) Limba greacă actuală – nu pot spune modernă – este una arhaică. A rezistat oricăror încercări de modernizare. De remarcat că ea are foarte multe puncte comune cu limbile latine, despre care vorbeam la început. În mod evident, nu grecii le-au adoptat în ultimul timp; ele existau în limba lor încă înainte ca limba latină să se formeze. Rezultă că a existat o limbă cu trăsături comune în acest spaţiu. Grecii din antichitate, ca şi fenicienii înaintea lor, prin dinamismul şi mobilitatea lor, au contribuit la răspândirea limbilor. Asta nu înseamnă că fenicienii, grecii şi alţii asemenea lor doar au răspândit limba lor. Ei, la rândul lor, au preluat cunoştinţe de la popoarele cu care au intrat în contact şi cu care făceau comerţ sau se luptau. Chiar dacă zona de contact era litoralul, produsele şi informaţiile veneau şi se duceau în adâncimea teritoriului. În final, romanii n-au făcut decât s-o oficializat-o. Pe fondul limbilor locale, s-au format cele pe care le numim azi limbi latine moderne, suferind ulterior influenţe străine şi modernizându-se într-o măsură mai mare sau mai mică. Până la venirea romanilor şi construirea de către ei a valurilor de apărare, nu exista nimic care să-i împiedice pe oameni să comunice în orice limbă care le era cât-de-cât cunoscută. Amestecul de cuvinte este şi astăzi frecvent printre cei ce doresc să comunice în lipsa unei limbi comune.

Cum de românii vorbesc o limbă latină, deşi doar o parte a teritoriului României de azi a aparţinut Imperiului Roman pentru mai puţin de trei secole? Iată explicaţia: şi una şi alta – şi româna şi latina – au rădăcini comune.

2013-08-06

Numai suferinţa comună îi uneşte pe oameni. Grecii au căpătat conştiinţă naţională numai după ce au stat sub ocupaţie turcească. Aşa se explică şi dăinuirea evreilor. După dărâmare Ierusalimului de către romani în anul 70, populaţia evreiască rămasă în Palestina a fost asimilată de către arabi. Statul evreu modern a fost format de către evreii adunaţi din Europa. Ei şi-au păstrat identitatea naţională în ghetourile în care europenii i-au obligat să trăiască. Cei din vechea Palestină au dispărut din istorie.

2013-08-06

În exodul babilonian au fost luată doar aristocraţia evreiască. Masa populaţiei a rămas pe loc. Este un principiu politic notat (şi nu inventat) şi de Machiavelli, conform căruia învingătorul, dacă vrea să stăpânească teritoriul ocupat, trebuie să elimine vechii conducători. Altfel, aceştia vor sabota noua conducere, instalată de el. Nabucodonosor II nu i-a ucis pe liderii evreilor, ci doar i-a luat de-acolo şi i-a adus în Babilon, unde puteau fi supravegheaţi mai bine. Termenul „robie” este, în acest caz, o minciună. Ei nu au fost supuşi la nici o muncă. Dimpotrivă, sufereau cel mult de inactivitate. De altfel, atunci a fost scrisă cea mai mare parte a Bibliei. Mulţi dintre ei au rămas în Babilon după eliberare, ca dovadă că se simţeau foarte bine acolo.

2013-08-06

Atât peştii, cât şi păsările, se deplasează într-un mediu fluid – apă sau aer – folosindu-se de rezistenţa mediului. În acest scop, şi unii şi alţii au aripi. Nu există însă nici o vietate trăitoare atât în apă cât şi în aer şi care să probeze ideea că păsările ar proveni – prin evoluţie – din vietăţi marine. (Ipoteza inversă nici nu poate fi pusă în discuţie.) Viaţa a apărut în mâl, în supa primordială. De aici a evoluat în toate cele trei medii: apă, uscat, aer.

 

2013-08-06

Dacă deşteptăciunea omului provine de la mersul biped, ar trebui să ne gândim că printre strămoşii lui au fost nu doar maimuţele, ci şi mangustele, sau în variantă mai românească, a popândăilor.

2013-08-06

Mentalitatea europeană a început cu literatura cavalerească a evului mediu; cavalerismul însemna fidelitate faţă de cel pe care îl slujea, abnegaţie până la sacrificiu, respectarea principiilor în dauna oportunismului. Adevăratele argumente au fost însă furnizate de către industria în formare şi comerţ. În economia industrială, respectarea obligaţiilor contractuale este o condiţie indispensabilă bunei funcţionări. Nimeni nu este dispus să-şi rateze afacerea din cauza unui partener neserios. Cine nu înţelege această obligaţie elementară şi încearcă să trişeze va fi eliminat din lumea afacerilor înainte să-şi dea seama, pentru că – înainte de a încheia un contract – angajatorul se interesează de calitate viitorului partener. Este stimulată munca în echipă şi nu „descurcatul” în interes personal din motive meschine.

2013-08-05

În urmă cu câteva luni, am primit în dar de la un prieten grec o carte scrisă de un autor grec şi tradusă în limba engleză. Eu nu ştiu limba greacă. Acum, că mă aflu de ceva timp în Grecia, sunt în situaţia de a oferi eu grecilor asemenea mici atenţii. O carte românească tradusă în greacă ar fi un excelent mijloc de apropiere. Mă gândesc la operele celor câţiva clasici ai literaturii române, deşi lucrări contemporane meritorii ar putea fi la fel de folositoare, dacă s-ar putea evita corupţia. Problema e că nu ştiu de unde s-o procur. Mi s-a recomandat să caut la editura „Omonia”, din Bucureşti. Am consultat pe Internet catalogul de cărţi al acestei edituri. Impresionant! Numărul publicaţiilor este surprinzător de mare pentru condiţiile economice ale României de azi. Comerţul nu intră în discuţie, editarea cărţilor ne-fiind o afacere prosperă. Să fie rodul unor patrioţi greci, cunoscători ai limbii române? Sau, poate, este o iniţiativă a statului grec! Cred că ambele, fiindcă la greci patriotismul este real la toate nivelurile. De-o fi una, de-o fi alta, o fac alţii la noi, nu şi noi la ei, fiindcă, din nefericire pentru mine, sunt doar lucrări greceşti traduse în limba română, nu şi invers.

2013-07-25

Se obişnuieşte ca despre caracterul grecilor să se vorbească unitar, deşi ei au fost foarte diferiţi. Mă gândesc la cei din antichitate; cei de azi sunt atât de amestecaţi cu alte naţii, încât este aproape imposibil să-i descriem global. Cele câteva precizări privind organizarea politică (oraşe independente, fără a forma un stat unitar) sau educaţional (educaţia spartană) sunt insuficiente. Poate că tocmai diferenţa dintre Sparta şi Atena poate caracteriza mai bine antinomia caracterelor. Ele sunt asemenea celor doi fraţi din pilda Fratelui Risipitor din Noul Testament. Teritoriul Greciei este muntos, motiv pentru care aşezările din interiorul continentului se aflau în mici depresiuni cu sol roditor, înconjurate de munţi. Ocupaţia principala a locuitorilor era agricultura. Viaţa lor era sedentară, deloc uşoară, iar educaţia spartană era o necesitate. Locuitorii Atenei şi ai celorlalte oraşe de pe litoral se ocupau de comerţ. Spiritul de aventură le era aproape caracteristic. Nu întâmplător Paris provine dintr-un oraş port, în timp ce Elena este răpită chiar din Sparta. Locuitorii celor două categorii de oraşe – continentale şi maritime – sunt asemenea Fiului Risipitor şi fratele său, agricultor cuminte. Spiritul de căutător, neastâmpărul aventurierului, sunt atributele atenianului. Cu toate dezavantajele, caracterul său este cel ce conduce la cultură. Iar cultura Greciei antice se găseşte în Atena şi nu în Sparta, care nu a produs nimic remarcabil din acest punct de vedere.

