Mioveni la Ambasada României din Atena (13-10-2017)

Aflu de pe Internet că denumirea localității argeșene ar veni de la un oarecare Mihu, de unde Mihoveni și apoi Mioveni, prin pierderea lui ‚h’. Cred că, inițial, a fost un ‚l’ acolo dar – se știe – acest sunet este mai greu de pronunța, mai ales de către copii. Așadar, denumirea corectă ar trebui să fie Miloveni (Smile!).

Nu știu dacă din milă pentru noi, cei rătăciți prin Atena, sau din alte motive, fapt este că, împreună cu primarul, o echipă artistică a venit să încălzească inimile noastre nostalgice, trezind amintiri și sentimente. În fotografia din stânga, cel care vorbește la microfon este primarul Miovenilor. În dreapta lui, se află domnul ambasador Lucian Fătu, iar în stânga domnișoara Anca Chisăliță, secretar I (presă, cultură, comunitate), care traduce în greacă spusele ambilor.

Șapte băieți și paisprezece fete (câte două pentru fiecare) m-au uluit prin energia și rezistența cu care au dansat mai bine de o oră, cu mici pauze, pentru a permite celor două soliste să-și arate aptitudinile muzicale. Din nefericire, amplificarea orchestrei era cu mult mai puternică decât cea solistelor, astfel că talentul lor a fost mai greu de apreciat. Dezavantajată (sau poate nu) a fost cea care cânta mai încet, spre deosebire de colega ei, aproape stridentă. Orchestra însă, condusă de un violonist excelent, a fost perfectă. Remarcabilă este readucerea în actualitate a unui instrument pe nedrept uitat: țambalul (cymbalum). Exprimările peiorative la adresa lui sunt nejustificate. Seamănă ca sonoritate cu xilofonul, căruia îi este superior prin sunetele mai calde, datorate construcției mai elaborate. Este, de aceea, cu mult mai scump, motiv pentru care a fost probabil abandonat, instrumentele rămase fiind rarisime. Cel ce ne-a încântat cu măiestria mânuirii lui este, de asemenea, un profesionist remarcabil. Cea mai interesantă a fost o melodie grecească, cântată tradițional la buzuki, și interpretată de această dată la țambal.

Melodiile au fost nu doar argeșene, ci culese din folclorul românesc de pe toată întinderea țării, deoarece și ascultătorii erau de pretutindeni, chiar și din străinătate.

Anunțul Ambasadei ne informase că manifestarea avea ca obiectiv principal prezentarea unor produse culinare specifice zonei. Într-adevăr, dacă spectacolul folcloric s-a ținut pe scena din aer liber, în toate sălile destinate publicului au fost montate mese lungi, încărcate cu bunătăți. Deși părea de necrezut, participanții au demonstrat că, în timp și cu răbdare, pot consuma chiar și uriașa cantitate expusă. Motivul este unul singur: calitatea foarte bună a produselor.

Mai venim la ambasadă!

 

Advertisements

Retrospectiva ’80

 

Retrospectiva ’80

Brașov, Biblioteca Județeană „George Barițiu”, 17 august 2017

Cuvântul de deschidere

Mai întâi sunt dator un răspuns la o întrebare, pe care mulți deja mi-au pus-o iar alții n-au apucat sau n-au îndrăznit: de ce absentează soția mea? În urmă cu trei săptămâni, n-a văzut o treaptă, a căzut și și-a fracturat trei oase: braț, antebraț și ischion. Ăsta-i la bazin. Morala: este greu să urci, dar mai periculos este să cobori. Acum stă cuminte la pat.

 

Noi suntem aici, fiindcă anul acesta am împlinit 80 de ani. Deși nu sunt de fier, am început să ruginesc. Oricât ai fi de optimist, te gândești că, odată și odată, totul se va sfârși. Această expoziție – dacă pot să-i spun așa – este deci o retrospectivă. N-am scris asta în invitații, ca să nu vă sperii. Va fi singura mea expoziție de acest fel, deoarece în tinerețe nu se fac retrospective, iar la 90 sau 100 de ani aparițiile în public nu mai sunt recomandabile. Eu unul nu vreau să mă fac de râs; postura de legumă nu-mi surâde. Tablourile expuse sunt mai vechi. Mai noi am doar în Atena. Acolo voi avea o altă expoziție la toamnă, la Ambasadă. În consecință, cei ce doresc să aibă o amintire de la mine pot lua oricâte tablouri de aici, fără să le evalueze, fiindcă sunt neprețuite, adică nu au preț.

 

Până nu demult, se putea spune despre mine că sunt un bătrânel, trecut bine de 70 de ani. Acum, sunt un tânăr octogenar. Acest cuvânt vine din latină. Așa scrie în dicționar. Corect ar fi fost octo-genial. Adevărul este că vine din greacă. Ar putea să însemne că m-am născut de opt ori, adică aș fi la a opta reîncarnare. N-ar fi chiar foarte departe de adevăr, fiindcă omul se schimbă. Eu, cel de azi, nu sunt același cu cel de acum 20 de ani. Probabil că interpretare banală a reîncarnărilor ar trebui și ea reconsiderată. Ne reconstruim în propriul nostru corp, tot mai șubrezit, până nu mai rămâne nimic din el, și atunci credem că am atins nirvana. Este de presupus că filosofii inteligenți din antichitate, care au inventat-o, au avut altceva în minte decât ceea ce a înțeles și a preluat plebea. Mă consolez la ideea că cifra 8 simbolizează perfecțiunea. În matematică, așezată pe orizontală, este semnul infinitului; în afara matematicii însă seamănă cu doi de zero lipiți. Cei mai în vârstă își amintesc probabil acest simbol – 00 –  pus pe unele uși. Legătura cu infinitul este evidentă prin perenitatea activității oricărei ființe. Indiferent de semne și interpretări, se cuvine ca eu să sărbătoresc cumva aniversarea, altfel decât am fost sâr-bătătorit toată viața, adică bătătorit ca la sârbă.

 

Ce mă deranjează pe mine este faptul că, în orice biografie, între data nașterii și ce a morții se pune o liniuță. Rezultă că viața omului este tocmai acea liniuță. Aș fi înțeles să se pună un zero, pe care să-l umple fiecare cu ce poate, dar chiar semnul minus mi se pare incorect.

 

Bătrânețea? După părerea celor foarte tineri este o fericire! Eu însumi, copil fiind, de fiecare dată când mă loveam și mă durea, îmi doream să mă maturizez, fiindcă observasem că adulții nu se lovesc. Mai complicat este cu problemele reale de sănătate, dar cu ele ne obișnuim. Încă din tinerețe, știm că, dacă o măsea se strică, va fi scoasă. Astăzi se pot înlocui. Chiar și inima poate fi înlocuită. Sunt sigur că, în curând, se va putea înlocui și creierul. Asta nu-i o veste tocmai bună, fiindcă ne putem ușor imagina cine va reuși să-și transfere creierul pe un corp sănătos. Ba chiar mai rău: animalele sunt mai viguroase, așa că vor fi probabil preferate. Evoluția umanității este deci asigurată. Dar asta nu mai este problema mea. Mie, în ultimul timp, mi se încleștează un deget. Aș putea să nu-l mai folosesc; mai am încă nouă, slavă Domnului. În cazul meu, nici n-ar fi prea grav; este vorba de degetul inelar. Dar ce te faci dacă ți se întâmplă la degetul arătător și ai avut o funcție de conducere, la care nu vrei să renunți? Probabil că cei din echipă îți vor confecționa unul din ghips sau din lemn, asemenea Cidului, care – deși mort – a participat astfel la ultima sa bătălie cu arabii, pentru gloria Spaniei. Gloria postumă i-a fost astfel asigurată. Mai demult se recomandau împachetările cu nămol. Efectul terapeutic era relativ. Avantajul era faptul că obișnuiau corpul cu pământul. Acum, pământul e scump. Mie mi s-a recomandat piatra. Am primit acest inel; cică ar avea efecte terapeutice. L-am mutat însă pe mâna stângă, fiindcă la dreapta mă incomoda. Sper să aibă același efect.

 

Deoarece „Verba volant, scripta manent”, am făcut și un album.

 

În mod normal, la vernisaj, cineva ar trebui să facă un laudatium. Asta mă duce cu gândul la evenimente similare, la care am asistat și trebuie să recunosc că nu toate mi-au plăcut, în special din cauza exagerărilor. Cea care mi-a rămas în minte este tot o retrospectivă la 80 de ani. S-a întâmplat în 1994, deci puțin după 1989 și era la modă ca toată lumea să se laude cu activitatea anticomunistă, cu atât mai intensă cu cât realitatea fusese opusă afirmațiilor. Nu minciunile mă deranjau. Cu ele începusem să mă obișnuiesc. Acel om avea însă calități reale, pe care nimeni nu le-a scos în evidență. Cu toții s-au mulțumit să prolifereze laude fără acoperire în realitate. N-aș vrea să mi se întâmple și mie. Prefer, de aceea, să mă laud singur. De modestie, se spune că proștii au cea mai mare nevoie, chiar dacă nu-și dau seama. Cu siguranță că, în cercuri restrânse, se vor spune multe despre mine. În plus, auto-prezentarea pare să fie soluția cu cele mai puține dezavantaje. Singura persoană condamnabilă aș fi eu însumi, prilej excelent pentru critici, ceea ce este chiar obiectivul unei retrospective. Critica te ajută să te îndrepți. În plus, nici nu știu cine ar putea să vorbească despre mine. Cei care cred că mă cunosc știu doar câte ceva despre faptele mele, nu și despre motivațiile interioare, sentimentele sau logica deciziilor mele.

