Carte şi teatru

Cartea se numeşte „Adevărata tragedie a lui Panait Istrati” de Eleni Samios Kazantzakis, tradusă în limba română de Oana Ursache şi Zamfir Bălan. Câteva precizări sunt probabil necesare. Eleni Samios l-a însoţit pe Nikos Kazantzakis (autorul cărţii „Zorba Grecul”) în călătoria lui prin U.R.S.S. în 1928, împreună cu Panait Istrati, însoţit la rândul său de Bilili. Mai târziu, Eleni s-a căsătorit cu Kazantzakis şi a trăit 101 ani, ceea ce lui Bilili nu i s-a întâmplat. Scriitoare şi ea, Eleni are la activul ei mai multe cărţi, cea despre Panait Istrati fiind publicată în limba spaniolă la Santiago de Chile în 1938, deci la trei ani după moartea lui. Abia acum ea a fost tradusă şi publicată în limba română, graţie unor intelectuali brăileni, mândri de concetăţeanul lor. Cartea ar fi putut fi intitulată la fel de bine „Adevărata tragedie a lui Nikos Kazantzakis”, deoarece amândoi au suferit aceeaşi traumă: dezamăgirea provocată de spulberarea iluziilor lor privind regimul sovietic.
La lansare au participat conf. univ. dr. Zamfir Bălan, coordonatorul volumului, Kostas Asimakopoulos, scriitor, regizor de teatru şi Victor Ivanovici, critic literar, prof. univ. Salonic. Primul este şi director adjunct al Muzeului Brăila, puternic implicat în menţinerea vie a memoriei scriitorului român. Extrem de bine documentat, el şi-a propus – şi a reuşit – să provoace interesul auditoriului pentru carte. Kostas Asimakopoulos, grec sută-la-sută, a vorbit doar despre Kazantzakis, încercând să-i scuze unele afinităţi ideologice, cum ar fi înclinaţia către comunism pe de o parte şi afinitatea faţă de Franco al Spaniei, pe de altă parte, două atitudini contradictorii. Mai pragmatic şi mai dur, Victor Ivanovici a arătat că, asemenea multor intelectuali din perioada interbelică, Kazantzakis a căzut victimă propagandei politice, fie ea comunistă sau nazistă. Mai oportunist din fire, atitudinea lui faţă de comunismul sovietic şi crimele lui a fost mai blândă în comparaţie cu a lui Panait Istrati, om simplu, care a crezut sincer în promisiunile lui Lenin şi Stalin şi a fost cu atât mai dezamăgit.

Piesa de teatru este binecunoscută nouă: „Conul Leonida fată cu reacţiunea” de I.L.Caragiale. Necunoscută mie a fost interpretarea: Flavius Neagu, Laura Mihaela Dumitru şi Evelina Hapenciuc. Scenografie şi coloana sonoră: Andreea Mate. Regie: Monica Săvulescu Voudouri. După spectacol, le-am spus interpreţilor principali, Flavius Neagu şi Laura Mihaela Dumitru, că – dacă vor juca la Bucureşti – vor atrage invidii indestructibile. Într-adevăr, interpretarea lor a fost excelentă.

De ce am asociat aceste două evenimente, teatru şi lansare de carte? Pentru că aşa s-au desfăşurat ele, în aceeaşi seară (13 decembrie 2013), în acelaşi loc, la teatrul „I Prova” din Atena, graţie strădaniei doamnei Monica Voudouri, fondatoarea şi preşedinta Societăţii Culturale „Balkania Contemporană”.

Advertisements

S-a redeschis un teatru antic

Pare curios, dar în antichitate oamenii preţuiau mai mult poezia şi simbolismul decât o fac în prezent. Literatura veche este aproape în exclusivitate în versuri. Teatrul antic grec era jucat de un singur actor, secondat de cor. Eschil este cel care a introdus al doilea actor, iar Sofocle l-a introdus pe al treilea şi a mărit numărul coriştilor de la 12 la 15.
Dezbăteau probleme filosofice şi etice.

Cu timpul, proza a luat locul poeziei, subiectele au devenit tot mai comune iar realizările – valorificând posibilităţile tehnice – tot mai apropiate de viaţa reală, culminând cu cinematografia. Tiparul a contribuit în mod esenţial la răspândirea literaturii. Ce fel de literatură?

Am spune că totul a curs în favoarea democratizării. Oare? Eu am unele îndoieli. Aş crede că nu pasiunea pentru democraţie i-a determinat pe oameni să procedeze astfel, ci banalele şi prozaicele interese comerciale, în special după apariţia tiparului. Iar dacă s-a intrat în sfera comerţului, adoptarea mecanismelor comerciale a devenit o necesitate imediată. Primul şi cel mai important dintre ele este sporirea numărului vânzărilor, ceea ce se realizează prin lărgirea pieţei de desfacere, în speţă a numărului de cumpărători-cititori. Şi atunci, ne aducem aminte de Blaise Pascal şi de justificarea sa privind acceptul de a lucra pentru janseniştii de la Port-Royal-des-Champs: ,,Am petrecut multe zile studiind ştiinţele abstracte, dar numărul prea mic de oameni cu care pot comunica în domeniul ştiinţific m-a dezamăgit”. Dorinţa lui era deci una de comunicare. Şi nu este vorba numai despre ştiinţă. În consecinţă, răspunsul la întrebarea „Unde se găsesc cei mai mulţi cumpărători?” arată şi cauza proliferării romanelor uşoare: cititorul de nivel intelectual modest. Vârful piramidei sociale nu este un bun mediu comercial.

