La est de Atena, puţin mai sus de Rafina, dar mai jos de Maraton, se află localitatea Nea Macri. Nu este vorba despre nenea Macri, ci noua Macri, ceea ce presupune că există – sau a existat – o localitate mai veche (palio) cu acelaşi nume, deşi eu nu am găsit-o pe hartă. Asta însă nu înseamnă că nu există. „Macriá” înseamnă „departe”, dar nu ştiu dacă numele vine de aici, adică o localitate ceva mai departe de Atena – deşi nu este chiar foarte departe -, ci mai repede de la un nume propriu. Cine ar fi fost acest Macri nu ştiu. Rafina este staţiune şi port, unul important, se pare. N-am fost acolo. Maraton este un cuvânt cunoscut pe tot mapamondul. Aici este chiar locul unde s-au luptat grecii cu perşii şi legenda spune că un soldat a alergat 42 de kilometri pentru a anunţa atenienilor victoria, după care a murit datorită efortului depus. În localitatea Maraton sunt depuse oasele celor care au murit în timpul luptei, într-o movilă funerară. Oasele grecilor; cu cele ale perşilor nu se ştie ce s-a întâmplat. Nici la Maraton n-am fost.

Din Macria, noi am cotit la stânga şi am urcat un deal, până la mânăstirea Sfântul Ephrem, pe limba noastră, românească, Ifrim. Am ajuns acolo graţie bunăvoinţei doamnei Carmen Irimia, mai veche în Atena, care fusese acolo mai demult şi i-a plăcut. Ne-a plăcut şi nouă, mie şi soţiei mele.

 

Primul lucru care te frapează este arhitectura: o combinaţie foarte reuşită între antic, bizantin, veneţian şi modern. Se vede că este o mănăstire veche, căreia i s-au adăugat noi construcţii, acordând însă stilului atenţia cuvenită. Din nefericire, ceea ce a mai rămas din curte oferă un spaţiu prea mic pentru realizarea unor fotografii convingătoare. Realitatea este cu mult mai frumoasă.

 

 

 

Nu chiar antice, dar mai vechi, sunt clădirile albe şi mici, probabil foste chilii, adăpostind acum un magazin de suveniruri. În dreapta se păstrează un mic paraclis.

 

Este opinia mea. Nu am găsit nici un ghid despre edificiu. Toate informaţiile sunt despre sfânt. Unde sunt chiliile actualei mânăstiri? O enigmă care se pare că nu preocupă pe nimeni.

 

Am scris că primul lucru ce te frapează este arhitectura. Am greşit. Încă înainte de a intra în incinta mânăstirii, deci înainte de a-i observa construcţiile, mulţimea vizitatorilor este cea care îţi atrage atenţia, în special femei. Cum nu arhitectura este cea care poate să atragă atât de mulţi oameni (majoritatea greci), începi să te gândeşti la alte motive. Într-adevăr, încă de la primii paşi, dilema capătă răspuns: sfântul.

 

Prima construcţie, care îţi stă în cale, dar în care nu poţi intra, adăposteşte copacul de care a fost legat călugărul Ephrem de către turci, înainte de a-l omorî. La fel ca ceilalţi vizitatori, m-am uitat şi eu pe geamul uşii, dar nu am văzut nimic.

 

În interiorul bisericii, în schimb, se află o foarte frumoasă raclă cu corpul martirului, alături de o şi mai frumoasă icoană. Vizitatorii le sărută pe amândouă şi îşi trec un obiect personal peste sticla de deasupra raclei, în speranţa că sfântul îi va ajuta.

Într-adevăr, acesta este scopul venirii aici a majorităţii persoanelor, atrase de minunile săvârşite de sfânt, bogat redate în publicaţii de diferite forme şi dimensiuni. Cele mai frumoase sunt tocmai cele în limba română, adevărate cărţi cu fotografii color. Nu cred că este cazul să ne facem iluzii; probabil că sunt singurele care nu s-au vândut. Costă 10 euro.