 

Sunt întrebat de multe ori cum se face că am abordat mai multe domenii – și încă dintre cele mai diferite – ca ingineria, literatura, pictura și poate că încă multe altele, de care cei mai mulți nu au aflat. Alpinismul, printre altele, căruia i-am dedicat câțiva ani, până să mă căsătoresc. În 1960 am început să învăț limba engleză, ceea ce, pe vremea aceea, pe lângă criticile oficiale, mi-a atras suspiciunea că aș fi ușor țăcănit, asociată cu sfatul „Mai bine învățai limba malgașă; ți-ar fi fost mai de folos”. Eu am avut însă șansa să cunosc un fost deținut politic, căruia tocmai i se lărgise domiciliul forțat dintr-un cătun, unde mila sătenilor l-a salvat de la moartea prin inaniție. Eu, prin intermediul unei cunoștințe, l-am ajutat să-și găsească un loc de muncă, în condițiile în care toți angajatorii potențiali îl refuzau, iar el s-a oferit să se recompenseze cumva. Nu avea însă cum, decât prin împărtășirea cunoștințelor sale. Din acestea avea din abundență. Adevărul este că, mai târziu, limba engleză mi-a folosit, chiar dacă nu am știut-o niciodată prea bine.

 

Există prezumția că cei care se avântă în mai multe domenii sunt superficiali. Nu este cazul meu. Sunt născut în zodia taurului, despre care se spune că produce oameni harnici. În alpinism m-am cățărat în toate traseele cu grad maxim de dificultate existente în România la timpul acela. În străinătate nu aveam voie.

 

Cât despre zodie, adevărul este că, la naștere, eram cel mult un vițeluș, ca să spun așa. Mai târziu, am aflat că societatea nu are nevoie de tauri, decât în foarte mică măsură, pentru reproducție. Este de înțeles de ce nu am urmat întotdeauna indicațiile oficiale. Am devenit inginer, fiindcă era o meserie fără implicații politice și destul de bine plătită. Cu adevărat bucuros, am fost atunci când a apărut informatica în România. Am abordat-o cu tot entuziasmul. Recunosc, m-au ajutat și dușmanii, fără de care viața mea ar fi fost cu mult mai plată. Lor – și nu au fost puțini – trebuie să le mulțumesc, dacă nu în primul rând, în schimb, într-o foarte mare măsură. Dușmanul este cel care te delimitează și te ajută să te auto-construiești. Saint-Exupéry a devenit celebru prin cărțile scrise pe această temă.

 

Problema diversității activităților mele se pune însă în alți termeni. O întrebare esențială pentru orice profesionist este: ce face el în timpul liber? Mulți vor răspunde: citesc o carte, ascult muzică etc. Muzică bună, bineînțeles, fiindcă nu am auzit pe nimeni spunând că ascultă muzică proastă, deși constatăm că mulți o fac. Se pare că în cultura muzicală a oamenilor lipsesc criteriile de evaluare. Cu literatura e și mai complicat. Aici există unele criterii, dar ele sunt stabilite după puterea de înțelegere a celor ce au ajuns să dirijeze cultura oficială, dacă putem vorbi despre așa ceva, ceea ce este chiar mai grav decât lipsa lor, a criteriilor. „Profesiunea mea cultura” (poate vă amintiți titlul unei emisiuni TV) mi se pare cea mai penibilă pretenție. Un om este cult în măsura în care își dă seama de lacunele lui. A fost o mică paranteză. Fapt este că un critic literar, de pildă, nu poate spune că, în timpul lui liber, citește cărți, pentru că aceasta este profesiunea lui. Poate face jogging, taie lemne sau orice altceva decât cititul cărților. Am dat doar un exemplu. În principiu, un intelectual își consumă timpul liber cu activități relaxante intelectual și solicitante din punct de vedere fizic. Un lucrător ce desfășoară o activitate repetitivă se poate delecta citind o carte. Cât timp am lucrat ca inginer în fabrică am cunoscut câțiva muncitori buni cunoscători de literatură. Unii nu o fac în mod sistematic, după criteriile recomandate de către specialiști, dar atunci când criteriile nu sunt ele însele corecte – ceea se întâmplă frecvent – atunci rezultatele unui „amator” pot fi chiar mai bune.

 

În ceea ce mă privește, în timpul liber, mie îmi place să spăl vasele. Este o plăcere să vezi cât de ușor se îndepărtează murdăria cu apă, un burete și puțin detergent, cu condiția să nu te gândești ce bine ar fi dacă și în societate murdăriile s-ar îndepărta la fel de ușor. Acolo însă trec secole până când oamenii se hotărăsc să treacă la acțiune, și atunci când o fac se sparge mare parte din veselă, iar murdărie se împrăștie și pe unde mai era cât-de-cât curat. Din păcate, la bucătărie nu-mi dă voie soția. Se vede că îi place și ei.

 

Eu, dacă n-am avut acces la bucătărie, am abordat pictura. Nu pentru ca să vopsesc murdăria, ci pentru ca să creez ceva după gustul meu. Iar gustul nu mi l-am format la vreo școală de specialitate, fiindcă acolo aș fi devenit ceea ce doreau profesorii să devin (nu spun ce) și – așa cum prevede zodia mea, am preferat să-mi construiesc singur viitorul și nu să urmez evoluția recomandată vițeilor.

 

De ce pictura? În copilărie, dar și mai târziu, nu am crezut că voi picta vreodată. Colegul meu de bancă și prietenul din clasa a noua era un foarte bun desenator și doritor să devină artist plastic. Nu numai că a reușit – deși pe atunci numărul candidaților admiși la  Institutul de Artă Plastică „Nicolae Grigorescu”, din București era între cinci și zece – dar s-a ridicat la cote foarte înalte. A fost conferențiar la catedra de grafică a Institutului, până la cutremurul din 1977, când a murit. Se numea State Ioan. Pe lângă el, în materie de artă, eu nu existam, poate doar când îl însoțeam pe malul Siretului, de unde recolta un pământ gri, granulos și foarte omogen, din care modela tot felul de figuri sau, după uscare, îl folosea pentru mici sculpturi. Pentru exercițiile lui era excelent, gratis și mult mai ușor de cioplit decât marmura.

Ca student, cu excepția anului întâi, am făcut toate practicile la București, unde aveam majoritatea rudelor. Se știe că orășenii moldoveni au emigrat la București în trei valuri: după Unirea din 1859 și după cele două războaie mondiale, speriați de ascensiunea bolșevică din țara vecină. Valul de ruși albi, speriați de moarte, ce traversau Moldova în drum spre Occident, a lăsat o urmă adâncă în mentalul moldovenilor. Practic, în orașul natal eu mai aveam doar un unchi și o mătură, iar astăzi nu mai cunosc pe nimeni. Iașul îmi deschisese orizontul cultural iar Bucureștiul era pentru mine al doilea prag. Rudele și câțiva colegi de liceu, studenți la București, îmi procurau bilete la teatre, la operă și – în general – la spectacolele importante. Așa se face că am avut șansa să asist la concertul pentru două viori și orchestră de Bach, interpretat de Yehudi Menuhin și David Oistrah la prima ediție a Concursului și Festivalului Internațional George Enescu din 1958. A fost un eveniment unic, atât din punct de vedere muzical cât și politic. Cei doi erau reprezentanți ai celor două puteri opuse în plin război rece. S-a crezut atunci că urmează o relaxare politică, dar a fost invers.

Dar prima persoană care m-a instruit într-o oarecare măsură a fost desenatorul tehnic de la Fabrica de Zahar din Roman, unde am lucrat aproape doi ani. El era de fapt absolvent al Institutului de Artă Plastică, dar prefera să aibă un salariu fix ca simplu desenator și profesor de desen la Școala de Ucenici, pendinte de fabrică. El mi-a inoculat microbul fotografiei, m-a învățat primele reguli de compoziție și mi-a fost primul critic.

Acum, plecam la București și mai des, unde stăteam uneori câte o săptămână și chiar mai mult. Eram cel mai tânăr inginer din fabrică și, din punctul de vedere al celorlalți, calul de bătaie pentru asemenea deplasări. În realitate, îmi convenea de minune.

După cei doi ani petrecuți la Roman, m-am mutat la Ploiești, unde am stat nouă ani. Aici m-am căsătorit. Mergeam la București de câteva ori pe săptămână, dar preferam să mă întorc acasă, să dorm în patul meu. Ca atare, după ce terminam ce aveam de făcut, luam primul tren spre casă. Până să plece trenul însă, aveam de așteptat uneori câteva ore bune, pe care le umpleam vizitând galeriile de artă și – când nimic nu mai era de vizitat – intram la Muzeul Național de Artă. În afară de salariații Muzeului, nu cred ca cineva să fi petrecut acolo mai mult timp ca mine. După un timp, inevitabilul s-a produs: mi-am dorit să fac și eu ceva asemănător cu ce vedeam, dar nu chiar așa, ci cum voiam eu. Inutil probabil să spun că primele încercări au fost lamentabile. Mi-am dat seama că, totuși, aveam nevoie de instruire. Privitul nu era suficient. Mă salva de la kitschuri, m-a ajutat să-mi formez o cultură estetică, dar nu-mi furniza meșteșugul. Primii care s-au oferit să-mi dea sfaturi și-au etalat doar lipsa de caracter. După ei, esențialul era grunduirea pânzei, tehnică pentru care ei dețineau secretul metodei lui Rembrandt, grație căreia tablourile lui au rezistat în timp. Nu i-am lăsat să-mi spună prețul instruirii, dar le-am explicat că majoritatea pânzelor pictate atunci s-au pierdut, ca dovadă că metoda nu era prea bună.

Norocul meu a fost să-l cunosc pe Neculai Codreanu, absolvent al Academiei de Artă „Repin”, din Sankt Petersburg, adept al picturii clasice ruse, în maniera așa-numiților „pictori itineranți” – Peredvizhniki, pe rusește. El mi-a fost mentor și – ulterior – prieten. Rezultatul se vede și nu are nevoie de vorbe. Nu pretind să fie lăudat. Privitul lor mă mulțumește.