2013-07-21

Mitul lui Dionysos Zagreus

Dionysos, numit şi Zagreus, a fost fiul lui Zeus şi al Persefonei. Titanii, instigaţi de Hera, după ce i-au oferit jucării, în timp el se uita într-o oglindă deformantă, l-au atacat cu pumnalele. Copilul încearcă să scape printr-un lung şir de metamorfoze; în final, când ia formă de taur, este ciopârţit şi mâncat de către titani. Atena însă îi salvează inima şi i-o duce lui Zeus. Acesta o mănâncă şi, din el, se naşte noul Dionysos, în care cel ucis este destinat să-i urmeze lui Zeus la stăpânirea lumii. Titanii, asasini ai zeului, sunt fulgeraţi de Zeus şi prefăcuţi în cenuşă, cenuşă din care se naşe seminţia omenească, care are, prin urmare, în ea un dublu element: unul titanic şi, pentru că titanii îl devoraseră pe Dionysos, unul dionisiac. Prin urmare, omul are în el dublul principiu al binelui şi al răului.

Crima titanilor este aceea de a face bucăţi unitatea zeului (sfârtecarea taurului). Pluritatea, adică lumea, ia naştere din unitate, din zeu, dar printr-o crimă.

2013-07-21

În antichitatea greacă, în credinţa profundă a oamenilor exista convingerea că deasupra zeilor exista ceva ce îi depăşea, identificat uneori ca Destin. Zeii erau doar mai puternici decât oamenii, dar nu atotputernici. Ba, aveau chiar şi păcatele oamenilor şi încă din abundenţă, astfel încât ei par a fi fost mai mult abstractizări ale caracterelor umane decât divinităţi. Zeus apare a un model al conducătorului. Cât despre Minos, se crede că a fost mai mult un substantiv comun pentru şeful statului, sau poate o dinastie şi nu un rege anume.

2013-07-19

În Grecia antică, oamenilor le plăcea să asculte poezii. Ele îmbinau poveştile cu muzicalitatea exprimării prin ritm şi rimă. Homer exprimă chintesenţa acestei idei. Chiar şi în Franţa medievală, menestrelii făceau aproximativ acelaşi lucru, punând accentul pe muzică şi iubire. Identificăm deja o cădere în derizoriu. Romantismul secolului 18 în Anglia, 19 în Franţa şi apoi în majoritatea ţărilor europene a fost cântecul de lebădă, ecoul târziu al unui stil de viaţă demult apus. Astăzi, poezia este gustată doar de către un grup restrâns de specialişti. În majoritatea cazurilor, ea nu are nimic atrăgător pentru publicul larg, nici măcar ritm sau rimă.

Filosofia a avut şi ea o evoluţie asemănătoare. Socrate mergea în agora pentru a păstra legătura cu realitatea socială în care trăia. Filosofii din vremea lui se străduiau să răspundă întrebărilor concetăţenilor lor.

Există vreo legătură între cele două? Desigur! Filosofii cugetau, pornind de la problemele reale ale societăţii. În ciuda eforturilor izolate ale unora ca Socrate, ideile lor nu erau accesibile populaţiei. Le recepţionau însă artiştii, care construiau mesaje pe măsura înţelegerii maselor. Politicienii, abili manipulatori, îşi ajustau propaganda potrivit aspiraţiilor oamenilor şi încurajau mesajele adecvate politicii lor. Preoţii, slujbaşi fideli politicienilor, ajustau religia astfel încât comportarea oamenilor, fixată prin ritualuri şi obiceiuri să fie adecvată sistemului social. Mentalitatea oamenilor era astfel modelată. În funcţie de politicieni, ea era pozitivă sau negativă.

Între timp, situaţia s-a modificat. Populaţia nu mai poate fi manipulată cu asemenea metode. Asta nu înseamnă că nu este manipulată. Dimpotrivă, ideile democratice o face chiar mai vulnerabilă. Nu oamenii au devenit mai deştepţi, ci politicienii mai abili, iar democraţia este cea mai eficientă metodă. Nimic mai eficient decât să inciţi invidia unor neisprăviţi şi să-i dirijezi în direcţia dorită. Dorinţa de îmbogăţire sau de putere, de dominare a semenilor, iată tot atâtea mijloace de manipulare, pe care politicienii abili ştiu să le folosească în interes propriu. Iar dictonul vechi „divide et impera” îşi cunoaşte abia astăzi valorificare sa deplină. Spre deosebire de plante şi animale, în cazul oamenilor, lupta pentru existenţă este completată cu orgoliu, vanitate şi alte „secrete” scoase din cutia Pandorei.

Filosofia şi chiar şi poezia nu mai funcţionează, pentru că au fost instituţionalizate, cea mai sigură cale pentru autodistrugere. Fie că îşi arogă titluri universitate, în cazul filosofilor, fie că aparţin unei camarile pretinse literare, şi unii şi alţii nu mai prezintă vreun interes public.

Filosofii de astăzi – în majoritatea lor recrutaţi dintre cei ce s-au dovedit inapţi pentru alte discipline – îşi inventează propriile lor întrebări, la care încearcă să formuleze răspunsuri. Nu interesează pe nimeni asemenea întrebări şi cu atât mai puţin răspunsurile lor. Filosofia a încetat a mai fi o preocupare a savanţilor.

2013-07-17

Perpetuarea speciei -> iubire

Existenţă -> luptă

2013-07-17

Există mai multe cuvinte greceşti în dialectul moldovenesc, decât în cel muntean sau transilvănean.

2013-07-17

O familie de basarabeni s-a pocăit. La prima vedere, este surprinzător; alături de ruşi – popor credincios – suntem tentaţi să-i credem chiar mai ataşaţi ortodoxismului decât pe români. În realitate, tocmai Biserica rusă, pe care ei o ataşează Ortodoxismului, îi îndepărtează de acest cult.

 

Nu ştiu dacă îi tentează să facă prozelitism în Grecia; ar fi o greşeală. Deosebirile dintre popoare sunt enorme.

 

Pentru greci, ortodoxismul se confundă cu ideea naţională. În primul rând, ei se consideră că sunt – şi în cea mai mare măsură chiar sunt – făuritori ai Creştinismului, iar Ortodoxismul este „dreapta credinţă”. Slavii şi toţi ceilalţi au devenit creştini prin răspândirea acestuia în lume. În toată istoria Greciei de după Christos, acest popor s-a delimitat de invadatori prin credinţa sa. Iar invadatori au fost mulţi şi nu numai păgâni. Încă înainte de ocupaţia turcească, veneţienii au lăsat urme adânci, ca să nu mai vorbim despre distrugerile provocate de cruciaţi. Pentru grec, a nu fi ortodox înseamnă aproape duşman. În conversaţia cu un străin, prima lui întrebare este: „De unde eşti?”. Dacă populaţia ţării tale este majoritar ortodoxă, urmează a doua întrebare, fundamentală: „Eşti ortodox?”. În cazul răspunsului afirmativ, eşti considerat prietenul lui. În caz contrar, discuţia – dacă va continua – va fi una formală.

 

Să fii pocăit într-o ţară ortodoxă ridică un mare semn de întrebare în mintea oricărui grec. Nu am auzit ca vreun grec să se fi pocăit iar, dacă ar fi făcut-o, ar fi considerat un trădător al neamului.

2013-07-14

Nu ştim cum a fost sufletul grecului în trecut, pentru că nu avem scrieri din acele timpuri. Ceea ce ştim şi putem interpreta sunt informaţii din antichitatea târzie, când influenţele orientale sunt vizibile, iar ideea Veşnicei Reîntoarceri devine o constantă a filosofiei eline. Mai târziu însă, îşi face loc o idee contrară pesimismului oriental: trăieşte clipa (carpe diem!) Contrar ascezei orientale, în speranţa scurtării ciclului reîncarnărilor şi a revenirii mai rapide în sânul naturii-mama, şi chiar a scepticismului de mai târziu al stoicilor, europeanul preferă să se bucure de prezent, din moment ce nimic nou nu se poate întâmpla în natură. Chiar şi zeii sunt priviţi ca histrioni, pentru care oamenii sunt jucării, pe care – uneori- le înalţă doar pentru ca să le coboare mai dramatic. Putem trage de aici concluzia că sufletul grecului era şi a rămas optimist, din moment ce a găsit această soluţie în situaţia în care părea că totul este pierdut.

 

2013-07-14

Catastrofa învingătorilor din Războiul troian simbolizează zădărnicia eforturilor lor.

2013-07-14

Filosofia stoicilor n-a apărut din senin. Grecia se prăbuşea.

