De pe strada mea

În cartierul în care locuiesc, marea majoritate a străzilor – dacă nu cumva toate – au denumiri de zeităţi. De aceea, strada Alkionis, unde am stat până acum doi ani, m-a derutat, fiindcă nu am găsit nici un zeu sau zeiţă cu acest nume. Am întrebat în dreapta şi-n stânga, dar nimeni nu a putut să-mi răspundă. Singura asociere ce am găsit-o a fost cu Alkinous (Ἀλκίνοος), un personaj din legenda argonauţilor. La întoarcerea lor din Colchida, după un naufragiu, au eşuat pe o insulă, probabil Corfu. Urmăritorii, au cerut să le fie înapoiată Medeea, îndrăgostită de Iason. Alkinous, mai marele insulei, le-a răspuns că, dacă Medeea este încă virgină, le va fi înapoiată; dacă nu, el va proteja tânăra pereche. Frumoasă poveste, dar el nu era zeu.

Căutând pe Internet, am găsit o puzderie de hoteluri cu numele Alkionis, dar nimic despre vreun zeu.

De curând, scotocind prin albume, am aflat de existenţa lui Alkioni (Ἁλκυόνη / Halkyónē), fiica lui Aeolus, zeul vânturilor. Eroarea era deci „s”-ul final, ce transforma din motive comerciale un nume feminin într-unul masculin. Este ipoteza mea, aşa că poate fi pusă sub semnul întrebării. Numele fetei apare în Mitologie pentru legătura amoroasă cu Ceys, fiul lui Eosforos (Φωσφόρος), Steaua Dimineţii. Cei doi se iubeau atât de tare, încât se gratulau cu epitetele Zeus şi Hera. Mai marele zeilor, rănit în amorul propriu, i-a acuzat de „lez-majestate” avant la lettre şi i-a transformat în două păsări. Pe ea într-una cu penaj viu colorat, din familia coraciiformes (nu cunosc denumirea românească), ce trăiesc în zonele tropicale, iar pe el în pescăruş.

Între timp, ne-am mutat pe Parthenwnos (camera fecioarelor). Zeus nu s-a supărat. Probabil că, dat fiind vârsta mea, a considerat că nu sunt periculos. Dar despre asta am scris mai demult.

Advertisements

Din înţelepciunea Mitologiei

Muritorii, care se lăsau cuceriţi de vreo zeiţă, îşi pierdeau virilitatea. „. . . any mortal who united with a goddess could lose his youthful vigour” (Sofia Sfyroera, The Essential Greek Mythology, Ellinika Grammata Publ. Athens 2003, pagina 65) Afrodita a fost prima care a reuşit cu frumosul Anchises, în timp ce acesta culegea ierburi de pe pantele Muntelui Ida. Încântată de rezultat, a făcut multe alte victime iar după modelul ei . . .

Atenţie la nurii femeilor frumoase. Nu se ştie în care dintre acestea zace o zeiţă.

Faceţi-vă de cap!

Din întuneric şi neştiutor a ieşit copilul din pântecele mamei, dar a crescut mare şi a dobândit cunoştinţe. Acum stăpâneşte tot ce-l înconjoară şi vrea să modifice chiar şi natura, căreia îi aparţine, fiindcă a fost învăţat că nu are limite, poare orice, este propriul său Dumnezeu şi crede că proiectele sale sunt mai bune decât ale Creatorului.

Nu vă iluzionaţi. Nu-mi aparţin mie asemenea idei măreţe. Mi-am permis doar să-l interpretez pe Victor Hugo.

Le nouveau-né qui sort de l’ombre et du mystère

Ne serait pas content de ne rien voir sur terre ;

Un immense besoin d’étonnement, voilà

Toute l’enfance, et c’este en songeant à cela

Que j’applaudis, nature, aux géants que tu formes ;

L’oeil bleu des innocents veut des bêtes énormes ;

Travaillez, dieux affreux ! Soyez illimités

Et féconds, nous tenons a vos difformités

Autant qu’à vos parfums, autant qu’à vos dictames,

O déserts, attendu que les hippopotames,

Que les rhinocéros et que les éléphants

Sont évidemment faits pour les petits enfants.”

(Victor Hugo, „L‘Art d’être grand-père”, GF-Flammarion Paris 1985, pagina 67)

Vechii evrei nu cultivau poezia, motiv pentru care Biblia spune aproximativ acelaşi  lucru, dar pe foarte multe pagini. În privinţa genezei; în ceea ce priveşte etica, Victor Hugo a fost unul dintre pionieri.