Am avut o bună relație și cu Eftimie Modâlcă, președinte pe atunci al filialei Brașov a Uniunii Artiștilor Plastici din România, adică a profesioniștilor. Agreat de partid, mai era președinte și la filiala din Brașov a Vânătorilor și Pescarilor și încă la altele, pe care nu le știu. Era un om inteligent și foarte talentat. Funcția de la filiala Vânătorilor și Pescarilor o știu, fiindcă beneficia în această calitate de o cabană pe Valea Târlungului, la care am fost de mai multe ori. Nu am dormit niciodată acolo – nu eram chiar atât de apropiați – dar când mergeam împreună cu Nicolae Codreanu să pictăm peisaje în acea zonă (foarte frumoasă) treceam pe la el și-i arătam ce ispravă făcusem.

Apropos! Citeam undeva – și de curând cineva mi-a reamintit observația – că poți recunoaște stilul unui pictor după paleta cu care lucrează. Este evident o inepție, valabilă pentru pictori neglijenți și zgârciți, care – pe vechile palete din lemn – încercau să valorifice vopseaua neconsumată. Ea se depunea în straturi succesive, și – uneori – devenea ea însăși o pictură. Într-adevăr, caracteriza stilul acelor pictori care făceau un singur gen de tablouri, folosind aceleași nuanțe. Eu folosesc plăci albe, din materiale plastice. Am avut un capac de WC, dar era casant și s-a spart. Acum folosesc capacul de la o cutie de brânză. Este alb, ușor de curățat, astfel că am întotdeauna o paletă curată atunci când încep să lucrez.

Nu-mi pot reține mândria de a fi un simplu amator în arta plastică și (scuzați comparația) mă gândesc că nu știu ca vreun pilot de formula 1 să fi fost recrutat dintre camionagii, adică dintre șoferii profesioniști. Evident, arta ar trebui să funcționeze pe alte coordonate, dar se vede că se subordonează și ea mecanismelor societății moderne. Clasa muncitoare conduce.

 

Literatura a venit mai târziu, practic după ce am ieșit la pensie. Am înlocuit deci informatica cu scrisul. Iată că cele trei domenii sunt două. Al treilea nu se suprapune. Spunea cineva – i-am uitat numele – că toți cei ce lucrează în domeniul științelor exacte devin cu timpul filosofi. Reciproca nu este valabilă. Eu nu am devenit filosof, deși am citit multe cărți cu asemenea pretenții. Sunt însă adeptul ideii că scriitor poate fi cineva care are ceva de spus, iar asta vine cu vârsta. Ideea de scriitor profesionist îmi repugnă. Profesioniștii execută lucrări la comandă, ceea ce nu se potrivește cu firea mea. Am cunoscut un asemenea autor, care  spunea cu mândrie că el scrie și publică de la 15 ani. Mă întreb: ce avea el de spus lumii la vârsta aceea? Adevărul este că n-a spus nimic remarcabil nici mai târziu, dar era o personalitate bine-cunoscută până nu demult, o autoritate în Uniunea Scriitorilor din București. Un adevărat scriitor profesionist, adică unul care putea și scria la comandă.

Prima mea carte a fost rezultatul celei de a doua excursii în Statele Unite ale Americii. Din prima excursie am publicat doar un serial de reportaje. Cel mai mult am călătorit cu autobuzul, atât din motive financiare, cât și din dorința de a cunoaște locuri și – mai ales = oameni, principalul scop al excursiei. Călătoriile durează ore și zile. Tentația de a nota impresii este aproape inevitabilă. Nu informații ce se găsesc în ghiduri, ci observații personale și gânduri, idei, ce-ți vin în atâtea ore de stat cu fundul pe scaun. Upanișade (șezi lângă mine să discutăm) este o bună metodă de instruire, dar nu pe scaunul îngust al autobuzului. Șezi mai bine în fotoliu, dar gândești mai bine pe scaun. Cartea se numește „Singur printre americani”. Am tradus-o și în engleză, iar câțiva prieteni americani mi-au corectat-o. A apărut mai întâi pe Internet iar, mai târziu, a fost publicată în Germania. Devenisem deci scriitor, iar urmarea a fost seria celorlalte cărți, despre care au vorbit alții.

Cu siguranță că nu tot ceea ce mi se pare mie că trebuie împărtășit altora chiar merită, dar poate că nu totul este în van. Pe de altă parte, orice carte are o adresă și orice scriitor are cititorii lui, de regulă oameni de aceeași formație intelectuală cu el. Nu pretind deci ca scrierile mele să placă tuturor.

 

Am vorbit despre pictură și literatură și cred că am lăsat impresia că în informatică aș fi fost diletant. Spre deosebire de muzică sau cinematografie, spre exemplu, unde interpreții au fani (nu și compozitorii sau regizorii), în știință, cercetătorii sunt imediat uitați, dacă nu și-au botezat realizările cu propriul lor nume, asemenea „Principiului lui Arhimede”, „Legile lui Pascal” etc. Am dezvoltat și eu o idee, pe care însă am denumit-o „Principiul Remanenței Informaționale”, astfel că lumea a uitat nu doar numele autorului, dar și numele principiului, prea abscons, deși poate că ideea s-a reținut. Știu că o lucrare de-a mea a fost inclusă în cursul unui profesor de la Facultatea de Cibernetică a Academiei de Studii Economice din București. De asemenea, am aflat că o alta a fost recenzată într-o revistă din Ungaria. Eu nu știu limba maghiară, dar un coleg de serviciu a identificat-o și mi-a tradus textul.

 

Nu-mi place să mă laud, dar – cum numele meu este consemnat în lucrările de specialitate ale Academiei Române – pot spune că mi-am respectat zodia, împotriva vicisitudinilor. Simt că trebuie să fac o precizare. Pe lângă articole publicate, simpozioane și altele de genul acesta, în 1981, la Congresul Internațional de Istoria  Științelor, care s-a ținut la București, Academia Română a edita o serie de cărți despre evoluția științelor în România. În volumul Cibernetica, numele meu este menționat de trei ori.

La câțiva ani după pensionare, patronul unei firme I.T. mi-a făcut surpriza să-mi spună că mă cunoaște și mă admiră încă de când era student. M-am mirat, fiindcă eu nu am fost cadru universitar în mod oficial. Am ținut doar câteva cursuri, la invitația titularilor sau a șefilor de catedră. Pe atunci citeam multă filosofie și presupun că am înserat în prelegerile mele unele idei conexe subiectului, care – probabil – i-au plictisit pe unii, dar au provocat interesul altora, ca celui pe care l-am întâlnit după ani buni. Spunea că citise toate cărțile mele. Nu puteau fi prea multe atunci. Printre ele se află însă cu siguranță prima, „Singur printre americani”, scrisă după a doua vizită a mea în Statele Unite ale Americii. De altfel, am aflat că el însuși a emigrat în State un an sau doi mai târziu.

A nu se crede că am avut mulți prieteni și admiratori. Dimpotrivă, de dușmani n-am dus deloc lipsă, iar invidioși se găsesc pretutindeni. Mai știu însă că, dacă nu ai dușmani, înseamnă că nu ai valoare, așa că acum – la pensie – sunt liniștit și consolat.

Câteva persoane au depășit totuși mentalitatea obștii și au găsit cuvinte de laudă despre mine, deși nu erau academicieni și nici nu au făcut-o atunci când mi-ar fi folosit. Astfel, în prefața volumului „Remanențe informatice”, editat de Universitatea „Transilvania” din Brașov în 2008 (eram deja pensionar), Constantin Duguleană, prorector al instituției, scrie în prefață:

„L-am cunoscut pe Cristache Gheorghiu în anul 1986 . . . Cristache Gheorghiu se distingea printr-o ținută extraordinară. Bazată pe o pregătire profesională de nivel foarte ridicat, cu preocupări la nivelul cel mai înalt al cercetării științifice din acea vreme, această ținută se caracteriza prin eleganță, stil și inteligență. Era atunci, ca și în prezent, un domn în adevăratul sens al cuvântului.  Un domn în ținută și comportament, un adevărat specialist în modelare matematică. . . Creativitatea este cea care distinge lucrările lui Cristache Gheorghiu de alte lucrări. Creativitatea, bazată pe o solidă pregătire profesională, este amprenta pe care o poată lucrările sale. Peste spiritul creativ, dacă așezi eleganța, stilul, frumusețea exprimărilor și inspirația în alegerea cuvintelor ajungi mai aproape de Cristache Gheorghiu. . . Autorului cărții, domnului Cristache Gheorghiu, îi voi purta veșnic un respect deosebit și mă voi gândi la dânsul de fiecare dată când viața îmi va cere să mă ridic mai sus din punct de vedere moral și intelectual.” Fără falsă modestie, trebuie să recunosc că elogiile prorectorului mă măgulesc. „Peste spiritul creativ, dacă așezi eleganța, . . .  ajungi mai aproape de Cristache Gheorghiu” sau „mă voi gândi la dânsul de fiecare dată când viața îmi va cere să mă ridic mai sus din punct de vedere moral și intelectual” nu sunt fraze pe care le pui pe seama oricui.