Grecia s-a dezvoltat spiritual atât timp cât traiul lor a fost modest. Odată cu Alexandru cel Mare, gustul pentru fast şi plăceri – împrumutat din orient – goana după pradă şi averi a generalilor ce l-au urmat, au degradat spiritul. Perioada elenistică a însemnat răspândirea culturii greceşti, dar – în acelaşi timp – a însemnat amurgul civilizaţiei greceşti. Scepticii au reprezentat cântecul de lebădă. Epicur şi alte câteva spirite înalte s-au retras din viaţa politică activă şi au emis o filozofie individualistă. „Atenienii, atâta vreme mândri de libertatea lor, au ajuns la limitele cele mai de jos ale înjosirii lor, zeificând, încă de viu, pe Demetrios Poliorcetul şi închinând temple curtezanelor sale. Aceasta a fost vremea nefericită în care câteva spirite nobile s-au retras, dezgustate, în secretul studiilor lor, sustrăgându-se cu dispreţ unei lumi condamnate fără scăpare.” (Adriano Tilgher, Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă, pg. 60) Căutare fericirii individuale într-o societate ostilă a fost ţinta studiilor lor, iar abstinenţa  fost soluţia. Cucerirea romană era de aşteptat. Nu mai avea cine să apere Atena. Cele câteva monumente ridicate de Hadrian sunt meritorii pentru Roma şi împăratul ei, dar Grecia antică şi filosofia ei deveniseră deja istorie.

 

2013-07-14

Creştinismul este religia derivată din filosofia stoicilor: resemnează-te, renunţă la plăceri în viaţă, că te vei bucura după moarte. Destinul nu este aprioric hotărât. Viitorul ţi-l hotărăşti singur, prin comportare. Iar omul modern şi-l face chiar acum. Iar pentru asta nici nu mai are nevoie de religie. Filosofia a fost abandonată încă cu 4-5 secole înainte de Christos. Filosofii fac mai mult religie decât filosofie. Întrebările fundamentale fuseseră abandonate.

2013-07-10

Estetică

Primul gând a fost acela că omenirea a abandonat obiectivul general al lumi vii: perpetuarea speciei. Criteriile – in aparenţa estetice – nu mai urmăresc sănătatea fizică; selecţia naturală nu mai funcţionează.

La o analiză mai atentă însă, constat că, la om, aptitudinile intelectuale contează mai mult decât cele fizice. Este firesc deci ca şi criteriile de selecţie să difere. Este apreciat nu atletul cu muşchi, ci afaceristul mic, gras şi chel. Evident, nu putem pretinde că acestea ar fi caracteristici estetice, deci estetica nu mai este un criteriu de selecţie. Femeile se îmbracă după gustul lor şi nu al bărbaţilor. Sunt preocupate de modă, pe care o discută cu ardoare între ele iar rezultatul nu este de natură să-i atragă pe bărbaţi. Ba, uneori, parcă dimpotrivă, fac totul pentru ca să-i respingă. Spre exemplu, ideea pantalonilor cu talie joasă, având ca efect segmentarea şoldurilor în două şunci dizgraţioase, nu numai că distruge orice apatit sexual, dar îţi dispare şi pofta de mâncare. Teoretic, îmbrăcămintea ar trebui să pună în valoare calităţile purtătoarelor şi să le ascundă pe cât posibil defectele. Pentru unele femei însă, doar moda contează, chiar dacă asupra lor efectul este negativ. Iar moda o stabilesc conclavele de femei, printre care se insinuează câte un homosexual, ridicat la rang de specialist designer, pus parcă să-şi bată joc de „sexul frumos”.

 

Şi atunci, ce este estetica? Cum evaluăm frumosul? Spre deosebire de vechii greci, pentru care idealul era în stabilitate, omul modern este preocupat de mişcare. Pentru grec, perfecţiunea se afla în natura imuabilă, în timp ce pentru omul modern, perfecţiunea este un ideal către care tinde şi speră s-ăl atingă în viitor. Pentru prezent, ceea ce contează este mişcarea, devenirea. De aceea, noul îl atrage, chiar dacă nu este mai frumos decât cel vechi, adică opusul aspiraţiei grecului, care avea ca obiectiv realizarea aceluiaşi lucru, dar mai frumos decât îl făcuse în trecut.

 

Dacă pentru omul modern caracteristică este muzica, care înseamnă mişcare, pentru grecul din antichitate sculptura este cea care îl caracterizează. Nu cred că femeile din antichitate erau mai frumoase decât cele de azi, ceea ce susţine aserţiunea conform căreia grecii, odată cu armonia, au inventat frumosul.

2013-07-10

În concepţia noastră materialistă, am reţinut de la antici numai elementele materiale şi am şi am construit cu ele o filozofie modernă, dar – în esenţă – cu nimic diferită. De fapt, ce am construit nu este nici măcar o filosofie, întreaga noastră cunoaştere fiind doar o mai bună înţelegere a mecanismelor ce guvernează lumea materială. Empedocle (490-430 î.Ch.) admitea că, pe lângă cele patru elemente materiale (pentru el)  – apă, aer, pământ şi foc – există şi două principii fundamentale: ura şi iubirea, a căror dominaţia alternează şi că existenţa lumii – aşa cum o ştim noi – este posibilă numai atunci când aceste două principii se află în echilibru.

Este clar că cele patru elemente nu arau nici pentru Empedocle asemenea atomilor, pământul fiind în mod evident compus din materiale diferite, iar ura şi iubirea putem presupune că erau doar cuvinte menite să sugereze două principii opuse. Pornind de aici, am putea filosofa cu mai mult succes decât aşa cum am făcut-o în ultimele secole.

2013-07-10

Pentru noi, o specie derivă din altă specie, superiorul din inferior. Pentru grecii din antichitate, o specie rămâne stabilă; nu există evoluţionism. Doar natura este perfectă; indivizii sunt imperfecţi. Pentru omul modern contează mişcarea. Muzica este, de aceea, arta care îl caracterizează. Pentru antici, mişcarea nu adaugă nimic. Statuia nudă reprezintă perfecţiunea, iar sculptura este arta supremă. Mişcarea era la elini perturbare, alterare. Poate asta explică tradiţionalismul lor. Ei caută perfecţiunea în stagnare. Noi avem simţul istoriei, al devenirii, motiv pentru care mişcarea este indispensabilă. Pentru noi, fiinţa trece dintr-o stare în alta, tinzând către perfecţiune. Pentru elini, nu există decât trecerea dintr-o formă în altă formă, fiinţa rămânând aceeaşi.

2013-07-10

Acasă, în vacanţă

După 11 luni în Atena, un sejur de trei săptămâni în Braşov a fost, bineînţeles, plin de evenimente. Acum, după ce impresiile s-au mai aşezat, cele câteva obligaţii – care au determinat această călătorie – s-au estompat şi, în memorie, a rămas doar ceea ce contează cu adevărat. Ei bine, constat că acest „ce contează” este revederea cu câţiva vechi prieteni şi colegi. Cu trecerea anilor, numărul lor scade din motive biologice şi nu numai. Poate acesta este şi unul dintre motivele pentru care întâlnirea cu cei rămaşi ne marchează sentimental mai puternic decât în tinereţe. De data aceasta, lansare cărţii „Anastasia”, pe care am scris-o iarna trecută, a prilejuit revederea noastră

Spre satisfacţia mea, „puţinii” rămaşi au umplut sala Bibliotecii judeţene „George Bariţiu” din Braşov, unde am organizat lansarea. Am preferat această instituţie, pentru semnificaţie ei simbolică. Librăriile, folosite în mod obişnuit pentru lansări de carte – metodă ce am utilizat-o şi eu – avansează scopul comercial imediat al evenimentului, în timp ce o  bibliotecă induce ideea perenităţii. Vânzare cărţilor prin librarii este apreciată financiar; când însă, într-o bibliotecă publică, constat că unele dintre cărţile mele se uzează în timp, am satisfacţia că ele au fost citite de mai multe persoane şi nu doar cumpărate, citite de către o persoană şi puse în biblioteca personală, de unde nu le mai dezgroapă nimeni.

„Anastasia” este un roman despre o grecoaică cu o viaţă chinuită din copilărie şi până aproape de bătrâneţe, dar care şi-a păstrat omenia. Bunătatea ei contrazice ideea preconcepută, conform căreia vicisitudinile vieţii îi înrăieşte pe oameni.