Noi, cei de azi, ne-am însuşit această nouă religie – Soyez illimités ! – aşa că nu mai avem nevoie de indicaţii. Din nefericire, ne-am însuşit şi zicala „Din greşeală în greşeală, spre victoria finală” şi ne facem de cap fără remuşcări.

Viitorule, fii binevenit! Poate nu ne mai găseşti . . .

Amintiri

După ce am scris volumul de amintiri intitulat „După 50 de ani”, îmi vin în minte unele întâmplări amuzante sau interesante, pe care nu le-am consemnat. Încerc aşadar să diminuez regretul, scriindu-le acum. Iată una dintre ele. S-a întâmplat în 1986. Un simpozion organizat la Piatra Neamţ ne-a sugerat – mie şi soţiei mele – ideea de a prelungi deplasare printr-o excursie în nordul Moldovei. La simpozion fusese invitată soţia mea (era pe teme medicale, cancer dacă nu mă înşel), astfel că eu eram liber, ceea ce nu prea mi se întâmplă. Oraşul însă îmi provoca nostalgii. Acolo mi-am petrecut anul de stagiatură, după terminarea facultăţii. Acum, aproape în întregime reconstruit, era de nerecunoscut. Zona cea mai frumoasă era aproape o ruină. La poalele muntelui Cozla, îşi construiseră case oameni bogaţi din marele oraşe, care doreau să se retragă la pensie sau în vacanţă într-un loc liniştit, astfel că zona devenise una foarte elegantă. Ce-i drept, restul oraşului nu prezenta nici un interes. În 1959-60, când am stat eu în Piatra Neamţ, foştii locatari nu mai erau acolo, dar aspectul oraşului nu se schimbase prea mult. Acum însă, în 1986, situaţia se răsturnase: peste tot erau blocuri noi, în timp ce în zona Cozla nu s-au mai făcut nici măcar reparaţii. Casele în care locuisem – trei la număr – erau încă întregi, dar . . . Doar una dintre ele, cea mai mică, pe o străduţă în apropierea bulevardului Ştefan cel Mare, aparţinea unor localnici şi arăta la fel ca înainte.

Dar nu despre Piatra Neamţ doream să scriu, ci despre excursia ce a urmat. Eu făcusem un curs de ghizi la O.N.T. Carpaţi (Oficiul Naţional de Turism), cu gândul că, în contact cu turiştii străini, voi putea să-mi îmbunătăţesc limba engleză, învăţată doar din cărţi, fără posibilitatea conversaţiei reale. Nu mi s-a dat nici un grup de străini să-l conduc, dar eu încă speram. Îmi imaginam că voi putea organiza seri culturale, de informare a turiştilor cu privire la frumuseţile României şi a istoriei ei. Mă documentam intens. Făcusem deja câteva sute de diapozitive cu monumente de arhitectură medievală, iar nordul Moldovei era unul dintre subiectele cele mai importante. Excursia avea deci un scop.

O familie de prieteni mai tineri, medici, erau repartizaţi pentru stagiatură într-un sat din zonă. Era deci o ocazie potrivită să-i vizităm, ceea ce am şi făcut. Ei aveau un băiat de 4-5 ani, care ne-a oferit o surpriză amuzantă: la joacă, cu copiii, vorbea o moldovenească neaoşă. Acasă, cu părinţii, vorbea limba literară. Pentru el, cele două dialecte erau două limbi diferite, pe care nu le amesteca niciodată. Constatarea mi-a confirmat ideea că vorbesc corect mai multe limbi doar cei cărora li s-au vorbit acele limbi de către diferite persoane, niciodată amestecate.

În prima excursie l-am luat pe băieţel cu noi, într-un tur de forţă pe la mânăstiri. Aveam emoţii în privinţa comportării lui, dar ele s-au dovedit a fi neîntemeiate. N-a făcut nici un moft, nu a manifestat nici o pretenţie, nu a dat nici un semn că s-ar plictisi. Dimpotrivă, a fost cuminte şi interesat de tot ceea ce vedea sau îi spuneam. Aveam grijă – bineînţeles – să-i ţin atenţia trează, să-i explic tot ce făceam, lăsându-i senzaţia că lucrăm împreună. Când fotografiam, îi dădeam husa aparatului, pe care el o ţinea ca pe un obiect de mare valoare. În maşină, simţindu-se bine dorea să ne spună şi el câte ceva. Ce am reţinut a fost o poezie modificată şi recitată în dialect:

Ţa-ţa-ţa, căpriţî, ţa

N-are ţaţa ci sâ-ţî dia.

. . .

Ş-o mâncat un os di peşti,

Di-o crezut câ-’niebunieşti.