În Atena, la o miniexpoziție și prezentare de cărți, vorbind despre cartea mea „Filosofia unui bolovan”, Carmen Irimia (filolog) a spus și scris (am textul redactat de ea însăși): „Cartea este o provocare. Am descoperit – fără exagerare – că lectura ei a devenit în viața mea un moment de referință: gândirea mea de dinainte și de după lectura acesteia. . . Avertizez că nu e ușor de citit. Fiecare paragraf te obligă la cugetare. La un astfel de efort intelectual, cu duritatea specifică, ce necesită puterea de a analiza profund planuri paralele, poate fi supus doar un cititor experimentat, cititor ce posedă, la rândul său, o vastă sferă de cunoștințe, un dezvoltat spirit critic, un cititor ce și-a cimentat solid propria sa bază filozofică. . . Cristache Gheorghiu, un iezer de înțelepciune, din care țâșnesc cunoștințele de natură enciclopedică, dezbate, atinge, unește în modul cel mai firesc temele abordate. Argumentează, trecând de la filozofia greacă la Schopenhauer, Eminescu, Kant și Hegel la etica pedagogică a legăturii dintre decolteul unei fete și reușita personală.” Elogiile continuă, dar mi-e jenă să citez chiar pe toate.

Cu ceva ani în urmă, profesorul Ion Popescu-Topolog a scris: „Diversitatea preocupărilor și competența cu care acționează în a da lucruri durabile – atât în plan științific cât și artistic – confirmă ipostaza sa de cărturar umanist. Lucrările sale în domeniul ciberneticii sunt bine cunoscute în țară, cât și peste hotare, iar ca scriitor și pictor se dovedește a fi un om de cultură polivalent. Nu cred că există domeniu cultural, spiritual, în care să nu te surprindă cu informația sa și judecata exactă, fermă. E un împătimit al cunoașterii și călătoriile sale peste mări și țări sunt propulsate tocmai de spiritul său de ști și de a transmite experiențele sale în cunoașterea lucrurilor și semenilor săi. Cred că așa s-au născut cărțile sale de drum – de fapt, memorialistice; Singur printre americani (cu varianta engleză; America after America, sau Grecia – Note de călătorie. Spiritul iscoditor l-a condus, evident, spre meditație și analiză și, de aici, la judecata morală, de mare finețe și echilibru. În linia clasicilor? Bineînțeles. Şi așa a elaborat cărțile: Între două idealuri, Tradiție sau liberul arbitru?, AsFORisme. Forma de redare sau cea compozițională este eseul, în linia lui Montaigne, Montesquieu, dar și Lessing sau Pascal.

Cărțile de rezistență literară sunt însă: Memoriile unui cățel adult și mai ales Filosofia unui bolovan. Paleta stilistică e cuprinzătoare și de o reală forță expresivă, mișcându-se cu dezinvoltură, atât pe dimensiunea fabulei și alegoriei, dar și pe cea a simbolului și hiperbolei rablesiene. Şi, desigur, ironia ascuțită, satira și caricatura, sunt mânuite – așa cum afirmă scriitorul Doru Munteanu în post-fața uneia dintre cărți – cu măiestrie de floretist.

E plăcut scrisul dlui Cristache Gheorghiu; are rafinament și înălțime. Iar ca portretist, îl recunoști imediat prin forța liniilor și culorilor. Dl. Gheorghiu e un artist-scriitor, care s-a format în timp, cu atenție și exigență.”

Tot profesorul Ion Popescu-Topolog mi-a prefațat și prezentat câteva cărți.

 

Prăpastia auto-adulării este adâncă și nu sunt tentat să-i cunosc profunzimea, așa că mă opresc, nu înainte de a menționa că pentru publicarea în străinătate a cărților traduse a fost posibilă după recomandările unor redactori. Iată doar două extrase:

  1. „Changing Traditions”, by Cristache Gheorghiu

Having read and enjoyed this book I was flummoxed when it came to writing the review. What the heck was it about? I turned to a word frequency tool; here are the key words: people, god, religion, Christianity, philosophy, democracy, politics, priests, history, bible, Jesus, communism, Marxism, Greeks, Plato, Aristotle, Augustine, and Utopia. Essentially the book gives a history lesson in the evolution of religion in Western Europe from the birth of Christianity as a religion of the poor, its hijacking by politicians from Constantine onwards, the search for an alternative starting with Sir Thomas More’s ‘Utopia’, which led the way to Marxism, and then to today’s post-religious epoch. The author is clearly very knowledgeable and writes in an accessible, amusing and self-deprecating manner. Having lived in a Soviet satellite state since the end of World War II, he brings first hand experience of the failings of communism. So what is his way? What is his recommendation? He self-effacingly denies he has any solutions, just questions. But in essence his conclusion for how to make the world a better place is twofold: (1) improve the quality of our education systems, and (2) do not succumb to fanaticism or idealism given the precedents (the Inquisition, soviet communism, etc.) of politicians using belief systems against the people they govern.

James Crawshaw, Editor review

  1. “America After America” is an interesting collection of thoughts, impressions and ideas about the American way of life. The author has used his personal travel experiences to contrast the American lifestyle with life in Europe. Chrstache Gheorghiu’s careful observation of people going about their day-to-day activities, and his free-thought associations and reactions, provided the foundation for an entertaining and insightful comparative study. By combining charming descriptions of the American landscape with the social interaction of people in airports, bus stations, and in the many villages and towns he visited, the author found excellent material for his book, and discovered a country that is filled with contradiction and surprise. Travel and People are always great ingredients for storytelling; in this work Gheorghiu has blended them with skill and a sound understanding of the human condition.

 

Se obișnuiește ca expozantul să mulțumească tuturor celor care au avut un rol în împlinirea lui ca om, artist sau ce-o fi vrând el să fie. Chiar tuturor n-aș putea s-o fac aici. Soției mele îi mulțumesc în fiecare zi – măcar în gând, dacă n-apuc să i-o spun – și mi se pare că aș fi fățarnic s-o fac într-o declarație publică. De ce anume îi mulțumesc știe și ea. I-am repetat și cu câteva luni în urmă, când am împlinit 50 de ani de la căsătorie, așa că – dacă vrea să vă spună – puteți s-o întrebați.

 

Îi mulțumesc și lui Dumnezeu, că a avut curiozitatea să mă lase până la aceasta vârstă să vadă cât de insistent pot să-i scormonesc Creația și mai ales creaturile sale, despre care am scris câte ceva. Așa cum probabil presupune orice cititor, am editat acest album în speranța recunoașterii în veci a neamu…rilor. Nu mai devreme!

 

Poate că n-am spus tocmai ce trebuia să spun. Cu siguranța n-am făcut-o. Acum, ce să zic? Rămână spuse cele spuse. Tocmai l-am parafrazat pe François Villon, dar el n-a apucat 80 de ani. Mai sunt și alte diferențe dintre mine și el, dar nu e cazul să insist.

 

 

O zi de pomină

Cum adică „de pomină”? S-o mai și pomenesc? Doamne ferește! Voi nota totuși întâmplările, pentru luare aminte.

Ieri am fost anunțat că aparatul auditiv al Margaretei, soția mea, este gata. Ea nu mai aude bine cu urechea dreaptă (cu stânga nu mai aude demult), motiv pentru care medicul ORL-ist i-a recomandat unul, pe care îl comandasem acum zece zile la o firmă specializată. Cică aparatele gata făcute ar fi doar niște jucării, în expresia medicului, așa că unul confecționat special este singura soluție acceptabilă, deși este foarte scump. Eu cumpărasem unul ieftin de la LIDL și găsesc că este foarte bun, dar Margareta a refuzat să-l folosească; nu era recomandat de medic. Acum, a acceptat ideea. Din nefericire, după ce am ieșit de la firmă, n-a văzut o treaptă și a căzut. Poate trebuie să precizez ca nici cu ochii nu stă prea bine. Cu cel drept nu vede deloc. În căzătură, și-a fracturat mâna dreaptă în două locuri (braț și antebraț), plus osul ischion de la bazin. Ce a urmat este ușor de presupus: spital, operație, ghips etc. Acum este acasă, iar eu am reintrat în rolul de soră medicală, bucătar, chelner, ploscar și celelalte. Am experiența celor două accidente similare din anii trecuți. Atunci însă au fost limitate: prima la braț și a doua la picior. Tocmai în acest context, a sosit anunțul sosirii aparatului auditiv.

Am plecat deci să ridic aparatul. Când să-l plătesc, cardul meu nu recunoștea codul PIN. Bani cash nu aveam suficienți. Misterul era total, deoarece era aproape nou și făcusem deja câteva plăți, deci îi verificasem funcționalitatea. Tocmai când eram mai impacientat și căutam o soluție, sună telefonul. Un curier mă anunță că mi-a sosit un pachet. Erau cărțile ce le așteptam de trei săptămâni de la editura din Iași. Nici că se putea moment mai nepotrivit și curier mai nesimțit. Nu a dat nici un telefon înainte, a venit la adresă și aștepta ca eu să apar imediat. I-am cerut să reprogramăm întâlnirea, dar n-a vrut să audă. Vin acum sau el va depune pachetul la firmă – undeva la marginea orașului – de unde urma să-l ridic eu. Era dispus însă să mă aștepte în fața blocului fie și o oră. În fața acestui exemplu de „hărnicie”, mi-am întrerupt preocupările, am luat un taxi și m-am dus la întâlnire. Mi-am luat pachetul, am manevrat plosca și am plecat la bancă, să văd ce s-a întâmplat cu cardul meu. Acolo, nedumerirea mea era la fel de mare ca a lor. Mi-au promis însă o reimprimare a codului PIN, care însă va dura câteva zile (operația se face la București), iar eu aveam nevoie de bani azi. Am fost deci nevoit să scot suma necesară de la casieria băncii, plătind – evident – comisionul aferent. Cu banii luați, m-am întors la firmă, am ridicat aparatul și – în sfârșit – am ajuns acasă, extenuat nu atât de efort fizic, cât de solicitarea psihologică.