2013-07-10

Într-o după amiază, în timp ce mă plimbam împreună cu soţia, un câine ne dădea târcoale. Avea aspect de maidanez, dar purta o zgardă cu plăcuţă de înmatriculare, semn că aparţinea cuiva. Trecea ca din întâmplare pe lângă picioarele noastre, ne depăşea cu 4-5 metri, apoi se făcea că miroase o urmă în rigolă sau alerga după o vrabie şi rămânea în urmă, iar trecea pe lângă noi şi relua procedeul de nenumărate ori. Plimbarea noastră fusese lungă, ne îndepărtasem destul de mult de casă, dar câinele nu a renunţat nici o clipă la stratagema lui. Era duminică spre seară, străzile nu erau aglomerate, aşa că evenimente care să-i distragă atenţia erau puţine. Cei câţiva trecători sau maşini nu numai că nu l-au abătut, ci au accentuat apropiere câinelui faţă de noi, parcă de teamă de a nu fi despărţiţi. În momentele de acalmie însă, dovedea chiar fantezie în jocul lui de îndepărtare şi apropiere. Lăsa impresia că vrea să-şi dovedească inteligenţa în găsirea pretextelor de joacă independentă şi revenirea lângă noi, pentru a-şi arăta statornicia ataşamentului.

Odată ajunşi acasă, ne-a fost greu să intrăm pe uşă fără el, fiindcă încerca din toate puterile să se strecoare printre picioarele noaste. După ce – în sfârşit – am reuşit să închidem uşa după noi, el a rămas în faţă cel puţin un sfert de oră. Din când în când, scheuna şi zgâria uşa cu labele. În cele din urmă a plecat la casa de vizavi, unde a cerut să intre prin acelaşi procedeu: scheunat şi zgâriat uşa. Până la urmă, în urma unui apel telefonic, a venit cineva şi l-a luat.

Dorinţa câinelui de a avea o companie era evidentă. Îşi dorea un stăpân. Probabil avusese unul şi l-a pierdut sau cine ştie ce altceva se întâmplase. Desigur, întâmplări asemănătoare, doveditoare ale sentimentelor unui animal sunt la îndemâna oricui. Motivul pentru care am relatat această întâmplare a fost ideea evoluţiei acestor sentimente, de la lupul din care se trage şi până la câinele de casă, prietenul omului. Sau, poate, nu cunoaştem noi suficient de bine filosofia de viaţă a lupilor.

2013-06-29

Citindu-l pe Noica

 

Noica se plânge că nu există un institut de înfrumuţesare pentru cele sufleteşti. Este tocmai ceea ce ar trebuit să facă filosofia şi el nu a înţeles.

 

Pentru a fi cineva, trebuie ca lumea să se împiedice de tine.

 

Cultura română începe cu Dimitrie Cantemir; cea rusă cu fiul acestuia, Antioh Cantemir.

 

Noica face distincţie între Abel (cioban) şi Cain (plugar) şi susţine că întotdeauna Cain va ucide pe Abe. Cain este asemenea fratelui fiului risipitor, în timp ce Abel este nostalgie şi libertate, suflet de artist.

 

Petrecerea a devenit chef, după ce verbul „a petrece” şi-a pierdut sensul reflexiv (a se petrece, a avea loc, adică ceva ce se întâmplă în timp şi trece odată cu el) de când „a deveni” a încetat a fi o preocupare şi a cedat locul lui „a trăi clipa” (carpe diem!)

2013-06-17

La intrarea într-un restaurant au prioritate cei ce ies; la intrarea în toaleta unui restaurant au prioritate cei ce vor să intre.

2013-06-02

Grecia şi-a câştigat independenţa în prima jumătate a secolului 19, deci în urmă cu mai puţin de două sute de ani. Dat fiind tinereţea ei ca stat modern, considerăm că unele anacronisme sunt efecte ale secolelor de ocupaţie străină. Statele Unite ale Americei şi-au câştigat independenţa cu doar o jumătate de secol în urmă, deci – din punctul de vedere al vechimii – sunt în aceeaşi categorie. Din oricare alt punct de vedere însă …. „What a difference !!!”, cum ar spune un american.

2013-06-02

La bacalaureat, cele mai mici note le-am avut la Limba rusă şi Limba română.

2013-05-19

Ziua de ieri a fost obositoare aşa că, pentru întoarcere acasă, ne-am propus să folosim metroul. Ştiam că există o staţie în apropiere, dar – pentru a nu greşi drumul -, am cerut informaţii în limba engleză de la un grup de opt poliţişti. Mersesem destul de mult pe jos până atunci, soţia mea era deja obosită şi m-am bucurat să găsesc acel grup de poliţişti, cu gândul că voi primi o informaţie autorizată. În Atena, echipajele de poliţie sunt formate din două motociclete, câte doi pe motocicletă. Niciodată nu circulă altfel. Atunci se întâlniseră două echipaje, care stăteau de vorbă. A încercat să răspundă unul dintre ei, dar un altul, care probabil vorbea englezeşte mai bine, a preluat ştafeta. Între timp, observasem un zâmbet ironic pe faţa altuia, dar nu i-am acordat importanţă. Am plecat în direcţia indicată şi am constatat că greşisem ignorând acel zâmbet. Direcţia indicată era opusă celei corecte.

Mă gândeam că, în România, nu mi s-ar fi întâmplat aşa ceva. Nu pentru că românii ar fi mai patrioţi. Dimpotrivă, grecii sunt patrioţi. Ei sunt însă şi xenofobi, iar în acest caz a avut prioritate xenofobia. Românii, în schimb, s-ar fi temut că vreunul dintre ei ar fi putut să-l pârască la şef pe cel ce şi-a bătut joc de doi străini bătrâni, făcându-şi astfel de râs ţara.

 

2013-05-19

Suntem aşa cum suntem, pentru că Dumnezeu l-a făcut pe Adam fără o mamă, să-l crească şi să-l iubească.

Mai mult, există varianta ca Eva să-l fi făcut pe Cain prin adulter cu Diavolul, ceea ce explică atitudinea lui.

Ciudat este că Dumnezeu nu i-a izgonit din Eden pentru asta, nici pentru uciderea lui Abel de către Cain, ci pentru că au muşcat din fructul cunoaşterii.

2013-05-06

Am avut un director Marin. Nu era bleu-marin, ci maro-teracot. În cătunul în care se născuse, se produceau cărămizi din lut uscat la soare.

2013-05-06

În zilele noastre nu este surprinzător să vezi un cuplu de tineri mergând împreună, dar vorbind separat. De vină este telefonul mobil, la care nu pot renunţa. Fiecare vorbeşte cu altcineva.

2013-05-06

Am visat că eram în prezenţa unui mare filosof, de la care îmi doream să învăţ, să profit de competenţa lui, dar el se străduia să mă convingă că nu este un bun dascăl şi că are o sumedenie de defecte în această privinţă. În replică, eu îi spuneam că şi eu sunt foarte dificil ca elev: sunt cârcotaş, în loc să urmăresc firul logic al expunerii, deviez prin speculaţii în afara subiectului şi multe altele, dar – mai ales – cred că sunt cam prostănac. În final, ne bucuram amândoi de defectele noastre şi am sfârşit sărutându-ne ca doi beţivani, de parcă toate acestea ar fi fost calităţile indispensabile unor adevăraţi filosofi.

 

2013-05-04

Din DEX aflăm că originea cuvântului „cibernetică” ar fi franceză. Din păcate, informaţia este falsă. Termenul a fost inventat în 1948 de către părintele ciberneticii, Norbert Wiener, un american ce nu a cochetat niciodată cu limba franceză. Sursa inspiraţiei sale a fost limba greacă, în care a găsit κυβερνώ (a guverna) sau κυβερνήτης (guvernator), cuvinte ce, într-adevăr, au legătură cu cercetările lui din acea perioadă, şi care l-au condus la elaborarea principiului fundamental al ciberneticii, feedback-ul. Este vorba despre posibilităţile sistemelor de a se auto-conduce.

 

Cum a fost posibilă o asemenea greşeală grosolană rămâne pentru mine un mister. Am înţeles influenţele politice, datorită cărora despre sute de cuvinte se afirmă în mod eronat că ar fi de origine slavă, dar în cazul ciberneticii cred că doar ignoranţa poate fi cauza. Dicţionarul EXplicativ al limbii române nu este însă o lucrare individuală, ci opera unui mare grup de specialişti şi un ghid pentru toţi cei ce vor să folosească corect limba română. Ca atare, el implică responsabilitatea întregii familii a filologilor români. Greşeala, fie şi una măruntă, capătă dimensiuni îngrijorătoare.