 

 

Stilul modern nu se amestecă cu cel anterior. Dacă treci prin portalul din dreapta bisericii şi reuşeşti să deschizi o poartă, ai posibilitatea să dezlegi şi enigma chiliilor actuale.

 

 

 

 

Eu am reuşit pentru câteva secunde, suficiente să fac o fotografie, înainte ca o vajnică apărătoare să mă izgonească într-un mod prea puţin pios. Nu mai conta.

 

 

Excursia a fost frumoasă, instructivă şi deosebit de plăcută. Am prins şi o zi potrivită pentru aşa ceva, nici toridă, dar nici urâtă.

 

 

 

 

 

 

Nu cunosc etimologia cuvântului „vacanţă”, în afară de faptul că vine din latină, limbă în care înseamnă . . . vacanţă. (Apropo, conform DEX, limba română nu are cuvinte originare; toate vin din alte limbi, inclusiv „a mânca”, tot din latină. Mai amuzant, alături de el în dicţionar, ni se spune că „mânătarcă” ar veni din bulgară, că şi cum locuitorii de pe aceste meleaguri nu aveau un nume pentru ceea ce mâncau de milenii.) Legătura cu „vacant” – adică gol – ne pune într-o încurcătură şi mai mare: ce anume devine gol? Primul gând se duce către locul lăsat gol prin plecare, dar nu cred că cineva s-ar bucura atât de tare pentru asta, încât să inventeze un cuvânt, la auzul căruia să ne facă fericiţi. Eu cred că este un termen şcolăresc şi se referă la timpul petrecut în afara şcolii, când elevul nu învaţă nimic. Este un timp gol, o perioadă în care nu se produc acumulări. Evident, doar un profesor infatuat ar putea crede aşa ceva. În realitate, rata de acumulare a informaţiilor este egală în timp, iar cele dobândite în timpul vacanţei s-ar putea să fie chiar mai utile pentru viaţă. Aici însă subiectul devine discutabil, aşa că mă opresc.
Pentru că odată pe an trebuie să merg în România pentru diferite treburi, aleg vara, din motive uşor de înţeles, printre care canicula din Atena are pondere însemnată.

Cum Braşovul este mai departe, am făcut o pauză în Halkidiki, unde am participat la cununia civilă a unei rude prin alianţă.

Vin mulţi români în peninsulă, datorită celui mai apropiat acces la Marea Egee. Strânsă între braţele peninsulei, marea cea mare seamănă aici cu un lac.

Plaja nu este nici ea ca pe litoralul românesc. Poate în alte părţi să fie mai bună, dar cea la care am fost noi era cu pietre şi îngustată de hotelurile construite până foarte aproape de mal. Lipsa valurilor mari la permis edililor să profite de fiecare metru de teren uscat. Se poate face plajă doar pe şezlongurile (gratuite), aşezate unul lângă altul. În concluzie, doar clima este cea care face diferenţa pozitivă faţă de litoralul românesc şi posibilitatea afirmării: „mi-am făcut concediul în Grecia”.

Cât despre ceremonia religioasă, preotul i-a spus mirelui să nu bea înainte de cununie. Cum aceasta a avut loc seara, când se mai răcoreşte puţin, iar ziua este lungă, petrecerea a început în seara precedentă, printr-un grătar în aer liber.

Tot în aer liber s-a desfăşurat şi masa tradiţională de după cununie, într-un restaurant frumos, pe malul mării.

Continuarea călătoriei către Braşov, mai scurtă cu o treime, a fost cu mult mai uşor de suportat, mai ales că am dormit o bună parte din timp, uneori cu ochii deschişi.

În Braşov am avut parte de câteva zile frumoase, după care a venit nelipsita ploaie, oferindu-mi astfel prilejul să scriu primele impresii.

La televizor, ştirile exagerează (ca de obicei) efectele secetei, în care, ca în povestea „Petrică şi lupul”, am încetat să mai cred. Mă aştept ca, după ploaia de ieri, să ne „informeze” despre inundaţii. N-ar fi pentru prima dată. Se întâmplă cu regularitate.