 

Din coşul cu amintiri

În concediu

 

Se întâmpla în 1968. Îmi amintesc anul, fiindcă atunci au intrat ruşii în Cehoslovacia. Întâmplarea ce vreau s-o povestesc – una nostimă – este de la Mamaia. Până să ajungem acolo însă, nu rezist să relatez cum am ajuns acolo. Noi tocmai intrasem în concediu şi ne planificasem o excursie cu pluta pe Bistriţa, din nord şi până în lacul de acumulare de la Bicaz. Vestea invaziei am aflat-o la Roman, unde făcusem o haltă de o zi. Încă nu ne era clar ce vom face în aceste condiţii. Un singur lucru era sigur: să fim cât mai departe de Ploieşti, unde locuiam atunci, pentru a evita o eventuală concentrare. Tocmai făcusem una la Brăila, la o mare unitate de artilerie antitanc, cu direcţia principală de ofensivă spre Est. Am plecat totuşi spre Nord, urmând să vedem pe parcurs ce vom face. În drumul spre Suceava, nu-mi amintesc să fi depăşit vreo maşină sau să fim depăşiţi; şoseaua era aproape pustie. Pe sensul invers de circulaţie însă şirul turiştilor ce alergau în Sud, spre casă, era aproape continuu. De unde se vede că mentalităţile oamenilor pot fi foarte diferite. La benzinăria din Suceava nu am aflat nici o noutate; am constatat doar că lumea era foarte speriată.

Noi am renunţat la excursia cu pluta pe Bistriţa, mai ales pentru că nu aveam unde să lăsăm maşina în siguranţă, în special în asemenea vremuri tulburi. Abia o cumpărasem. Pentru început, am ales să vizităm Voroneţul. Când am ajuns, un mic grup de turişti străini vizita biserica, în timp ce un altul, de români, ascultau discursul lui Ceauşescu la un aparat de radio, aşezat pe rămăşiţele zidului de împrejmuire. În liniştea locului, cu aparatul dat la maximum, vocea lui Ceauşescu răsuna impresionant. Nu era însă vocea unui erou, ci a unui disperat. Am spus-o atunci şi istoria a dovedit că am avut dreptate. A fost momentul în care, constatând că Vestul nu-l ajută, individul a virat brusc către Moscova. Vizitele în Coreea de Nord, China, revoluţia culturală etc. au fost evenimente ulterioare, consecinţe ale hotărârii de atunci.

Noi am plecat la Borşa. Ne-am zis că, dacă ruşii vor intra în România, o vor face pe şosea, şi nu prin munţi. Borşa era între şosele. Am stat acolo o săptămână, găzduiţi la un particular. Îl întrebam zilnic ce noutăţi are, dar răspunsul era acelaşi: voi întreba diseară la cârciumă. Acolo însă, uita să întrebe. În timpul zilei, maturii plecau „la câmp” (deşi era munte), să-şi lucreze ogorul,  iar casa şi copiii rămâneau în grija fetei celei mai mari, ce nu avea încă şapte ani. Cea mai mică, foarte drăgălaşă, din zece în zece minute, o striga pe cea mare: Docăăă! Iar Doca venea, îi ştergea nasul şi, în mod inutil, îi ridica ciorapii, care după un minut cădeau din nou. Lipsa informaţiei era în acest caz o informaţie: în mod  clar nu se întâmplase nimic deosebit pentru România.

De la Borşa am plecat să vizităm Munţii Apuseni. La trecerea prin Cluj am cumpărat ziarele din zilele precedente, pe care le-am citit în ordine, aşa cum se filează cărţile de joc la poker. Din Apuseni îmi amintesc reacţia unui cabanier de la poale. Când am intrat în cabană, totul era deschis, dar nimeni înăuntru. Ne-am aşezat totuşi, să mâncăm „din traistă”. Abia după vreo zece minute a apărut cabanierul, destul de speriat. Ne-a confesat că, atunci când a auzit zgomot de maşină, i-a fost frică că vin ungurii peste el. S-a liniştit când apropiindu-se pe furiş, a văzut maşina cu număr de Prahova (PH). În inima munţilor, Unde am stat câteva zile, deşi ştiau de invazie, o tratau ca pe un fapt divers, ce nu-i afectează pe ei.

Din Apuseni am plecat la Timişoara, oraşul primilor ani de studenţie ai Margaretei, soţia mea. Am stat în campingul din Pădurea Verde, de la marginea oraşului. Aici am aflat tot aş fi putut afla; în vecinătatea Iugoslaviei, locul era plin de persoane foarte bine informate, deşi erau îmbrăcaţi civil. În Timişoara am aflat o glumă.

 

Cică şefii de stat ai principalelor puteri, pentru a nu fi deranjaţi de presă şi alţi politicieni, s-au îmbarcat pe un vapor să discute problema retragerii trupelor sovietice din Cehoslovacia. (Era deci o glumă foarte recentă.) Vaporul naufragiază şi ajung pe o insulă nepopulată. Lihniţi de foame, dau peste o capră. Rezistă tentaţiei de a o mânca şi decid s-o îngrijească, beneficiind de laptele ei un timp mai îndelungat. Fac şi un tabel, conform căruia fiecare dintre ei, pe rând, trebuia să meargă cu capra la păscut. Totul a mers conform planului, cât timp au mers cu capra englezul, neamţul, francezul şi americanul. Când a venit rândul rusului însă, acesta a plecat cu capra şi a venit fără ea. La întrebarea „Unde-i capra?”, el răspundea invariabil: „Care capră?”

  • Mai omule, n-ai plecat tu azi dimineaţă cu capra la păscut?
  • Am plecat, conform planificării. Aşa scrie în tabel.
  • Şi unde-i capra?
  • Care capră?
  • S-o luăm de la început. Ne-am adunat noi pe vapor să discutăm problema Cehoslovaciei?
  • Da, ne-am adunat.
  • Vaporul a naufragiat şi noi am ajuns aici, pe această insulă nenorocită.
  • Din nefericire, aşa este.
  • Am avut noroc că găsim o capră şi am hotărât cu toţii să n-o omorâm. Carnea am fi terminat-o repede şi oricum s-ar fi stricat pe căldura asta, aşa că am decis s-o păstrăm pentru laptele care ni-l poate furniza în fiecare zi.
  • Aşa este. Şi am făcut acest tabel. Aţi relatat foarte bine toată întâmplarea.
  • Bun! Am mers eu cu ea au mers şi ceilalţi, astăzi a fost rândul tău.
  • Corect. Şi n-am plecat?
  • Ba da. Tocmai că ai plecat, dar ai venit fără capră. Spune măcar acum: unde-i capra?
  • Care capră?

Şi uite aşa au decurs tratativele în privinţa problemei Cehoslovaciei.

 

Cam lungă gluma, dar clasică pentru diplomaţia rusă din toate timpurile.

Am plecat din Timişoara spre seară, cu destinaţia Marea Neagră, fără să trecem prin Ploieşti. Am făcut doar o pauză scurtă în Bucureşti, s-o vizităm pe mama. Când am ajuns la campingul din Mamaia, după o noapte nedormită şi suportând ruliul maşinii noastre, un FIAT 850, scurt şi sensibil la denivelările şoselei, eram complet ameţit. M-am dat jos din maşină şi, în loc să caut un loc să ne întindem cortul, mă învârteam în jurul axei şi nu ştiam ce trebuie să fac. Mi-au trebuit câteva minute să-mi revin. În final, am găsit un loc liber între două corturi mari. Unul era al unui englez, venit cu soţie şi doi copii: un băiat de 10-12 ani şi o fetiţă de doar trei, cel mult patru. Cu pernuţe pneumatice la mâini, umbla liberă prin camping şi pe malul mării, intrând chiar în apă câţiva metri, să se răcorească. Aveau o dotare tehnică impresionantă, un cort imens şi barcă pneumatică cu catarg şi motor. Mă întrebam unde intră toate acestea în maşină, inclusiv cele patru persoane. Din curiozitate, am asistat la împachetare. Se vede că aveau multă experienţă turistică. Pe fetiţă au trimis-o la plimbare, să nu-i încurce. Mama scotea lucrurile şi i le dădea băiatului, care le pasa tatălui. Exista o ordine precisă, deoarece fiecare obiect avea locul lui precis. Nu rămânea nici un gol între ele.

Trebuie să precizez că acel camping era foarte frumos, curat şi bine organizat, aşa cum nu am mai văzut în România în anii ce au urmat. Grupurile sanitare, cu apă caldă la orice oră din zi sau noapte erau supravegheate permanent de îngrijitoare ce igienizau toaletele după fiecare folosire, astfel că erau de preferat celor din hoteluri. Era perioada în care România se deschidea către Vest, înaintea închiderii practicate de Ceauşescu. Veneau străini din toată Europa apuseană, pe cont propriu, din curiozitate şi pasiune pentru turism. Englezul despre care tocmai am scris fusese cu maşina şi în Africa. Aveau la ei tot ce le trebuie şi erau gata să se întoarcă la cel mai mic semnal de primejdie. Nu cumpărau decât după câteva zile şi numai legume şi zarzavaturi proaspete din piaţă. Cei aduşi de agenţiile de turism erau cazaţi la hoteluri şi aveau altă clasă, mult inferioară.

Cel despre care îmi propusesem de la început să scriu era posesorul celuilalt cort. A apărut foarte repede, bucuros să aibă un vecin. Era un tip în vârstă şi avea, bineînţeles, o problemă. Maşina lui nu mai pornea. Era o caroserie de FIAT 500 cu un motor adaptat. O curiozitate! Cauza nefuncţionării am identificat-o imediat: bateria era complet descărcată. M-am oferit să i-o duc a doua zi în Constanţa la service, pentru o încărcare rapidă. L-am făcut fericit. În ziua următoare, de câte ori mă vedea – şi mă vedea des – mă chema să-mi arate minunea, cu vorbele: „Domnule, acum sunt liniştit. Farurile se aprind semnalizatoarele semnalizează, claxonul claxonează, motorul porneşte.” A fost inutil să-i spun că, dacă face asta din oră în oră fără ca maşina să circule, bateria se va descărca din nou. „Nu-i nimic, acum ştiu ce are şi cum trebuie să rezolv problema.” Înainte de plecare m-a rugat să mergem împreună, pentru siguranţa lui. M-a asigurat că el nu depăşeşte 40 de kilometri pe oră; eu trebuie doar să mă aflu în spatele lui. Până atunci însă, am strâns o mulţime întâmplări comune.