2013-05-03

Ieri am împlinit trei sferturi de veac. Nici măcar unul întreg. Mai am timp! Deja am mai adăugat o zi la „zestrea” mea de timp. Când sora mea mai mare împlinise 25 de ani, o ironizam, spunând că e bătrână: avea un sfert de secol. Nu doi-trei ani, nici zece, ci o bună parte dintr-un secol, ori un secol e ceva. Glumeam, bineînţeles, pentru că şi eu mă apropiam de această vârstă; depăşisem de curând 20. Pe atunci însă, numărul 20 mi se părea enorm. Un eveniment întâmplat în urmă cu 20 de ani mi se părea a fi din antichitate, în timp ce previziunile pentru viitori 20 – chiar dacă se refereau la viaţa mea – păreau din domeniul ştiinţifice-fantastic. Până atunci, aveam probleme mai stringente, care îmi răpeau toată energia. În consecinţă, celelalte puteau să mai aştepte.

. . . . .

 

–         Vino să te învăţ să vorbeşti cu păsările.

Vroiam să-l întreb „de ce trebuie să învăţ să vorbesc cu păsările?”, dar mai întâi trebuia să aflu cine este acest individ cu aspect mai mult de cerşetor decât de profesor. El mi-a arătat o haină groasă, ca un suman rupt şi mi-a spus că este a mea: „doar atât am găsit din lucrurile tale”. Eram deci singur, deşi parcă fusesem patru. Fusesem într-o călătorie şi ceva se întâmplase. Nu-mi era clar ce anume. Dintre ceilalţi trei, unul fusese soţia mea. Ceilalţi doi erau fie doi prieteni, poate cei cu care am sărbătorit ieri aniversarea mea – primii trei sferturi de veac – sau poate că erau sora şi mama mea. Ele au trecut demult în lumea cealaltă. Nu am aflat răspuns la nici una dintre întrebări, fiindcă nu ştiu ce s-a întâmplat – parcă s-a rupt filmul – şi mă aflam sub streaşina unei case, iar el îmi spunea să mă urc pe acoperiş. Deşi vroiam s-o fac, nu puteam; nu aveam nici un punct se sprijin. Cu toate acestea, în timp ce el a fost sustras în altă activitate, eu am reuşit să mă urc într-un pom, iar de acolo pe casă. A fost chiar uşor (la căţăratul prim pomi am fost expert în copilărie). Mai ales atunci! Acum sunt un om în vârstă. De pe acoperiş, am văzut jos cum o mamă şi un fiu au alergat unul către celălalt şi s-au îmbrăţişat bucuroşi de întâlnire după o absenţă îndelungată.

Să fi fost această călătorie întreruptă o metaforă a vieţii mele, iar sumanul rupt ceea ce mai rămăsese din ea? Oricum, pe acoperişul casei, misteriosul cerşetor-profesor era iar lângă mine, iar eu îi spuneam că Romanul – oraşul în care m-am născut – nu era departe. Doar vre-o 20 de kilometri (iarăşi 20). Doream să ajung acolo? Poate! De ce? Nu ştiu, fiindcă m-am trezit.

2013-05-01

Salata „á la russe” diferă de „salata beuf” prin absenţa cărnii de vită. Ruşii nu sunt canibali.

2013-04-24

–         Te-ai trezit devreme azi.

–         Am visat un punct luminos, oranj spre roşu, într-un spaţiu întunecat, dominat de violet şi albastru.

–         Ca o stea pe cer.

–         Nu, pentru că nu erau şi alte stele. Ca un tablou, ca o pictură în ulei.

–         Aşa e, că tu visezi tablouri. Şi pentru atâta lucru te-ai trezit?

–         Nu, îmi era teamă ca punctul luminos să nu dispară. Inima îmi bătea tare. Din cauza asta m-am trezit.

 

2013-04-24

Intrasem într-o mică localitate şi doream să iau apă sau ceva de băut. Îmi era sete şi mai aveam încă mult de mers până la destinaţie. Cum nu vedeam nici un restaurant, bar şi nici măcar un chioşc cu răcoritoare, am ieşit din maşină şi am întrebat pe singura persoană ce s-a ivit, un bărbat de culoare, înalt, de 30-40 de ani, bine îmbrăcat, chiar elegant. Mi-a arătat o casă şi mi-a spus că acolo pot găsi un ceai. M-am mirat puţin, dar – cum nu aveam de ales – m-am dus acolo. Localitatea părea pustie. Casă era modestă, fără etaj, dar cochetă şi foarte bine îngrijită. Nu ştiu dacă avusese vreodată gard, dar acum, pe locul a ceea ce trebuia să fi fost o poartă erau doi stâlpi din piatră. Între trotuar şi casă, de o parte şi de alta a „porţii”, două straturi cu flori mici, proaspăt udate, indicau existenţa unei persoane sensibile. Uşa era şi ea încadrată de două tufe mari de trandafiri, cu flori mari cât palma. După ce am sunat şi am bătut la uşă, am intrat. Din hol, unul destul de mare pentru dimensiunea casei, mai multe uşi erau deschise către celelalte încăperi, ca la un muzeu. Şi tot ca la un muzeu, sau o casă memorială, curăţenia era perfectă. Am strigat: „nu e nimeni acasă?”, dar nu mi s-a răspuns nici de această dată. Prin uşa din stânga, se zărea o masă cu un serviciu complet de ceai. Am intrat. Apa se putea încălzi într-un ceainic electric, dar nu era cazul; era încă fierbinte. La început mă gândisem că aici este bucătăria şi poate că aşa fusese cândva, dar acum, în încăpere se afla doar masa şi şase scaune. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să-mi prepar singur ceaiul. Un ceai ştiu să fac. Când totul a fost gata şi îmi sorbeam încet licoarea, simţeam cum, la fiecare înghiţitură, primeam informaţiile ce-mi lipseau, eliminând nedumerirea mea iniţială cu privire la aceasta casă şi localitate.

 

Proprietara era o cântăreaţă de muzică ……. Aici se născuse. Rămasă orfană de mică, întreaga comunitate i-a devenit familie. Localitatea, de fapt un cătun, era populată în exclusivitate de negri, iar cârciuma fusese rampa ei de lansare. Cu timpul, celebritatea a îndepărtat-o de locuri, dar nu şi de oamenii care au ajutat-o în copilărie şi pe care i-a ajutat şi ea, atunci când a putut. În turneele aproape permanente avea nevoie de echipă şi, cu cât celebritatea ei creştea, cu atât echipa era mai numeroasă. Organizarea unui turneu a devenit astăzi o adevărată întreprindere. Desigur, principalii membri erau profesionişti, dar, pe lângă aceştia, a reuşit să racoleze destui concetăţeni, pentru activităţi mai puţin pretenţioase. Avea şi un avantaj: aceştia îi erau sinceri şi devotaţi. Pe cei mai talentaţi dintre copiii lor i-a trimis la şcoală şi, după absolvire, i-a angajat ca profesionişti. Nu ştiu dacă, în acest moment, ea mai era în viaţă sau nu. Oricum, nu mai are mare importanţă. Rolul ei se încheiase. Acum, oamenii se descurcau singuri. Ea le arătase calea, ei au urmat-o şi îi erau recunoscători. Poate că mai venea din când în când pe aici. Prezenţa ei spirituală însă era permanentă. Cătunul nu avea acum mai multe case, poate chiar mai puţine, dar toate erau adevărate bijuterii. Seară de seară, cei care încă locuiesc aici permanent sau vin din când în când, se întâlnesc în această casă la un ceai. Discută probleme curente şi, eventual, cântă. Cârciuma a dispărut demult. Această casă, în schimb, este deschisă permanent. Nu se încuie nici o uşă, nimeni nu o păzeşte. Nici nu ar avea de ce. O femeie mai în vârstă vine în fiecare dimineaţă pentru curăţenie. În mod oficial, nimeni nu o plăteşte, dar toţi concetăţenii o ajută, fiindcă toţi se ajută între ei. Acum am înţeles şi rolul acelui obiect ciudat, aflat în holul de la intrare. Pare adus din Egiptul antic. Este de fapt o urnă, în care doritorii pot depune bani pentru comunitate. Nu există un şef sau un consiliu administrativ. Toate problemele se rezolvă prin discuţii, deciziile – dacă pot fi numite astfel – fiind acceptate tacit, dacă nu există observaţii la propunerile făcute.