Aproape fără excepţie, cunoştinţele ce le-am întâlnit s-au lamentat pe tema căldurii „insuportabile”. Ideea că în Atena poate fi mai cald este, pentru ei, un detaliu nesemnificativ. Adevărul este că, în timpul zilei, temperatura nu este cu mult mai ridicată; doar câteva grade. Diferenţa o face noaptea, când în Braşov se răcoreşte, în timp ce în sud temperatura nu scade prea mult. Din primăvară până în toamnă, nu plouă, temperatura nu scade, clădirile se încing, astfel că nu poţi dormi cum trebuie. Oboseala se acumulează şi vacanţa în zone mai reci este singura salvare. Se plâng însă de căldură nu cei obişnuiţi cu ea, ci braşovenii, pentru care este doar un subiect la modă. Reciproca este şi ea valabilă: nu i-am auzit să se lamenteze din cauza gerurile din timpul iernii, la auzul cărora atenieni exclamă: „O, po, po . . .!!!” Pe acestea, braşovenii le suportă în tăcere, cu stoicism.

Printre treburile care m-au adus în România am reuşit să trec şi pe la câteva dintre locurile dragi mie, pe unde, cândva, consemnam în e-revista ADVERSA RES evenimentele culturale la care participam. Când am creat revista – ca spaţiu deschis tuturor celor care doreau să-şi exprime opiniile, am sperat într-o colaborare fructuoasă. Internetul era la începutul lui în România, iar eu, ca informatician, mă ofeream să deschid această oportunitate şi celor mai puţin, sau deloc, familiarizaţi cu noua tehnologie. Prea puţini, din păcate, au fost cei dispuşi să colaboreze, astfel că majoritatea relatărilor îmi aparţin. Revista există şi azi, deschisă şi celor din străinătate, la adresa http://cultural-bv.home.ro, dar evenimentele la care pot participa în Atena sunt incomparabil mai puţine.

Acum, primul loc ce mi-a ieşit în cale a fost sala „Europe”, a filialei Braşov a Uniunii Artiştilor Plastici, unde expunea Ileana Sbârcea Mureşianu. O admir pe această pictoriţă pentru perseverenţa cu care – deşi pensionară – expune în fiecare an, în timp ce puzderia de tineri absolvenţi ai numeroaselor şcoli şi institute de artă sunt invizibili, cu scuza că nici n-ar avea ce arăta. O admir însă şi mai mult pentru dragostea cu care şi-a îndeplinit menirea de profesor de desen. Putea fi orice; familia ei, doctorul Sbârcea – o personalitate marcantă a Braşovului, îi putea netezi drumul către orie disciplină. Ea a ales să fie dascăl în ale artei. A fost unul dintre puţinii care, an de an, a organizat vizite cu elevii la Muzeul de Artă şi nu numai, pentru a completa educaţia estetică a copiilor. Vorbeşte şi azi cu pasiune despre reuşitele ei în educaţia elevilor, despre dorinţa de a le oferi criterii corecte de apreciere a actului de cultură. Este prezentă în primele rânduri la toate concertele, ca dovadă că o interesează nu numai arta plastică, ci şi muzica, adevăratul om de cultură fiind nu doar un specialist într-o ramură oarecare, ci unul pentru care cultura generală este abecedarul său.

Tot în centru civic al Braşovului se află Casa de cultură „Reduta”. (Oare de ce spune „centrul civic”? Există şi un alt centru al oraşului”? Sau poate că acesta este locul în care trebuie să te comporţi civilizat. Singurul?) La „Reduta” am asistat (coincidenţă) la vernisajul unui pictor italian. Se numeşte Mario Passavanti. Dacă e să fiu pe deplin sincer, deşi scrie că este licenţiat al unui institut de artă din Italia, pictura lui nu m-a convins, dar faptul că un italian expune la Braşov este demn de luat în seamă. L-a luat în seamă şi Claudiu Coman, vice-preşedinte în Consiliul judeţean, care a vorbit la deschidere.