Domnul în cauză a fost profesor universitar, căsătorit şi divorţat de două ori. De când este la pensie, îşi petrece vara la Mamaia, unde are pe Lacul Siutghiol o barcă cu pânze de 12 metri, pasiunea lui din tinereţe, la care n-a renunţat. De barcă am profitat şi noi. După ce i-am adus şi montat bateria încărcată, ne-a oferit o plimbare cu barca. A fost o desfătare să constat că ceva se mişcă fără motor şi fără hurducăturile maşinii pe şoselele româneşti din 1968. Cel care conducea barca era un constănţean, care – bineînţeles – o folosea pentru pescuit. Profesorului îi făcea diverse  mici serviciu, inclusiv montarea şi demontarea cortului, unul mare, improvizat din pânză întinsă pe un cadru din lemn. În dreapta şi stânga lui, se aflau alte două corturi mici, ale fostelor lui soţii, recăsătorite şi rămase văduve. Al doilea soţ al uneia dintre ele fusese diplomat, motiv pentru care ea a locuit în mai multe ţări, fapt ce ţinea cu tot dinadinsul să-l pună în evidenţă. Nu a rostit nici o frază în aceeaşi limbă. Amesteca cuvinte din română, franceză, spaniolă, engleză şi germană cu o uşurinţă de invidiat, dar nu cred că putea formula o idee complexă în niciuna dintre ele. Seara, în spaţiul dintre corturi, jucau cărţi pe boabe de fasole. El era îngrijorat pentru unul dintre fii săi, care plecase într-o excursie în Polonia şi acum nu putea reveni din cauza evenimentelor recente. În loc de ruta obişnuită, fusese obligat să treacă prin Austria. Nu ştiu cât de naiv putea fi sau doar o făcea pe naivul, deşi nu părea. Apucase însă să spună că fiul său are un frate în Franţa, aşa că era limpede pentru oricine în afară de el, tatăl, care va fi direcţia în care i se va îndrepta fiul. Ne distram bine cu această persoană, până într-o zi. Noi am plecat la Tulcea, să vizităm familia unui văr al Margaretei. La întoarcere, a doua zi, am trecut pe la Jurilovca, de unde am cumpărat peşte proaspăt. Profesorul se lăudase că are relaţii la personalul bucătăriei restaurantului din camping şi i-am dat peştele să-l prăjească şi să luăm masă împreună. Aşteptăm o jumătate de oră, o oră, peştele nu mai venea, iar profesorul era de negăsit. Nouă ne era o foame de nedescris. Nu mâncasem nimic de dimineaţă. Într-un târziu, apare degajat şi bine dispus. La întrebarea noastră despre peşte, ne asigură că a aranjat să-l ţină până mâine în frigider, fiindcă el tocmai mâncase, deşi îi spusesem cu o zi înainte că vom veni cu peşte şi vom mânca împreună. Am constatat atunci că oameni dintre cei mai distinşi îşi schimbă comportamentul atunci când condiţiile sociale se schimbă. Se adaptează, renunţând la ceea ce înainte considerau că sunt principii de viaţă ce îi caracterizează şi la care nu vor renunţa. Ei bine, unii renunţă.

Între timp, eu am contactat o gripă, aşa că am plecat spre casă, spre dezamăgirea profesorului. Bineînţeles, ne-am culcat de cum am sosit. Pe la zece-unsprezece seara, sora Margaretei bate la uşă. Văzuse maşina. Când o trezesc şi îi spun cine a venit, ea mă întreabă buimăcită: „Dar noi unde suntem aici?” După un asemenea periplu prin toată ţara, întrebarea era firească.

 

Amintiri din F.Z.R.

Cum, nu ştiţi ce înseamnă F.Z.R.? Înseamnă că aveţi lacune mari. S-ar putea să nu ştiţi multe alte lucruri importante, dar nu vă impacientaţi. Vă luminez eu. De fapt, la început nici nu s-a numit aşa. Primul nume a fost „Danubiana”, deşi nu avea nici o legătură cu Dunărea. A existat chiar şi o echipă de fotbal cu acest nume. Am cunoscut-o în copilărie, când nişte prieteni mai mari m-au dus la un meci. La început am privit doar printr-o foarte mică gaură în gardul înalt de doi metri. Abia după pauză, prin nu ştiu ce manevră, am pătruns după gardul cel urât şi am văzut mai mulţi oameni în pantaloni scurţi, ce alergau în jurul unei mingi, ce parcă îşi bătea joc de ei, fiindcă se mişca în orice direcţie, în afară de cea în care ar fi vrut ei. Poate că hainele lor viu colorate erau de vină, dar mie tocmai cromatica peisajului mi s-a părut deosebită. Era ca un tablou dinamic, mult mai frumos decât cele pe care le văzusem atârnate pe pereţii caselor prin care fusesem. Tot atunci am învăţat şi câteva nume ale unora dintre cei ce alergau pe teren şi am înţeles că erau mari personalităţi ale urbei, fiindcă erau frecvent rostite nu numai pe teren, ci în cele mai diverse locuri din oraş. Cu timpul, am crescut şi le-am uitat. Pe unele mi le-am amintit cu mult mai târziu, la un an după absolvirea facultăţii. Împreună cu doi colegi, fusesem repartizaţi în altă localitate, la o întreprindere unde nu  ne dorea nimeni, aşa că – după anul obligatoriu de stagiatură – am revenit în oraşul natal, pentru refacerea forţelor, în vederea „zborului cel mare”. N-a fost chiar un zbor – ştiam deja soarta lui Icar – dar asta este o altă poveste. Fapt e că, timp de doi ani, am lucrat la Fabrica de Zahăr Roman. Aţi înţeles acum ce înseamnă F.Z.R. Ea patrona şi echipa de fotbal despre care am vorbit. Putem trece deci mai departe. Ah, Danubiana! Era să uit. Este numele sub care o firmă belgiană a construit în România trei fabrici de zahăr, printre care şi cea din Roman. La vremea din care relatez eu, 1960-1962, era cea mai mare din ţară, cu o producţie aproape egală cu a tuturor celorlalte 10 fabrici existente în ţară în acel moment.

 

De ce vreau să scriu acum tocmai despre F.Z.R.? Fiindcă de acolo am cules mai multe întâmplări nostime decât în toate celelalte locuri prin care am umblat. Încerc să redau câteva, iar dacă i-am pomenit pe fotbaliştii de la „Danubiana”, am să încep cu ei, deşi amintirea lor nu este chiar veselă, dar interesantă. Eu am fost angajat ca inginer mecanic în cadrul Serviciului Mecanicului Şef. (Îmi cer scuze pentru denumire, dar nu eu l-am botezat astfel. Era denumirea oficială.) Printre multiplele ateliere ale serviciului, exista şi unul mai special, încadrat cu persoane speciale. Odată cu ocupaţia sovietică şi mai ales după naţionalizare, noua guvernare a României a instalat în fruntea unor instituţii şi întreprinderi „oameni de nădejde”, recrutaţi dintre muncitori. Dintre aceştia, unii au avut bunul simţ să-şi dea seama că nu pot face faţă şi s-au retras. Din consideraţie, li s-au creat condiţii avantajoase, astfel că atelierul lor primea spre execuţie lucrări mai uşoare. Printre ei, câţiva dintre foştii fotbalişti erau susţinătorii bunei dispoziţii printre colegii lor. Idolii oraşului din timpul copilăriei mele erau acum nişte oameni modeşti, foarte modeşti şi uneori deprimaţi. Cel mai bine mi-l amintesc pe cel ce juca extremă dreapta, poate şi pentru că era cel mai vesel, atunci când nu era trist.

 

Echipa de fotbal, una foarte modestă, a permis unora să se avânte în câştiguri frauduloase. Replica a fost una severă soldată – printre altele – cu desfiinţarea echipei şi destituirea contabilului şef al întreprinderii. În locul lui a venit un altul, extrem de sever, care a făcut ordine. La el se intra numai în audienţă, dacă era acceptată. Mult mai uşor era accesul la director. Toată lumea îi ştia de frică. În rest, era un domn şi orice salariat ştia că trebuie să-şi aleagă bine cuvintele în discuţiile cu el. Într-o zi însă, a trebuit să primească o delegaţie de muncitori de la o altă întreprindere din oraş. Directorul se fofilase sau era plecat. Muncitorii erau furioşi pentru că nu primiseră salariul iar conducerea lor invocase motive financiare, datorate Fabricii de Zahar, care nu livrase banii pentru o lucrare. Contabilul le-a explicat că lucrarea nu a fost finalizată şi, în consecinţă, fabrica nu poate plăti o lucrare neefectuată, dar a fost asigurat că lucrarea se va termina în curând şi vor putea să-şi primească banii. Replica unuia dintre muncitori a fost însă total neaşteptată:

– Bine-bine, mâine mă însor, dar astăzi ce f…?

Toată asistenţa a împietrit. Istoria locală nu mai pomenise aşa ceva. Cu toţii aşteptau cu sufletul la gură reacţia contabilului şef. Ea a venit la fel de neaşteptat:

– Mâine veţi lua la mână un avans.

Frunţile s-au descreţit şi puţini au mai lucrat în orele următoare. Cu toţii comentau evenimentul. Cel pe care îl considerau închistat şi taciturn avea umor. A fost o replică inteligentă, după care nimeni nu i-a mai contestat comportarea dură.