 

Zgomotul produs de un motor puternic m-a trezit la realitate. Nu sunt în localitatea aceea minunată, ci în Atena, iar motorul este cel de la maşina salubrităţii, ce ajunge pe strada mea la ora 4 şi jumătate. Mai pot dormi deci încă două ore, aşa că mă întorc pe cealaltă parte, poate visez altceva.

 

2013-04-20

Cum se pot face două greşeli cu o singură literă

Dacă litera mare „Y”, există atât în limba greacă, cât şi în română, litera mică este diferită. Simbolul grecesc este „u” şi nu „y”, care nu există în alfabetul elen, probabil pentru a nu-l confunda cu „γ” (gama). În consecinţă, pronunţarea literei greceşti „υ” ca pe un „u” românesc este o greşeală.

A doua eroare se petrece atunci când această literă se află după una dintre vocalele „α”  sau „ε” şi înainte de o consoană surdă, când se pronunţă ca un „f” românesc. Pronumele personal neutru „αυτό”, spre exemplu, se pronunţă „aftó” şi nu „autó” sau „aitó”.

Dubla greşeală este totuşi frecventă tocmai în expresii ce se vor elevate. Astfel, localitatea „Ελευσίνα” este corect scrisă „Elefsina” pe majoritatea hărţilor, dar expresia „Misterele Eleusine” pentru manifestările ce aveau loc aici în trecut, „Eλευσίνια Μυστήρια”, nu au altă explicaţie, decât necunoaşterea subtilităţilor gramaticii elene. Nu este singurul caz. Sunt numeroase asemenea erori, nu numai pentru nume proprii, dar chiar şi a unor substantive comune, dovedind că preluarea informaţiilor s-a făcut pe baza scrierilor şi nu a comunicării directe între oameni.

Dacă greşeli elementare ca acestea au fost posibile, este de aşteptat ca interpretarea unor texte vechi să fi fost afectată cu mult mai grav.

2013-04-14

Noi locuim în Palaió Fáliro, un cartier al Atenei. Fáliro a fost un tip cu barbă ondulată, sau cel puţin aşa l-au înfăţişat cei care i-au dedicat un mic monument pe malul mări. Sub chipul lui, se află o barcă cu multe vâsle, specifică navigaţiei de dinainte de apariţia celor cu pânze, cu o tehnologie mai avansată. Astăzi, marea este plină de pânze, de la cele mai mici, ale practicanţilor de surfing şi până la cele mai pretenţioase ale iahturilor de lux. Nu ştiu cât de distractivă este navigaţia cu pânze, dar – chiar dacă nu ar fi – pentru frumuseţea peisajului ar merita plătiţi unii s-o facă. Vapoarele adevărate se zăresc mai departe. Ele sunt frumoase doar noaptea, după ce îşi aprind luminile. Vin sau pleacă în portul Pireu, sau puţin mai încolo, în Golful Saronic, cu mărfuri pentru zona industrială din nord-vestul Atenei. Numele zonei poate fi derutant: Elefsina. Este locul unde zeiţa agriculturii, Demeter, îşi căuta fiica, pe Persefona. Se pare că, pe atunci, în Grecia se făcea agricultură, iar povestea este o metaforă a concepţiei greceşti a „veşnicei reîntoarceri”, materializată prin ciclul agricol anual: Persefona stătea cu Hades, sub pământ, pe timpul iernii şi cu Demeter, mama ei, pe timpul verii, pe pământ. Fapt este că, începând de prin anul 1500 înainte de era noastră şi până în secolul patru al erei noastre, aici se desfăşurau de-adevăratele sărbătorile rituale cunoscute ca „Misterele Eleusine”. Ele sunt o influenţă a Orientului şi au la bază credinţa în viaţa de după moarte. Misterele erau calea prin care cei iniţiaţi puteau dobândi mântuirea, imortalitatea sau chiar să devină nişte zei mai mici. „Misterele mici” se ţineau în fiecare an; cele mari odată la cinci ani. În funcţie de mentalitatea epocii, „iniţiaţii” erau doar câţiva aleşi, sau oricine dorea, cu condiţia să nu fie barbar, adică să cunoască limba greacă. În ceea ce mă priveşte, regret că pe timpul lui Stalin, când eram elev, regimul de atunci a scos din programa şcolară limbile latină şi greacă, iar acum sunt prea bătrân să le mai învăţ.

Cartierul nostru se numeşte aşa pentru a-l deosebi de Néo Fáliro. Nu este vorba despre două persoane: Fáliro cel Bătrân şi Fáliro cel Tânăr, ci despre vârsta cartierelor. Dar chiar şi din acest punct de vedere, denumirile sunt relative. Cronologic, Néo Fáliro a apărut pe harta Atenei după Palaió Fáliro, dar acesta din urmă a fost aproape în întregime modernizat recent, astfel că, azi, el este mai nou şi cu mult mai frumos.

Se spune că, de aici, din golful din faţa lui, a plecat Thezeu către Insula Creta, să omoare Minotaurul. Evident, este un simbol. Ca urmare a unor evenimente cum numai în poveşti se întâmplă, Atena trebuia să trimită în Creta regelui Minos un tribut de fiinţe vii, cu care era hrănit monstrul, Minotaurul. Thezeu, fiul lui Egeu, regele Atenei, a plecat să rezolve problema. Este, de fapt, relatarea metaforică a momentului decăderii civilizaţiei minoice (cretatne) şi înflorirea celei miceniene (continentale). La întoarcere, se pare că Thezeu a folosit alt loc de debarcare, fiindcă tatăl său s-a aruncat în mare de pe o stâncă, iar aici malul nu este atât de abrupt. Este de presupus că el, tatăl, aştepta sosirea fiului din alt loc, probabil chiar la Cap Sunion, în sudul peninsulei Atica, acolo unde acum sunt ruinele Templului lui Poseidon. Conform convenţiei stabilite între tată şi fiu, în caz de reuşită, Thezeu trebuia să arboreze pânzele albe; altfel, pe cele negre. Din motive încă neelucidate, Thezeu a uitat de convenţie, tatăl a văzut pânza neagră şi, de necaz, s-a aruncat în mare. Dar – cine ştie? – poate nici măcar nu s-a aruncat în mare şi a murit de bătrâneţe, şi doar povestitorul s-a gândit să-i dea un sfârşit dramatic, sau, mai curând, să-i dea mării nume său ca semn că el, regele Egeu, domina zona maritimă, tot aşa după cum se pare că Minos nu a fost o persoană, ci şirul tuturor regilor ce au guvernat în Creta în acea epocă şi a fost sintetizat printr-un singur nume: Minos.

 

2013-04-14

Întrebări fundamentale

–         De ce laptele tuturor animalelor este alb?

–         De ce sângele tuturor animalelor este roşu?

–         De ce reacţiile de veselie şi tristeţe – râsul şi plânsul – sunt asemănătoare la oamenii tuturor raselor şi chiar la unele animale?

2013-04-14

Trezoreria statului în limba turcă se numeşte hazna.

2013-04-08

Între frumos şi urât nu se află nimic. Ambele sunt excepţii de la normal. Nu există o scală cu urâtul jos, frumosul sus şi obişnuitul la mijloc, decât dacă vrem noi să le dăm note. Ambele sunt abateri de la normal. Nu putem amesteca urâtul cu frumosul, în speranţa că va ieşi mediocrul. Normalul nu este media dintre urât şi frumos. Frumosul este o abatere armonioasă, în timp ce urâtul este una nearmonioasă, neplăcută gustului nostru.

2013-03-27

Deşi pare ciudat, există mulţi bulgari în Grecia, care au uitat limba bulgară. Explicaţia este totuşi simplă: ei sunt de fapt români, majoritatea din Cadrilater, ai căror părinţi au fugit în Grecia. Deşi, prin forţa împrejurărilor, învăţaseră limba bulgară, imediat ce au avut prilejul, s-au grăbit s-o uite. Impresionantă este corectitudinea cu care pronunţă cele câteva cuvinte româneşti, învăţate de la părinţi.

2013-03-21

Ştim, de la Sfântul Augustin, că nu l-am căuta pe Dumnezeu dacă nu am şti că l-am putea găsi.

