Dacă un bucătar profesionist . . .

Dacă un bucătar profesionist ar gusta ceea ce am mâncat eu zi, s-ar lăsa de meserie, fiindcă ar realiza că el n-ar putea prepara în veci ceva asemănător.

Soţia mea este bolnavă şi a trebuit să improvizez ceva pentru masa de prânz. Mi-am amintit că, în timpul regimului de tristă amintire, a fost un an sau mai mulţi, în care concediile erau planificate, astfel încât – pentru stat – să existe o repartizare uniformă a lor pe tot parcursul anului, ceea ce făcea aproape imposibilă petrecerea concediului în familie. Într-un an, noi au reuşit să le suprapunem parţial: al meu doar cu o săptămână înaintea ei. Aveam deci două săptămâni în comun. Eu am plecat primul, cu intenţia de a obţine o cameră la hotel pe litoralul Mării Negre. Totul părea să decurgă bine, până în ziua premergătoare sosirii ei. Când să vină, ghinion! A apărut o epidemie de holeră, motiv pentru care a fost blocată la serviciu: era medic, şef de policlinică în acel moment. Eu mă aflam chiar în focar, cu o cameră de două persoane rezervată şi plătită, dar fără masă. (Meniurile fixe din restaurantele hotelurilor nu meritau banii şi nu-mi plăceau.) Ce se putea mânca în aceste condiţii? Din piaţă, nimic. Din când în când, mai mâncam la câte un restaurant ce-mi inspira încredere, dar cu mii de precauţii, toate legate de igienă. Printre altele, mă spălam pe mâini, dar – asemenea chirurgilor – nu mă ştergeam, de teamă să nu mă infectez. Mi-am adus aminte însă de anii de burlăcie – au fost destui –, când practicam încă alpinismul şi una dintre mâncărurile disponibile era supa concentrată. Uşor de preparat, caldă şi – cu câteva adaosuri – devenea chiar bunicică. Mie îmi plăcea supa de pui. Acum nu se mai găseşte decât supă cu gust de pui (aşa scrie pe pungă), ceea ce este cu totul altceva. Mă gândeam însă că, sporind adaosurile, aş putea realiza ceva cât-de-cât comestibil. Am pus deci conţinutul unui plic într-un castron, peste care am turnat apă fierbinte şi i-am mai dat un clocot, pentru siguranţă. Instrucţiunile spun că trebuie să aştepţi câteva minute, pentru ca apa să pătrundă în pastele uscate şi ce se mai află acolo. Între timp, am tăiat o felie de brânză de burduf afumată şi alta de brânză telemea, pe care le-am fărâmiţat şi amestecat. Trebuie să declar că eu sunt un mare amator de brânză telemea, iar grecii sunt aşi la aşa ceva. După ce s-a scurs timpul recomandat pentru supă, am amestecat cu furculiţa două ouă, am turnat brânza peste ele şi totul peste supă. I-am mai dat un clocot, . . . mi-am făcut curaj şi  . . . am gustat. Deşi – în opinia mea – pusesem multă apă, datorită ouălor, totul se transformase în ceva de consistenţa unei budinci, fără a fi însă dulce. Concluzia a fost cea care am afirmat-o la început. Şi nu băusem nimic înainte de această „aventură” culinară. . .

Advertisements

Grea-ca-greaca mai rar!

Astăzi am avut o bucurie: am descoperit cum pot învăţa limba greacă. Dar trebuie să mă explic. Înainte de a veni în Grecia, dar după ce ne-am hotărât pentru această aventură, am cumpărat un manual şi am învăţat primele 20-22 de lecţii. (Greu de spus exact câte, fiindcă pe ultimele n-am apucat să mi le însuşesc pe deplin.) Hotărârea pentru Grecia am luat-o în aprilie 2011, după o primă excursie de tatonare, când – la întoarcere – pe serpentinele dintre Comarnic şi Predeal ningea viscolit, deşi la plecarea din Atena fuseseră 28 de grade Celsius şi un soare tocmai bun pentru plajă. Am învăţat deci greaca până în toamnă, când am devenit atenieni 10 luni din 12 ale fiecărui an. Credeam atunci că voi învăţa greceşte rapid. Ar fost prima limbă însuşită de mine la faţa locului. Eram încrezător, fiindcă pe toate celelalte le învăţasem după carte, fără posibilitatea de a conversa. Dezamăgirea a venit curând: am constatat că nu voi putea niciodată să vorbesc greceşte suficient de bine. Eram prea bătrân pentru asta, iar greaca nu-şi dezminte numele: este grea (grea-ca-greaca mai rar!). În plus, în discuţiile cu miză, nici n-ar fi fost rentabil s-o folosesc, deoarece grecii – şmecheri cum sunt – ar fi profitat de slăbiciunile mele şi puteau să trişeze, spunând „Ah, n-ai înţeles tu cum trebuie”. Este de preferat engleza, cu care putem trata pe picior de egalitate. Încercam totuşi să profit de oportunitate şi să învăţ greceşte, indiferent de utilitate. Cum deschideam manualul însă, mă blocam. Căpătasem un reflex negativ. Aşa se face că astăzi, după aproape şase ani, nu ştiu limba greacă.

Dar să revin la afirmaţia iniţială. Spuneam că azi am avut o bucurie: am constatat că reflexul negativ dispare dacă – înainte de a deschide cartea – beau un păhărel de uzo. Orice minune – se ştie – durează trei zile. Bucuria mea a durat doar câteva minute, până când am ajuns la concluzia că este mai interesant să scriu ceea ce tocmai aţi citit, decât să învăţ ceva ce nu vrea să-mi intre în cap.