 

Din partea Ministerului venea destul de des în control un director de compartiment cu numele Găină. Era destul de nesuferit, dar lumea se obişnuise cu el. Printre directorii fabricii fusese şi un etnic maghiar, cu numele Socaci. L-am cunoscut mai târziu, ca director adjunct. În aşteptarea pensionării, era un om cumsecade. Mic de statură, cu voce de bas, vorbea relativ corect dar rar, străduindu-se să pronunţe clar cuvintele. Întâmplarea ce vreau s-o relatez s-a petrecut însă mai demult, pe vremea când era director plin. Într-o dimineaţă, primeşte un telefon de la Bucureşti, de la cineva care dorea să vorbească cu Găină şi credea că la telefon este chiar el.

– Alo, Găină?

– Socáci! – a fost răspunsul lui Socaci, rar şi apăsat.

 

Bineînţeles, Găină n-a aflat. Următoarea întâmplare putea însă s-o guste direct. El obişnuia să meargă prin fabrică singur, să constate personal cum stau lucrurile, în vizite inopinate. Cum drumul la Bucureşti era lung, pe la ora prânzului i se oferea o masă la cantină. Într-o zi, conform obişnuinţei, la ora cuvenită se duce direct la cantină, unde spera să găsească o masă special pregătită pentru el. Dacă la început mergea însoţit de cineva din conducere, cu timpul ajunsese s-o facă în mod automat şi fără însoţitor. De data aceasta însă, nu găseşte nimic. Mese obişnuite, la care luau loc muncitorii, după ce îşi luau mâncarea pe tavă de la bufet. Se aşează totuşi la o masă şi aşteaptă. Poate totuşi va fi luat în seamă. Deoarece nu se întâmplă nimic, îi spune femeii de serviciu, care debarasa mesele, că vrea să vorbească cu administratorul cantinei. În câteva minute, acesta vine. Apare un tip foarte înalt, suplu şi, foarte politicos, care îl întreabă cu ce îi poate fi de folos. Nu-l cunoştea. Era probabil nou, se gândeşte. De la înălţimea lui, calmul şi uşoara înclinare a bustului erau motive în plus să-l irite pe director. Îi reproşează unele mici disfuncţionalităţi ale cantinei, la care administratorul îi răspunde tot foarte politicos că aceasta este o cantină muncitorească şi nu se poate aştepta să fie perfectă. Era deja prea mult. „Dumneata ştii cine sunt eu?” – a fost reacţia disperată a directorului. „Nu ştiu.” – vine răspunsul. „Eu sunt Găină” – de parcă asta ar fi trebuit să însemne ceva. Administratorul atâta aştepta: „Oh, eu sunt Cocoş” – şi scoate din buzunar buletinul de identitate gata deschis. Era, evident, o glumă, pe care însă directorul n-a gustat-o, spre binele tuturor, fiindcă de atunci n-a mai venit să controleze fabrica. A fost schimbat, probabil la cerere. Cocoş era tatăl celui pe care unii poate l-au cunoscut sau au aflat de el. Vorbesc despre baschetbalistul Cocoş, membru într-o vreme al echipei naţionale de baschet a României, iar tatăl lui jucase în tinereţe ceva teatru într-o echipă de amatori, ceea ce explică scena glumeaţă ce i-a jucat-o lui Găină.

 

Fabrica avea o sirenă foarte puternică, care funcţiona ca ceas pentru muncitorii sezonieri, locuitori prin satele învecinate. În afara orelor dimineţii, ea era folosită şi pentru anunţarea unor evenimente speciale, printre care şi îndeplinirea planului anual, evident, înainte de termen. Exista pe atunci o întrecere „socialistă” între întreprinderi şi conducerea celei câştigătoare primea serioase avantaje financiare. S-a aflat însă că, într-un an, F.Z.R.-ul raportase îndeplinirea planului înainte ca acesta să se fi realizat cu adevărat. O comisie de la partid a venit să ancheteze. După toate întrebările, la care existau răspunsuri pregătite, a venit una surpriză: „Dacă aţi îndeplinit planul atunci când spuneţi, de ce sirena n-a sunat două săptămâni mai târziu şi nu atunci?” Tăcere. Răspunsul l-a dat un funcţionar străin de tehnologie: „Atunci nu am avut abur în centrală.” Nu ştiu dacă l-a crezut cineva, dar discuţiile au încetat. Trebuie să spun că centrala termică avea zece cazane imense, aburul fiind cel care pune în mişcare întreaga fabrică, în timp ce, pentru o sirenă ajunge o oală ceva mai mare decât cea a cantinei.

 

Şi tot o replică a unui funcţionar. Avusese loc un accident. Un muncitor a venit beat la serviciu. Bineînţeles, şeful de echipă nu l-a primit. În loc să plece acasă, muncitorul s-a furişat în sala filtrelor – una în care nu se lucrează în mod normal – s-a urcat pe o platformă de vizitare la circa trei metri, pentru a nu va fi văzut şi cu speranţa că, după ce trage un somn bun, şeful se va îndura de el şi-l va primi la lucru. În timpul somnului însă, s-a rostogolit pe sub parapet şi a căzut pe ciment. A ajuns la spital cu bazinul fracturat. Poanta funcţionarului a fost: „Acesta nu este accident de muncă, ci unul de odihnă.”

 

În fabrică, chiar în subordinea mea, era un muncitor care, după fiecare salariu lipsea nemotivat o zi sau două. Era însă un lucrător foarte bun, conştiincios în restul timpului, aşa că viciul lui era tolerat, fiindcă viciul era cauza. Se îmbăta până nu mai ştia de el. De fiecare dată când revenea la serviciu se jura că „până la Sfânta Vineri” nu mai pune alcool în gură, chiar dacă declaraţia era într-o zi de luni. Cunoscătorii ştiau însă că Sfânta Vineri este o biserică, în apropierea căreia se afla cârciuma lui favorită, poreclită de către clienţii fideli cu acelaşi nume.

 

O festă mi s-a jucat şi mie. Cum sfera atribuţiilor mele se extindea treptat, am ajuns să răspund şi de centrala termică, deşi nu era specialitatea mea. Acolo era şef un maistru bătrân şi sfătos, cu care îmi plăcea să stau de vorbă. Eu nu aveam intenţia să rămân în Roman toată viaţa şi îmi permiteam să discut cu subalternii mai detaşat, mai ales cu cei în vârstă, de la care aflam multe. Trebuie să fac o paranteză. Majoritatea inginerilor locuiau în colonia fabricii – rămăşiţă a vechii conduceri belgiene – şi obişnuiau să vină în control prin fabrică la orice oră doreau, motiv pentru care se considerau absolviţi de prezenţa la program la ora 6 dimineaţa. Pentru mine, ora 6 era ceva de neconceput. În consecinţă, veneam şi eu mai târziu, cu pretenţia că stau peste programul normal (ceea ce se întâmpla mai rar). A doua zi după ce am primit în „parohie” centrala termică, pe la ora nouă a sunat sirena. Toată lumea şi în special conducerea a intrat în panică: „Ce s-a întâmplat?”. După cum am spus, în afara orelor fixe, sirena suna pentru unele momente deosebite. Răspunsul maistrului-şef a fost: „A venit Gheorghiu la serviciu.” Noroc că n-am mai stat mult acolo!

 

Vizita la Sf. Varvara

La invitaţia unei prietene, am fost să ne rugăm la moaştele sfintei Elena, adusă în Grecia de o lună de la Vatican. Expunerea a durat o lună, accesibilă permanent publicului, zi şi noapte. Ea, prietena noastră, încercase de mai multe ori să meargă cu autocarul oferit de biserica din cartierul ei, dar de fiecare dată se afla pe listă dincolo de capacitatea autocarului. Numele ei de româncă nu se asocia cu celelalte. După două milenii de ocupaţie romană, turcă, veneţiană prin unele locuri şi altele, cea mai puternică credinţă a grecilor rămâne xenofobia. Aşa stând lucrurile, s-a hotărât să meargă cu autoturismul propriu şi astfel, ne-a invitat şi pe noi s-o însoţim. Era penultima zi.

Moaştele Sfintei Elena au fost expuse la biserica „Agia Varvara” (Sfânta Varvara), din orăşelul cu acelaşi nume din vecinătatea Atenei, de fapt un cartier al ei. Traficul pe bulevard era deosebit de intens, cu atât mai aglomerat, cu cât ne apropiam de destinaţie.

Prima mea nedumerire era una mai veche: numele Varvara. Este unul dintre rarele cazuri în care „intelectualii” europeni au interpretat corect litera ‚B’ din alfabetul grec, şi asta pentru a evita interpretarea numelui ca „barbara”. În realitate, litera ‚B’ din alfabetul latin nu există în cel grec, unde, pentru scrierea sunetului, se foloseşte combinaţia ‚mp’ (μπ), în timp ce ‚B’ se pronunţă v. În ceea ce priveşte semnificaţia termenului „barbar”, aflăm din Dicţionarul Etimologic al Limbii Române că el vine din latină, şi desemna la vremea aceea pe toţi cei ce nu aparţineau Imperiului Roman.

Unele legende stabilesc originea sfintei Varvara pe teritoriul Greciei de azi, altele pe al Turciei, toate aparţinând Imperiului Roman la timpul acela. Pe Internet, pe mai multe site-uri ale ortodoxiei româneşti, găsim următorul text: „În vremea împărăţiei lui Maximian păgînul, împărat al Romei, era în părţile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat şi slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei şi cu credinţă de elin, care vieţuia în Iliopoli.” Maximian nu a fost împărat, ci co-împărat al lui Diocliţian, însărcinat cu administrarea Italiei şi Africii de nord, deci nu a Peninsulei Balcanice.  Iliopoli (Oraşul Soare) se află pe bulevardul Vouliagmenis, în drum spre Glyfada, dar foarte aproape de centrul Atenei, deci în direcţia opusă Agiei Varvara. Altele site-uri indică originea sfintei în Nicomedia (azi Izmit, Turcia). Legenda este una total fantezistă. Aflăm însă că există moaştele ei, păstrate azi în mai multe locuri.