2013-03-21

Goethe, discret înamorat de doamna Schopenhauer, îi spunea acesteia că fiul ei va ajunge celebru. Mama nu înţelegea cum pot exista două genii în aceeaşi familie, ea fiind – evident – prima. A fost însă doar o femeie de moravuri uşoare şi a fost de acord să-şi ajute fiul să studieze, cu o condiţie: să nu locuiască la Weimar. (Byron a avut o experienţă asemănătoare.)

2013-03-21

Americanii citesc în medie 99 de ore pe an şi se uită la televizor 1460 de ore pe an. Nu vă îngrijoraţi; nu există o statistică a românilor în această privinţă.

2013-03-16

Ce mare diferenţă între câini şi pisici. Câinii sunt credincioşi, iubitori şi pot fi dresaţi. Pisicile nu au nimic din toate acestea; îşi păstrează demnitatea, iar mersul lor este de-a dreptul maiestuos.

2013-03-15

„Orice pasăre pe limba ei piere”. Mai grav e când piere şi limba. Verbele „a fi” şi „a avea”, zise auxiliare, devin tot mai auxiliare când ceea ce ai se apropie de nimic şi ceea ce eşti se limitează la unu într-o statistică oarecare.

2013-03-12

Unde e cultură e şi lucrătură.

2013-02-27

Nu slavii sau bulgarii i-au creştinat pe români, ci grecii bizantini i-au creştinat pe toţi.

Biserica ortodoxă a fost agresivă în perioada de glorie a Imperiului Bizantin. Ca dovadă, Oracolul de la Delfi şi Jocurile Olimpice au fost, nu ignorate, ci interzise.

2013-02-22

M-am trezit azi dimineaţă la ora 5 – foarte devreme pentru mine – din cauza unui fulger ce a luminat camera urmat de un tunet extrem de puternic. Fiindcă n-am mai putut să dorm m-am sculat. Ploua mărunt. După puţin timp însă, ploaia s-a transformat în averse de intensităţi variabile, cu vârfuri de ploaie torenţială. Cu totul deosebite au fost descărcările electrice. Nu am văzut în viaţa mea aşa ceva. Este ora 11 acum, când scriu aceste rânduri, şi, de şase ore, tunele se aud sub forma unui uruit continuu, asemenea celui produs de o avalanşă de zăpadă. Cei ce nu au auzit o avalanşă, o pot asemui cu zgomotul produs de o escadrilă de avioane cu reacţie zburând la joasă altitudine, cu deosebirea că intensitatea nu este tocmai uniformă. Uimitoare pentru mine a fost continuitatea fulgerelor, mai ales până să se lumineze de ziuă. Aş fi putut să citesc la lumina lor; deranjantă era doar variaţia intensităţii. Cerul pâlpâia, fără a se stinge complet pentru nici o secundă.

2013-02-21

Am cunoscut destul de bine două persoane cu un start în viaţă asemănător, dar cu evoluţii radical diferite. Ambele persoane provin din familii de comunişti greci şi şi-au petrecut copilăria în România.

Prima persoană s-a născut în România, unde părinţii erau refugiaţi, ca urmare a Războiul Civil de după al Doilea Război Mondial. Comunişti convinşi, şi-au educat copilul în aceeaşi doctrină. Deşi a crescut printre copii români şi a mers la şcoală ca orice copil român, repatriat în Grecia, el este astăzi un inveterat activist comunist, cu care nu se poate dialoga.

Celălalt copil, deşi s-a născut în Grecia, orfan de mamă, după arestarea tatălui, a fost recuperat într-una dintre taberele de copii refugiaţi, organizate în România. Aceste tabere aveau un regim relativ închis, unde îndoctrinarea comunistă a copiilor – aşa cu era de aşteptat – a fost dintre cele mai puternice. Mai departe însă, copilul a mers la şcoală, a urmat cursuri universitare şi a lucrat câţiva ani în România, înainte de a se repatria în Grecia. Astăzi, el este un anticomunist, cu toată îndoctrinarea primită în copilărie.

Cei drept, între cei doi copii există o mare diferenţă de inteligenţă. Totuşi, deşi îndoctrinarea profesionistă din tabără nu se compară cu cea a unor părinţi inculţi, rezultatele au fost opuse. Argumentele nu au contat, pentru că ele au putut fi înlocuite cu altele, pe măsura acumulării cunoştinţelor. Explicaţia persistenţei îndoctrinării în primul caz este ura sădită în sufletul copilului. Ea a rămas, şi orice argument n-o atinge nici azi.

2013-02-21

Trebuie să acceptăm păcatele prietinilor, aşa cum le acceptăm şi pe ale noastre, deşi nu suntem deloc bucuroşi că le avem.

2013-02-22

Plaja mării este un izvor formidabil de informaţii. Întâlneşti aici o mulţime de oameni, fiecare cu istoria vieţii lui, fiecare doritor să ţi-o relateze mai mult sau mai puţin înflorit, reflectând tot atâtea psihologii. Eu nu ştiu limba greacă şi comunic mai greu, doar cu cei ce ştiu limba engleză sau franceză. Astăzi, după o discuţie destul de lungă cu o doamnă, am constatat că o alta aştepta să se termine conversaţia noastră, pentru a-şi începe propria-i destăinuire, ce s-a încheiat – spre regretul ei – numai datorită programului de masă, la care trebuia să fie punctuală. Eu am reluat discuţia – singura care mă interesa – cu un domn, născut în Franţa din mamă franţuzoaică şi tată grec, căsătorit cu o japoneză, şi care îşi împarte timpul între Atena, Tokio, Paris şi Grand Cannaria, unde şi-a cumpărat o casă. În Paris şi Atena are câte o locuinţă moştenită, pe care le administrează. Vorbeşte curent greaca, franceza, japoneza, spaniola şi engleza. Din nefericire pentru mine, o altă doamnă era impacientată, fiindcă dorea să intre în discuţie cu propria-i biografie. În final, am plecat eu, fiindcă soarele se apropia de orizont şi mi se făcuse frig, nu înainte însă de a asculta pledoaria unui grec refugiat în R. D. Germană după Războiul Civil, şi care acum făcea propagandă politică comunistă. În majoritatea conversaţiilor, persoanele doresc să-şi justifice evoluţia, să explice de ce viaţa lor s-a desfăşurat astfel şi nu altfel.

2013-02-18

Despre iubitorii de animale de casă se spune că ei nu au un surplus de dragoste pentru animale, ci o nevoie de dragoste din partea altora, către ei. Ei nu întreţin orice animal, ci numai pe cele ce pot fi dresate să-şi manifeste ataşamentul faţă de cel ce le mângâie şi le dă de mâncare.

 

2013-02-15

Secretul bunei funcţionări a unei organizaţii este fidelitatea subalternilor. Fidelitate nu înseamnă slugărnicie. Subalternul fidel este cel care îşi asumă rolul de şef al domeniului ce i s-a încredinţat, are iniţiativă, devine specialist, îi sugerează şefului soluţii, are curajul să-şi contrazică şeful atunci când indicaţiile şefului i se par nepotrivite. Le va executa totuşi, dacă seful îl convinge că există raţiuni superioare înţelegerii lui.

 

2013-01-26

Un amic mi-a reproşat că, într-o carte, am abordat un subiect discutabil. Păi tocmai acesta este obiectivul oricărei cărţi: sa pună în discuţie diferite subiecte. Bineînţeles că, în literatură, nu se dau verdicte, nu se trag concluzii de netăgăduit; se exprimă doar opinii, prin care autorul îl incită pe cititor să-şi pună în evidenţa opinia sa, fie ea şi opusă. Evident, amicul meu avea altă părere despre acel subiect, dar nu avea tăria să şi-o susţină.

2013-01-23

Vorbind cu vecinul de apartament, un grec în vârstă, despre instalatorul ce urma să efectueze o reparaţie comună, m-a întrebat dacă este grec. Vroia să ştie câtă încredere poate avea în profesionalismul şi corectitudinea lucrătorului. Răspunsul meu afirmativ l-a dezamăgit.

2013-01-22

În mitologia românească, Sfânta Miercuri a avut premoniţia Internetului. Se spune că ea avea o cutie magică, care – atunci când era deschisă – transmitea veşti din toată lumea, asemenea calculatoarelor de azi conectate la Internet. Sfânta Miercuri era, de fapt, o adaptare a mitologiei greceşti, via mitologia romană, unde Mercur la romani şi Hermes la greci erau cei ce duceau veştile de colo-colo. Hermes era mesagerul lui Zeus.