Pictura spre muzică aspiră
Tăcutele culori
Vor să se audă
Cântecul ar vrea să tacă
În straturi colorate.

Nu vă speriaţi, n-am devenit poet. Versurile aparţin pictoriţei Aurelia Stoie Mărginean. Le-a înserat în paginile cărţii „Semn de aer”, pe care avut amabilitatea să mi-o ofere. Pare să fie crezul artistic al autoarei. Ştiam că scrie versuri – multă lume o face – dar nu atât încât să umple cu ele un volum. Ei bine, a făcut-o. Este o carte frumoasă, pe hârtie bună, dar şi mai frumoase sunt reproducerile după acuarelele sale. A călătorit mult şi cu folos. De peste tot a cules imagini, iar pe cele mai reuşite ni le-a arătat şi nouă în numeroasele expoziţii ce le-a avut. Selecţia selecţiilor se află în această carte, organizată pe capitole: Aer zbor, Ierusalim, Santorini, 2 Mai, Din tabere, La marginea pădurii, Şchei, Zbor în America, Zbor în China, Altele, Nordice, Spaniole. Intenţionez să pun această carte la vedere în biblioteca mea.

De la Biblioteca judeţeană „George Bariţiu”, am primit foarte frumosul album intitulat „BiblioPinacoteca”. Dintre cele 184 de pagini, aproape 140 conţin reproduceri ale unor tablouri cu autori braşoveni, dintre care 8 sunt ale mele, motiv al cadoului primit.

La Muzeul de Artă Braşov, desenele expuse de Ada Muntean m-au alungat repede. Nu pentru că ar fi rele. Dimpotrivă, sunt foarte bune, dar sunt hidoase. Predomină tema morţii, a dezumanizării şi altele de felul acesta, la fel de sinistre. Surprinzător este faptul că autor este o femeie, şi încă una tânără (n. 1987). Doctorand la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca îmi sugerează un artist lipsit de simţul culorii, tributar mentalităţii şi tehnicii Evului Mediu, care îşi fac un titlu de glorie din grafica, pe care n-o mai gustă nimeni azi, cu excepţia colegilor ei, nu se ştie din ce motiv. Iar expoziţia nu este găzduită o săptămână sau două, ci aproape două luni, timp în care paşii vizitatorilor nu vor afecta curăţenia sălilor muzeului. Şi asta nu oricând, ci în plin sezon estival. Braşovul turistic va oferi un obiectiv mai puţin de vizitat.

După ce m-am obişnuit cu noutăţile din Braşov, am început să cârcotesc aspectele mai vechi, care acum îmi sar în ochi. N-am să insist, pentru că nu vreau să-mi bârfesc prea mult oraşul. Acest banner însă mă amuză; are colţul din stânga sus desprins de cel puţin trei ani.

Sunt şi lucruri frumoase, precum acest mozaic în pardoseala unei patiserii de pe strada Mureşenilor. Nu, nu este un covor. Este chiar mozaic, şi încă unul de dată recentă.

Sau aceste flori sădite pe ce-a mai rămas dintr-un bătrân arbore la colţ de stradă, pe care cineva le întreţine de câţiva ani.

La galeria KronArt, în atmosfera clasică a galeriei, a avut loc o lansare de cărţi şi vernisaj de pictură pe sticlă.

Virgil Borcan, Iulian Cătălui, Mircea Brenciu şi amfitrionul Gabriel Stan au prezentat cărţi de Dan Anghelescu (poezii), Mihaela Albu (critică), precum şi numărul din mai 2015 a publicaţiei periodice „Germina Balcanică”.

Pictura, intitulată „Cioburi de vise”, aparţine Mariei Fătu, şi este executată, nu chiar pe cioburi, dar pe sticlă.