Sfânta Elena este mama lui Constantin cel Mare. Ea este sfântă, fiindcă toată viaţa s-a străduit să-şi creştineze fiul, deşi nu a reuşit. Ar fi fost şi greu. El era un om politic şi nu putea să-şi abandoneze susţinătorii. Atunci, ca şi acum, acolo şi peste tot în lume, politica se face în echipă. (În zilele noastre am spune mai corect „în gaşcă”.) Monedele bătute în epocă dovedesc devoţiunea lui Constantin faţă de Marte, apoi din ce în ce mai mult faţă de Apollo, venerat ca Sol Invictus (Soarele neînvins). Istoria începe însă mai demult. La 1 martie 293, Dioclețian instituie tetrarhia ca sistem de guvernare, sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului (subordonaţi lui, mai ales după retragerea sa la Split, în Croaţia), care acum erau grupaţi într-un colegiu, celor doi auguşti subordonându-li-se doi cezari: Galerius și Constanțiu Chlorus, tatăl lui Constantin cel Mare. Conform convenţiei, la abdicarea sau moartea împăratului, Maximian urma să abdice, ceea ce s-a şi întâmplat. În felul acesta, Chlorus îi ia locul şi devine august. Galerius, devenit şi el august îşi ia asociat pe Maximin Daia, în calitate de cezar. Totul a mers acceptabil până la moartea lui Galerius, în 311. Atunci, Maximin Daia a trebuit să se confrunte cu Licinius, promovat de Galerius. În plus, doi tineri ambiţioşi, Maxenţiu – fiul lui Maximian – şi Constantin, fiul lui Chlorus sunt profund nemulţumiţi, astfel că, la moartea împăratului, în bună tradiţie politică, cei patru s-au luptat cu toate mijloacele, până în 324, când Constantin ajunge, în sfârşit unicul împărat. Arătarea crucii, cea despre care se vorbeşte atât de mult cum că l-ar fi determinat pe Constantin să accepte Creştinismul, s-a întâmplat tocmai înaintea luptei cu Maxenţiu. De altfel, chiar atribuirea lui Constantin a Edictului de la Milan, din 313, este cusută cu aţă albă. Nu există nici un astfel de document. Adevăratul edict de toleranţă a fost emis în 311 de Galerius. În plus, există două documente ale lui Licinius cu acelaşi subiect. Licinius stăpânea partea de orient a Imperiului, unde Creştinismul înflorise mai puternic decât în apusul dominat de Constantin. Dar, în mod aproape firesc, odată devenit împărat unic, Constantin şi-a arogat toate faptele favorabile Creştinismului, în plină evoluţie, permiţându-şi neglijarea adepţilor cultului solar. În posteritate, slujitorii bisericii, l-au preferat pe el, în dauna obscurilor Licinius, Galerius şi alţii.

Mama lui Constantin, Elena, a murit la sfârşitul lui 328 sau începutul lui 329, deci nu a avut prea mult timp să facă tot ceea ce se spune. Se mai spune că, puţin înainte de a muri, Constantin s-ar fi creştinat. El a murit în 337, când mama sa era plecată în lumea sfinţilor de aproape zece ani.

Dar, toate astea sunt istorie şi credinţa are prea puţin de-a face cu istoria. Fapt este că la moaştele Sfintei Elena a venit din Grecia puhoi de lume să se închine, deşi ea, Elena, nu apucase să facă vre-o minune. Ceea ce se poate vedea este o raclă frumoasă, cu multe pietre preţioase (sau false), îmbrăcămintea elegantă a timpului, o mască din aur (probabil) şi o coroană pe cap. Ceea ce impresionează este lumea venită să se închine, cu speranţa că doar o minune divină ar putea rezolva necazurile fiecăruia. Contrar aşteptărilor, nu toţi cei aşezaţi la rând erau oameni sărmani. Dimpotrivă, aproape toţi cei ce se aflau în apropierea mea erau bine îmbrăcaţi, femeile chiar elegante, unele străduindu-se să-şi păstreze machiajul cu ajutorul evantaiului, de unde se vede că necazuri se găsesc la orice nivel. Un domn de lângă mine şi-a scos cu multă întârziere haina (dar nu şi cravata), deşi la un moment dat, când şirul de credincioşi trebuia să treacă pe sub un fel de baldachin, era extrem de cald.

Dar, totul se termină cu bine când, după traversarea bisericii, am ajuns din nou la aer curat. Ne apropiam de miezul nopţii.

Şi tot nu am aflat de ce au adus moaştele Sfintei Elena la Agia Varvara şi nu la altă biserică, mai importantă şi cu un acces mai uşor.

 

Laboratorul dilemelor

Presupun că amploarea valului de migranţi din zilele noastre a sugerat unor oameni de cultură din Atena reluarea temei din piesa „Ικέτιδες” a lui Euripide, sub forma unui „Laborator al Dilemelor”, fiindcă dilema refugiaţilor este chiar subiectul piesei. Un grup de femei au fugit din Egipt, pentru a evita căsătoria cu verii lor primari şi au cerut azil regelui din Argos. Acesta trebuia deci să discernă între interesele politice şi morală. Dacă accepta găzduirea refugiatelor, intra în conflict cu cei din Egipt, riscând chiar un război. Dacă refuza să le ajute, încălca legile sacre (pe atunci) ale ospitalităţii şi viola principiile umanităţii, lăsându-le la dispoziţia urmăritorilor, care nu le-ar fi iertat. Dilema este fără rezolvare, motiv pentru care poate fi dezbătută la infinit, ceea ce grecii din antichitate făceau cu multă plăcere.

 

Mitologia însăşi este un adevărat manual, o colecţie de întâmplări tocmai bune pentru a fi dezbătute, fiecare dintre ele conţinând o dilemă. Prometeu însuşi, nu era doar eroul pozitiv, aşa cum ne este prezentat nouă astăzi, ci un personaj cu comportări discutabile.

  • L-a înşelat pe Zeus, punându-l să aleagă între o grămadă de oase acoperite cu un strat subţire de bucăţi apetisante, în timp ce carnea bună ara ascunsă într-o altă grămadă, mascată de un strat superficial dezagreabil;
  • A furat focul, care oricum ar fi fost oferit oamenilor atunci când aceştia ar fi fost pregătiţi să-l folosească. (Este uimitoarea intuiţia celor care îl acuzau că, oferind focul tuturor oamenilor, doar puţini dintre ei vor avea abilitatea să-i cunoască toate posibilităţile şi îl vor folosi în scopuri personale, împotriva majorităţii. Se întâmpla în epoca războaiele cu arme albe.)

Înainte de a fi doctrină religioasă, mitologia greacă era în primul rând literatură, mit însemnând poveste şi nimic altceva. Sălaşul zeilor, Olimp, este un munte accesibil, pe care mulţi oameni îl şi urcaseră. Ştiau bine deci că acolo nu locuieşte nici un zeu. Poate doar Pegas – simbol al inspiraţiei poetice – dar el tocmai zbura să stimuleze fantezia altor victime decât pe cele ale curioşilor montagnarzi. Unii cercetători îl consideră pe Zeus un simbol al ideii de rege, un summum al caracteristicilor oricărui mare conducător. Totul este metaforă şi nu doctrină.

 

Că musulmanii sunt terorişti, n-ar trebui să ne mire. Aşa au fost de la început, iar termenul asasin tot de la ei vine. În arabă, „hashshishin” (consumator de haşiş) desemna o sectă organizată sub forma unui ordin secret, caracterizat prin terorism, bazat pe asasinarea adversarilor politici. Doctrina sectei, întemeiată pe divinizarea imamului conducător şi al consumului de haşiş – pentru obţinerea stărilor de pseudoextax – s-a răspândit în Iran, Siria şi Liban. A fost lichidat de mameluci. (cf. Dicţionar de Mitologie Generală de Victor Kernbach, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1989, pagina 50) Mamelucii erau membrii unui corp de armată al Egiptului. Evident, el nu mai există azi. Corpul. Mameluci, în schimb, avem din belşug, indiferent de rang, dar cei actuali sunt ineficienţi în faţa teroriştilor.

 

Ideea ineficienţii oamenilor civilizaţi în faţa celor necivilizaţi îmi aminteşte o scenă, la care am asistat din întâmplare în copilărie. Din poarta casei sale, vecinul nostru, doctorul T, admonesta verbal o ţigancă, ce tocmai încercase să fure flori din minuscula lui grădină. După ce şi-a luat un avans de câţiva metri, astfel încât să nu mai poată fi ajunsă, ţigancă şi-a ridicat fusta şi i-a arătat doctorului fundul, evident fără chiloţi.

 

Dacă în Comuna Primitivă, legile nescrise ale tribului erau ferme şi oamenii nu aveau dileme, cu excepţia şefului de trib – singurul care avea responsabilităţi – odată cu naşterea ideii de democraţie, au apărut şi dilemele. (Să fi fost primul semn de slăbiciune?) Astăzi, societatea modernă nu doar că nu mai este capabilă să-şi rezolve dilemele, dar nici nu şi le mai propune. Grecia păstrează încă unele rezolvări din antichitate, printre care şi asocierea dintre cultură şi sport, conform devizei „Minte sănătoasă în corp sănătos”, deşi greşelile minţii dăunează sănătăţii corpului. În guvern, cele două se află împreună, sub forma Ministerului Culturii şi Sportului.

„De e bine sau e rău,

Tu te’ntreabă şi socoate.”

 

Problema refugiaţilor nu este însă singura dilemă. De aceea, ideea organizării unor dezbateri pe orice temă, antrenarea celor ce vor să-şi folosească intelectul în dezbateri ca act de cultură, mi se pare excelentă.