Genii şi genii

De câţiva ani buni, sărmana mea minte se chinuie să discearnă între adevăratele genii şi cele propulsate din diferite interese şi – în ultimă instanţă – să se întrebe dacă există sau nu cu adevărat genii autentice.
 
Chiar şi asupra lui Rembrandt am avut un semn de întrebare, atunci când am constatat că au existat zeci de pictori contemporani cu el, care au pictat într-o manieră asemănătoare, iar astăzi sunt necunoscuţi marelui public. Poate că el a fost cel mai bun, dar – pentru mine – geniu este cel ce vine cu o idee novatoare şi nu un profesionist oarecare, ceva mai bun decât alţii.
 
Nu dau exemple de genii din ştiinţă, care s-ar putea să deranjeze. Din punctul meu de vedere, un geniu a fost, Toni Seiler. Ştiu că domeniul în care a activat va provoca dispreţul intelectualilor snobi, dar este eroarea lor să gândească îngust. La Olimpiada de iarnă din 1956, el a venit cu un stil ce a revoluţionat lumea schiului alpin de atunci. Acest stil este practicat şi în zilele noastre. M-a surprins de aceea că, de curând, am citit o trecere în revistă a marilor schiori, în care el era abia menţionat. Mulţi dintre cei ce figurau în lista nu reuşiseră nici măcar să-i egaleze performanţa cuceririi tuturor probelor olimpice, fără a mai vorbi despre modul în care el a făcut-o   şi – mai ales – despre faptul că a venit cu ceva nou, a inovat tehnica cunoscută la timpul lui.
 
Un alt geniu autentic, care mi-a atras atenţia în urmă cu mulţi ani, a fost unul dintr-un domeniu şi mai surprinzător: politica. Este vorba despre George Orwell, cu „Ferma animalelor”. Vor zice unii că domeniul lui Orwell a fost literatura şi nu politica, dar literatura ar trebui mai întâi definită, fiindcă nu este tot una să te referi la romane de dragoste, de „crapă” şi spada, de poveşti pentru copii sau de scrieri cu adevărat inteligente. „Ferma animalelor” este o metaforă excelentă a evoluţiei U.R.S.S. şi în toate ţările acaparate de ruşi, după al doilea război mondial. Este vorba deci despre politică. Presupun că autorul nici nu s-a referit în mod special la ţările socialiste, care nici nu existau şi, poate că nici nu l-ar fi interesat, ci la evoluţia ideilor democratice, care – prost aplicate – pot conduce la dictatură. Ideea era cunoscută încă din antichitate şi magnific evocată în Biblie prin exemplul poporului evreu, care l-a votat pe Barabas şi nu pe Iisus. Orwell însă a dus-o mai departe şi a arătat consecinţele posibile.
 
Pe scurt, nimic nou sub soare. Şi acum, după această introducere, să intru în subiect. El este mai scurt decât introducerea, fiind vorba de un citat, cel care mi-a stârnit aceste gânduri. Şi poate că nu atât citatul merită, cât datarea lui: 25 aprilie 1760, adică la foarte puţin timp după ce Petru cel Mare al Rusiei a orientat ţara sa către Europa şi i-a trasat sarcinile pentru viitor. Era şi ea la puţin timp după ce Ivan cel Groaznic şi-a anexat Siberia, făcând o mare putere economică din ceea ce, înainte, nu era ceva de luat în seamă pe harta politică a lumii. Textul aparţine ministrului danez al afacerilor străine, contele Bernstorff, şi este adresat ministrul francez de externe, ducele de Choiseul. Iată extrasul ce mi-a atras atenţia: „Rusia e o teroare pentru toate naţiunile civilizate, de care se apropie. Ce limite s-ar putea pune vreodată cupidităţii unei naţiuni destul de numeroase pentru ca pierderea oamenilor să n-o afecteze, şi destul de săracă, pentru a fi obligată să caute la altul ceea ce nu are la ea acasă; unei naţiuni dure şi războinice, care nu are nici moravuri, nici legi, nici plăceri, care să poată s-o îmblânzească, s-o oprească său s-o reţină; care nu recunoaşte drept regulă decât voinţa unuia singur; care nu se teme de nici o altă putere; care, în sfârşit, poate să-şi cucerească toţi vecinii, încredinţată că nici unul dintre ei nu poate face acelaşi lucru cu ea?.” Citatul l-am găşit în „Civilizaţii şi tipare istorice”, de Neagu Djuvara, la pagina 123. Tot el, Neagu Djuvara, concluzionează: „Scrisoarea contelui de Bernstorff, de o extraordinară luciditate politică, se poate citi după mai bine de 200 de ani ca şi când ar fi vorba de istoria contemporană a Europei”. Într-adevăr, trebuie să recunosc, danezul a fost un geniu în comparaţia cu majoritatea politicienilor occidentali de azi, prinşi în interese meschine, din cauza cărora nu pot avea o privire de ansamblu.

Advertisements

De Ziua Nationala a Romaniei

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Conform tradiţiei, ambasadele organizează festivităţi cât mai fastuoase de Ziua Naţională a ţării lor, la care – pe lângă conaţionali – participă şi reprezentanţi ai ambasadelor altor naţiuni, prezente în ţara gazdă. Pe militari îi recuoşti după uniformele de gală, putând astfel evalua interesul altora pentru ţara organizatoare. Pe civili îi poţi identifica doar după limba în care conversează. Au fost destui, astfel că putem considera că România se bucură de suficient interes în lume. Era să scriu „lumea largă”, dar nu am văzut negri şi nici asiatici, aşa că orizontul nostru se limitează la Europa şi America de Nord. (Uniforma Statelor Unite ale Americii am remarcat-o.)

 

Cât despre fastul festifităţii, el depinde de posibilităţi, ambiţie şi stil. În cazul României, la 1 decembrie 2014, la Atena, fastul a avut o singură componentă: mâncarea. Ce-i drept, a fost din belşug, pe toate mesele întinse în toate încăperile puse la dispoziţie, adică vrea cinci. Nici nu ar mai fi fost loc pentru altceva. Timpul a fost frumos, chiar foarte frumos pentru acest anotimp, sediul ambasadei are şi o curte destul de mare, astfel că afirmaţia anterioară poate fi negată; era spaţiu şi timp pentru idei mai generoase. Aşa dar, posibilităţi ar fi fost. Ambiţia şi stilul românesc poartă însă împreună un sigur termen: sarmale.

 

Remarcabil a fost numărul mare al preoţilor, firesc într-o ţară ca Grecia, cea care a dat numele Mântuitorului şi chiar al creştinismului, prin traducerea   din ebraică a termenului „cel uns” prin „aurit”, adică Christos (Χριστός).

A venit toamna

În faţa blocului în care ne-am mutat recent se află un arţar sau aşa ceva. Indiferent ce-o fi, are frunzele căzătoare, iar acum, în 2 decembrie, şi le-a colorat în cărămiziu, astfel că face o pată de culoare caldă în verdele copacilor ce nu renunţă la frunze nici în timpul iernii. Aştept să cadă, pentru că, privindu-le, devin nostalgic la amintirea toamnelor braşovene.