O familie prietenă a avut amabilitatea să ne arate un nou moll în Braşov. Se află pe teren
ul ocupat de fosta întreprindere „Tractorul”. O imensitate, de a cărui utilitate toată lumea se îndoieşte. Chiar zilele trecute, am vizitat unul mai vechi, cu mult mai mic, dar foarte frumos, amplasat în apropierea gării. Acum este pe jumătate abandonat. Acesta nou, nu are nici o poziţie avantajoasă şi este cu mult prea mare pentru populaţia Braşovului şi posibilităţile ei financiare.
Dar nu moll-ul m-a surprins atât, cât un zid rămas din vechile clădiri ale fostei uzine. Este chiar zidul rămas de la prima uzină construită pe acest teren, înainte de al Doilea Război Mondial: „Industria Aeronautică Română” (I.A.R.), transformată după război în uzină de tractoare.
Pe o parte şi de cealaltă, zidul purta încă lozincile „Trăiască în veci prietenia româno-sovietică” şi „Să ne însuşim temeinic metodele sovietice de muncă, chezăşia îndeplinirii şi depăşirii planului de stat”. Ambele au fost scrise în anii 1948-49, perioada primelor planurilor de stat – cele anuale – după care au urmat planurile cincinale şi expresia se schimbase. Deşi în anii ’60 relaţia României cu URSS încetase să mai fie una amicală, ba dimpotrivă, aceste lozinci au rămas intacte până azi. Personalul întreprinderii, nu le-au şters. Este un indiciu relevant pentru modul în care conducerea uzinei s-a străduit să menţină mentalităţile prosovietice ale salariaţilor din această uzină. Nu mă mai mir acum cum de încă mai există persoane cu asemenea concepţii. La polul opus, la biserica „Sfântul Nicolae” din Şchei au existat în pronaos două picturi ale membrilor familiei regale. Ele există şi astăzi, pentru că în timpul regimului comunist au fost acoperite cu pânzele altor tablouri. Bineînţeles că nu numai preoţii, dar chiar şi securitatea ştia, dar tăcea. Iată că au existat patrioţi chiar acolo unde nu te aşteptai. Faptul că cei din uzina „Tractorul” s-au comportat invers mi se pare uluitor.