N-a fost doar o plimbare cu maşina, fiindcă mergeam şi pe jos, uneori destul de mult, pentru a fotografia monumentele din unghiuri potrivite. A fost o zi plăcută, frumoasă şi fructuoasă. A doua zi, duminică, am fost la alte mânăstiri, de data aceasta împreună cu părinţii. Puştiul a stat în maşină lângă mama lui. A fost un dezastru: mofturi, ţipete, admonestări, plânsete . . . un vacarm. Morala: copii, lăsaţi mamele acasă!

Am mai stat încă o zi, pentru refacere. Tot acolo, l-am cunoscut pe preotul satului. Un tip relativ tânăr, mare amator de băutură, deştept şi foarte sincer. Eu aveam atunci unele nedumeriri în privinţa doctrinei creştine şi speram ca preoţii să mă lumineze. Am încercat chiar şi la Patriarhie, dar fără succes. La insistenţele mele, cel de aici mi-a răspuns clar: „Domnul Gheorghiu, noi ştim de unde să citim pentru nuntă, botez, înmormântare şi celelalte. Principala problemă este să nu le încurcăm. Asta mi-a adus aminte de gluma cu preotul, care citea la liturghie pasajul despre facerea lumii. După fraza „Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie . . .” trebuia să întoarcă pagina. Biblia fiind subţire, s-au luat mai multe file şi a continuat lectura cu indicaţiile către Noe, despre cum să facă corabia: „. . . s-o tencuieşti cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară”, la care preotul precizează şi motivul: să-i astupe toate găurile. La plecarea din sat, preotul m-a dotat şi cu un teanc de cărţi bisericeşti, asigurându-mă că lui nu-i fac nici o trebuinţă. Una despre istoria bisericii creştine o am şi azi.

Următoarea oprire a fost la Suceava. Printre altele, după o vizită la o cunoştinţă, am parcurs drumul până la hotel pe ploaie. Asta pentru că solicitările noastre pentru un taxi nu au primit nici un răspuns şi, curios, nu am întâlnit nici o maşină pe drum. Se întâmpla destul de des în anii ’80. Era destul de târziu şi nici autobuzele nu mai circulau. Pentru a fi deplin sincer, trebuie să spun că era o ploaie călduţă de vară, care ne-a făcut plăcere. Aveam însă o singură umbrelă mică, cu care eu îmi acopeream doar capul. Drumul nostru a durat mai bine de o oră, aşa că am fost fericiţi când am ajuns la hotel.

La Botoşani, următoarea oprire, ne-a surprins căldura oamenilor. La restaurantul hotelului, o chelneriţă tânără ne-a adus nota de plată însoţită de o mică floare de câmp, culeasă de ea. Surpriza cea mare a venit în ziua următoare. De cum ne-am sculat de dimineaţă, am văzut pe geam lume multă, agitată şi foarte multe persoane cărând bidoane pline. N-a fost nevoie să întrebăm ce se întâmplă fiindcă, de cum am coborât, informaţiile curgeau către noi din toate direcţiile: la Cernobîl explodase o centrală nucleară şi oamenii fuseseră sfătuiţi să se aprovizioneze cu apă curată. Noi am plecat la Iaşi. Nu din cauza evenimentului, ci pentru că aşa aveam în program. În Botoşani nu sunt prea multe locuri de vizitat.

La Iaşi am făcut aceeaşi constatare ca la Piatra Neamţ. Doar dealul Copoului păstra amprenta – cam obosită – a cartierului de altă dată. În rest, doar blocuri noi. Ce-i drept, era şi cazul. Iaşi-ul studenţiei mele arăta deplorabil după război. Mai mult m-a necăjit atitudinea chelnerilor, preocupaţi doar de îmbogăţire rapidă, în total contrast cu serviabilitatea celor de altă dată, preocupaţi şi ei de câştig, dar plecând de la principiul „clientul nostru = stăpânul nostru”.

Excursia s-a terminat prin traversarea Carpaţilor Orientali într-o zi frumoasă, printr-un peisaj excepţional, înfrumuseţat de mii de pomi în floare. Un singur lucru mă nedumerea: simţeam o oboseală ciudată mai ales a picioarelor, deşi nu le solicitasem în mod deosebit. Explicaţia am aflat-o mai târziu: ruşii anunţaseră accidentul de la Cernobâl cu câteva zile întârziere. Ploaia din Suceava fusese bine încărcată radioactiv, dar noi nu ştiam. Efectul radiaţiei mi s-a confirmat anul trecut, când am fost iradiat din motive terapeutice, iar senzaţia de oboseală a picioarelor mi-a reapărut.

Aşa a fost să fie. Ce urmează, nu se ştie.