Că există o zeiţă a veştilor nu e rău. Mă întreb însă de ce nu există o zeiţă a memoriei, fiindcă pe mine asta mă cam lasă. Mi se pare mult mai utilă. Nu atât pentru mine, cât pentru memoria popoarelor. Ele, popoarele, sunt cele care nu învaţă nimic din trecut şi asta este cel mai grav.

 

2013-01-22

Prin Planul Marchall au fost ajutate majoritatea statelor din zona de influenţă occidentală, inclusiv Grecia. Germania este astăzi motorul Europei, după două războaie pierdute, în timp ce Grecia este problema Europei, după neparticiparea la nici unul dintre ele. Diferenţa este dată de mentalitatea populaţiei.

2013-01-22

Cu toate că am considerat apartenenţa la USR ca o pată pe biografie, în 2011, pentru avantajele financiare pe care le oferea, am avut slăbiciunea să depun o cerere de înscriere. Am avut astfel prilejul să mă bucur de aprecierile favorabile ale unor persoane a căror opinie mă interesa şi de refuzul altora de a căror susţinere m-aş fi ruşinat. Nu am fost admis. Tot răul e spre bine.

2013-01-21

Persanele inculte sunt încrezute. Ele cred că inteligenţa lor deosebită este cea care le-a permis să se descurce în viaţă la fel de bine ca cele cu studii, sau chiar mai bine.

2013-01-19

Hidrogen = care face apa

2013-01-12

În diplomaţie – şi nu numai – există o regulă nescrisă: dacă vrei să stabileşti relaţii de colaborare, nu încerci să rezolvi divergenţele grave ex abrupto; se stabilesc mai întâi aspectele comune, asupra cărora părţile sunt de acord, au chiar interese comune; se atacă apoi divergenţele minore, unde acordul este mai uşor de realizat. Se stabileşte astfel un dialog, se perfecţionează mecanismul comunicării între părţi. Treptat, se rezolvă probleme din ce în ce mai dificile până la cele mai grave. Exemplul opus este cel oferit de fostul U.R.S.S. la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial. Problema invocată atunci era dezarmarea, iar răspunsul făţarnic al sovieticilor era „Noi acceptăm doar dezarmarea generală şi totală. Orice altă variantă nu ne interesează.” Adevărul este că, pe ei, nu-i interesa dezarmarea sub nici o formă. Dimpotrivă, războiul le-a oferit o şansă şi, dintr-o ţară cu o economie în curs de prăbuşire, aşa cum era înainte de conflagraţie, avea acum şansa de a deveni o mare putere mondială, ceea ce a şi făcut. Dezarmarea era ultimul lucru la care s-ar fi gândit, de aceea răspunsul lor era unul absurd. Dezarmarea generală şi totală era şi este imposibilă pentru orice ţară.

2013-01-09

–         Globalizarea nu este o doctrină politică, nici măcar una economică. Ea este un efect. Un efect al dezvoltării tehnologice: avem astăzi automobile, trenuri, avioane, telefoane, Internet, televizoare etc. Comunicaţiile au făcut posibilă globalizarea. Cine vrea să-şi probeze atitudinea  împotriva globalizării ar trebui să renunţe la toate aceste şi nu numai. Ar trebui să trăiască din produsele naturii, asemenea lui Adam şi Eva.

–         Mai puţin merele, deoarece consumul exagerat de mere dăunează grav sănătăţii  intelectuale, prin dobândirea conştiinţei de sine, care conştiinţă este cea mai gravă eroare ce s-a produs în evoluţia noastră.

–         Ştiam că tu eşti adeptul evoluţionismului. Mă aşteptam să iei ca exemplu urangutanul. ADN-ul uman seamănă în proporţie de 95% cu cel al unui urangutan. Deci un progres tot există.

–         Eu, ca medic, vă spun că ADN-ul porcului ni se potriveşte mai bine. De la el se prelevează cele mai multe organe pentru transplant. În plus, ca şi omul porcul mănâncă multe mere, dacă i se dau.

–         Eu cred că un castravete ar fi de preferat, chiar dacă ne asemănăm cu el în proporţie de doar 50%. Sau, poate, chiar mărul.

–         Greşit! Ideală este nuca. Are ea coaja mai tare, dar miezul are circumvoluţiuni.

–         Exact ce s-a dovedit a fi dăunător omului.

–         În concluzie, optăm pentru nuca fără miez.

–         Magister dixit. Quod erat demonstrandum.

 

2013-01-02

Adoptarea Creştinismului ca variantă mai evoluată a Iudaismului este aproape firească şi uşor de înţeles. Pentru greci însă, înlocuirea Mitologiei – propria lor creaţie, de o bogăţie literară şi filosofică fără egal – cu Vechiul Testament provoacă nedumerire. Poate că, într-o oarecare măsură, ei înşişi considerau Mitologia o colecţie pe poveşti şi nu tocmai o religie, dar ce nevoie aveau de o religie bazată pe alte poveşti?  Pe de o parte, Noul Testament, în parte elaborat tot de ei, era un răspuns posibil la starea de spirit a populaţiei aflată sub ocupaţie romană şi într-o stare economică precară. Religia creştină a debutat ca suport psihologic al oamenilor săraci, iar ideea de egalitate în faţa Divinităţii şi de fericire ulterioară se mula perfect pe dorinţele lor. Platon este unul dintre cei care a scris despre o viaţa ce va să vină, care le poate asigura fericirea, dar şi ca oamenii să aibă îndoieli asupra situaţiei lor de după moarte; şi astfel, de teama pedepselor şi a nenorocirilor viitoare, să se abţină de la fapte rele în această viaţă. Pe de altă parte, dacă Mitologia era originală, Vechiul Testament era asemănător cu alte religii, de la care a şi preluat multe idei.

 

Printre cosmogoniile avansate de alte religii, simpatică este una din Yucatam. Locuitorii aceste peninsule au emis ipoteza dă omul a fost făcut din mămăligă. Într-o primă variantă, cele două divinităţi ale lor, Tepeu şi Cucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat, din cauza inconsistenţei compoziţiei sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn, dar aceşti oameni s-au înmulţit în forme nefaste şi au trebuit să-i nimicească printr-un potop. Doar în a treia variantă au reuşit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat şi o mică imperfecţiune: aceşti bărbaţi erau prea deştepţi. Temându-se ca ei să nu-şi dorească să devină zei, „le-au întunecat parţial mintea cu un nor de ceaţă, le-a înceţoşat ochii, reducându-le orizontul şi apoi, adormindu-i, le creează patru femei, hotărând definitiv destinul omenirii, condiţia umană aşa cum o ştim” (ibidem, pg. 464).

 

2013-01-02

Alchimiştii şi-au propus să facă aur din alte metale. Au avut puţină intuiţie şi multă ignoranţă. Dacă diferenţa dintre diferite elemente, conform Tabelului lui Mendeleev, constă în numărul de electroni ai atomilor, atunci este uşor de presupus că se poate obţine orice element, luând sau scoţând unul sau mai mulţi electroni din alt element. Pentru asta ei ar fi trebuit să cunoască structura atomilor şi să dispună de tehnici de inginerie atomică, ceea ce nu ştim nici noi, o mie de ani mai târziu. Pasul înainte, pe care l-a făcut omenirea între timp, este faptul că au renunţat la idee.

 

Hello!

Am observat la alte bloguri existenţa unei rubrici de prezentare a autorului. În ceea ce mă priveşte, prima atestare documentară este un certificat de naştere, emis de Primăria oraşului Roman, unde se precizează că m-aş fi născut la 2 mai 1937. Este destul de mult de atunci – zic unii că aş fi destul de bătrân – şi este firesc ca, între timp, să fi apărut şi alte documente, unele scrise chiar de mine. Nu este posibil să le menţionez aici pe toate – pe majoritatea nici nu mi le mai amintesc, aşa că ar trebui să fac o selecţie, ceea ce este foarte greu şi, în consecinţă, renunţ.

Pentru acest blog contează doar ce voi nota de acum încolo, dacă nu voi uita, aşa cum am făcut cu altele, a căror adresă am pierdut-o.

Pentru început, voi posta câteva însemnări din anul acesta, 2013.