Democratizare? Dimensiunea teatrelor antice era uriaşă, în comparaţia cu cele de azi: de la câteva mii de locuri, până la 17 mii. Cel refăcut şi deschis recent la Messene, în sudul Peloponezului, avea zece mii. Dacă raportăm capacitatea acestor locaşuri de cultură la dimensiunea localităţilor, constatăm că procesul nu a decurs în favoare democratizării culturii, ci dimpotrivă. Procentul populaţiei participante la acte de cultură al oraşelor de azi este cu mult mai mic. Cititorii de carte sunt jenant de puţini, iar teatrele sunt aproape goale.

Oamenii de litere recomanda tinerilor aspiranţi romanul, ca fiind apoteoza carierei lor literare. Ca orice pe lumea asta, totul are o explicaţie. Majoritatea autorilor îşi doresc şi ei ca opera lor să fie citită de cât mai multă lume, ori cei mai mulţi cititori sunt cei ce preferă romanele, în special cele de dragoste, că nu degeaba se numesc romane: trebuie să fie romanţioase. Scrierile cu conţinut mai profund găsesc mai puţini cititori. O a doua explicaţie este mai omenească, din nefericire. Preferinţele „specialiştilor” se situează şi ele în zona romanelor uşoare, iar ceea ce le depăşeşte nivelul de înţelegere este automat declarat ca fiind mai puţin valoros din punct de vedere literar, sau chiar deloc. Mai mult decât atât. Romane de ficţiune sunt extrem puţine şi rareori menţionate printre cele considerate ca fiind valoroase. În cele mai multe, autorii descriu personaje şi evenimente pe care le-au cunoscut în realitate, sau sunt chiar autobiografice, dar scrise la persoana a treia. Dacă acelaşi text ar fi încadrat la memorialistică, ar fi considerat minor, ca dovadă nu doar a subiectivismului nostru, dar a lipsei de criterii reale de evaluare.

Vorbind despre cititori, m-am referit la majoritatea lor şi nu toţi, fiindcă orice carte are cititorii ei, iar autorii se adresează – volens-nólens – celor din aceeaşi zonă intelectuală cu el. Este deci o greşeală să aştepte laude de la cei ce gândesc altfel, iar succesul nu trebuie judecat numai după criterii comerciale, ci şi după calitatea cititorilor.

De Ziua Naţională a României

Pentru că nu mă simt în stare să scriu ceva pe măsura evenimentului, voi reproduce relatarea unui străin, căpitanul de aviaţie René Chombre, din armata franceză, care a asistat la defilarea ostaşilor români din iarna anului 1917.
„O măreţie nespusă se revarsă din aceşti soldaţi, îmbrăcaţi în uniforme zdrenţuite şi din care mulţi nu mai au măntăi, nici bocanci. Cu mâinile lipite de trup, ridicând sus piciorul, cu capul întors către Regina Maria, trec, şir lângă şir, într-o aliniere superbă. Oh! Capetele acestea! Capete sculptate de mizerie, de suferinţe, de lipsuri, tăbăcite de frig, capete pe care foamea, cu degete de fier, a săpat cute adânci în colţurile gurii şi mai sus, între sprâncene, cele trei cute teribile, pe care le cunosc bine, fiindcă le-am văzut atât de adesea.
Gâturile descărnate ies din gulerele prea largi şi în aceste feţe palide, fără vârstă, scânteie ochii în friguri. Nici o mustrare în aceste priviri, ci numai o privire de adoraţie, de credinţă, de devotament.
Aceşti oameni luptă de 6 luni fără zi de odihnă, fără să se înfrupte vreodată de dulceaţa cantonamentului, În prima linie întotdeauna, mereu. Au văzut tot, au cunoscut tot, au îndurat tot; îmbărbătarea celor dintâi izbânzi, groaza celor dintâi înfrângeri, sfârşeala acelei goane înnebunitoare de la Carpaţi la Dunăre şi de la Dunăre la Carpaţi, pentru a ţine piept îndoitei năvăliri austro-germane şi bulgaro-turceşti. Nici o odihnă, nu, nici schimb, nici veşminte, nici hrană, dar nici o plângere.
Ran! Ran! Ran! Pasul paradei bate înăbuşit zăpada. Un ofiţer ridică sabia. Atunci din pluton izbucnesc urale şi aceasta depăşeşte totul Sub acest cer întunecat, în aceste rafale de zăpadă, în această imensă prăbuşire, în această părăsire, în această înspăimântătoare mizerie, în care se zbate un popor, efectul acestor urale, strigate ale eroilor soldaţi în zdrenţe şi flămânzi, este indescriptibil. Mă simt cutremurat. Bieţii, bieţii oameni! MĂREŢI SODAŢI ROMÂNI, NU VĂ VOI UITA NICIODATĂ ! Puterea voastră de îndurare este fără pereche, tăria voastră în nefericire este sublimă !
NU! ROMÂNIA NU A MURIT !”

Am extras textul din cartea „Amintiri” a colonelului Gheorghe Eminescu, nepot de frate al poetului Mihail Eminescu.
În continuare, autorul spune: „Se mai poate oare adăugă ceva la acest mişcător elogiu adus de un străin celor pe care noi i-am uitat? . . . Cititorul a observat desigur că uralele bravilor eroi în zdrenţe se adresau Reginei Maria, pe care noi o vedeam adesea venind printre noi, în linia I-a, îngrijind fără teamă bolnavii de tifos exantematic citind la căpătâiul răniţilor, pentru a le alina suferinţele, sau ţinând la Iaşi stindardul rezistenţei, când atâţia alţii începuseră să nu mai creadă în victoria finală.”

Iar eu pot să adaug că George Enescu merită şi el menţionat printre cei ce au simţit româneşte şi a sprijinit moralul ostaşilor. El a venit din Franţa şi, pe lângă concerte, a petrecut nenumărate ore cântând în spitale la paturile răniţilor.