Zilele trecute am fost la medic pentru diverse afecţiuni mai mult sau mai puţin minore şi s-a constatat că am cancer la prostată. Nu se ştie de ce, fiindcă medicina modernă nu se mai ocupă de cauze. Ea este monopolizată de aparate şi tratamente spectaculoase, dar cu efecte reale necunoscute. Îmi amintesc că, mai demult se recomanda să nu mănânci mai mult de două ouă, cel mult trei, pe săptămână. Ulterior am aflat că o artistă îşi păstra silueta mâncând câte un ou fiert tare în fiecare seară, ceea ce n-a împiedicat-o să trăiască foarte mult. Curios pentru mine este faptul că nimeni nu a făcut disocierea între albuş şi gălbenuş, cele două fiind cât se poate de diferite: unul este embrionul şi celălalt este hrana embrionului. Care dintre ele este dăunător?
Mie nu mi-a plăcut niciodată termenul „prostată”. Tatăl meu a murit pe când eu aveam patru ani, aşa că nu pot spune că l-am cunoscut. Ştiu însă de la cei care l-au cunoscut bine că prost nu era. Dimpotrivă! Cu toţii declară că era sclipitor de inteligent, mai ales în conversaţii. În această privinţă, eu nu-i semăn. Poate că tocmai de aceea prostata mea s-a revoltat. Deşi această explicaţie nu poate fi susţinută din punct de vedere ştiinţific drept cauză a maladiei, cum în cancer aproape nici o cauză nu este fundamentată, pot emite şi eu ipoteze.
Dacă am spus că nu-i semăn tatălui meu în ceea ce priveşte inteligenţa lui sclipitoare, nu înseamnă că mă consider prost. (Cum mă consideră alte persoane nu mă interesează; depinde în ce împrejurări m-au cunoscut şi în ce măsură aparatul lor de cunoaştere avea o scală potrivită mie.) Eu cred despre mine că sunt doar deştept, în sensul că am oarecare cunoştinţe şi mă orientez destul de bine cu ele. Cu alte cuvinte, am criterii de evaluare corecte. Sclipitor însă nu sunt, mai ales în conversaţii, adică exact domeniul de forţă al tatălui meu. Poate semăn mai mult cu mama. Ea nu a făcut studii superioare şi înclin să cred că nici ca elevă nu a fost eminentă. Proastă însă nu putea fi, pentru ca n-ar fi fost preferata tatei. Ce am remarcat eu la ea a fost flerul cu care identifica caracterul persoanelor pe care le vedea chiar pentru prima dată, siguranţa cu care stabilea evoluţia lor viitoare, de parcă ar fi avut o experienţă de viaţă matusalemică, cu toate că a intrat în ea total nepregătită. Deşi nu fusese jucătoare de cărţi, în micile noastre partide de poker (foarte rare) la câte o seară distractivă, ea câştiga întotdeauna, mizând doar pe poturi mici. La cele mari se retrăgea de la început şi n-am ştiut niciodată cum simţea ea că noi, ceilalţi, ne vom ambala într-un pot mare.
Acum, dacă am sau nu cancer de prostată mă preocupă mai puţin; am 78 de ani şi mama mi-a spus că, după 80 de ani nu mai e nici o scofală să trăieşti. Micile neplăceri devin tot mai mari şi se succed aproape fără întrerupere. Ea a trăit 82 de ani, şi chiar se mira că întrecuse în vârstă mulţi alţi membri ai familiei cu mult mai puţine necazuri ca ale ei. În privinţa necazurilor, eu am avut nenumărate, dar nici unul atât de grav ca ale ei. Dacă lungimea vieţii depinde de dimensiunea necazurilor trăite, atunci ar fi nedrept din partea mea să pretind prea mult. Cel puţin din respect pentru mama.
Acum, că mă voi opera, înseamnă că voi muri sănătos.
Moartea aşteaptă să ne plătim datoriile către viaţă. Dacă şi ea este o datorie, trebuie să stea la rând după altele mai urgente. Rezultă şi o morală de aici, dar eu nu sunt moralist. Cum nu cred în nemurirea mea, ar trebui să mă preocupe „murirea” mea. Chiar este interesant de ce se spune moarte şi nu murire, ca opus al naşterii. Presupun că există o explicaţie mai adâncă, ce-mi scapă. Naşterea este o acţiune, un proces, implică o desfăşurare, în timp ce moartea este un fapt, un moment, sfârşitul unei activităţi (viaţa). Cred că viaţa s-ar putea numi murire. „A ne trăi viaţa” îmi pare o expresie nepotrivită, un pleonasm. „A trăi murirea” sună şi mai ciudat, dar „a da viaţă muririi” începe să-mi placă.

Pentru moment m-am bucurat că sejurul meu în România s-a nimerit în timpul Festivalului George Enescu. Nu sunt la Bucureşti, să pot merge la spectacole, dar văd la televizor câte ceva. Printre altele, mi-a plăcut un dirijor. Este urât, dar are mişcări atât de sugestive, încât ai putea să reduci sonorul televizorului la zero şi să-ţi imaginezi sunetele orchestrei după gesturile lui. Ar fi totuşi păcat, fiindcă şi orchestra este foarte bună.

Cu câteva zile înainte de plecarea noastră din Braşov, Muzeul de Artă şi-a propus să-şi amelioreze imaginea. În locul desenelor penibile ale clujencei Ada Muntean, a fost vernisată expoziţia lui Gustav Kollár (1879-1970). Este, oricum, mai colorată. Fără să fie original (în imită pe mai celebrul Mironescu), acuarelele sale sunt plăcute privirii. Puţinele uleiuri sunt mai puţin reuşite.

Peisajul şi împrejurimile fac ca Braşovul să rămână un oraş frumos, indiferent de împrejurări. Dacă se întâmplă să aibă şi edili gospodari, atunci poate deveni foarte frumos.