Dictatura „proletariatului”

Visul lui Marx se împlinește. Dar sub ce formă . . . Cu alte cuvinte, „unde dai și unde crapă . . .”

 

Departe de a fi fost un om de știință, sociolog, economist sau orice altceva de acest gen, evreul Marx a fost un propagandist de partid avant la lettre, al unui partid ce încă nu se născuse, dar care spera că se va înființa în curând. Motivul? După ultima inepție franțuzească, votul universal, el a apreciat că, odată cu dezvoltarea industriei, numărul muncitorilor va crește și, devenind majoritari, partidul lor își va impune punctul de vedere în orice parlament. Aceasta i-a fost prima greșeală: procentul de muncitori în societățile industrializate a scăzut de la un la altul, datorită evoluției tehnologice. El mai avea însă un motiv ascuns: ura congenitală față de populația europeană ne-evreiască, ale cărei cauze sunt bine-cunoscute. În plus, îl mânca pielea. Se știe că avea grave dezechilibre psihologice, provocate de o boală de piele (Cf. unui studiu publicat în „British Journal of Dermatology” și preluat de „The Times” în toamna anului 2007). Pe scurt, dorea să fie primul care a avut intuiția evoluției viitoare a omenirii. De altfel, n-a fost singurul. Ideea votului universal a frământat și alte minți, inclusiv pe cele ale românilor. Populația țării noastre fiind preponderent rurală, câțiva politicieni au înființat partide așa-zis „țărăniste”, sperând să câștige voturile acestora. Efort zădarnic, fiindcă nici unul dintre ei nu cunoștea sufletul și aspirațiile țăranilor, ei înșiși nefiind țărani autentici, cum nici Marx nu era proletar.

 

Tempi passati! Despre „dictatura” proletariatului sovietic nu are rost să vorbim. Toată lumea cunoaște azi realitatea. Cât despre România, ea a fost o țară ocupată de sovietici, așa că doar s-a supus ordinelor, fără să creeze ceva cu adevărat nou.

 

Acum însă, când suntem cu adevărat liberi, ne putem lăuda că am devenit și creatori. Nu chiar pe plan intelectual, fiindcă marea majoritate a populației aparține altor categorii sociale și mulți dintre membrii ei au chiar un ușor dispreț față de cei ce se ambiționează să creadă că de-a face cu asemenea preocupări. Votul universal își dovedește pentru prima oară eficiență. Putem vorbi deci despre o adevărată dictatură, nu chiar a proletariatului, ci a mulțimii, iar asta se vede prin calitatea aleșilor, a celor ce au ajuns în funcții de conducere, a politicienilor ce hotărăsc soarta poporului. Iată adevărata dictatură! Parlamentarii, ignorând unul dintre principiile de bază ale politicii, și anume separarea puterilor (legislativă, executivă și judecătorească) în stat, s-au erijat în dictatori și hotărăsc pentru toți trei, inclusiv pentru președinte. Explicația este simplă: principala condiție a politicianului de succes este ignoranța. Cultura, începând cu gramatica elementară, este pentru proști. „Parlamentarii este deștepți.”

Advertisements

Bookfest – salon de carte, ediția a IV-a

Joi, 18 octombrie 2018, Aula Universității „Transilvania” din Brașov

Vestea este bună. Orice etalare a cărților este o sursă de informații și, în consecință, o fereastră deschisă pentru lărgirea orizontului nostru cultural.

Se mai folosește și expresia „târg de carte”, punând deci accentul pe comerț, deși prețurile cărților nu se negociază. Dacă nu ne gândim la un salon de spital, ci la o sală elegantă de primire a oaspeților, sală de expoziții de pictură sau altele asemănătoare, atunci cuvântul salon sună mai atrăgător. Ne plasează într-o zonă a eleganței. Ideea unui salon de coafură limitează zona la podoaba capilară a femeilor. Încet-încet însă ne apropiem și de conținut, adică de acea parte a corpului căreia i se adresează orice carte. Bookfest se vrea o festivitate a cărților, deși este una a editurilor de carte, dar nu e cazul să despicăm firul în patru. Eu unul nu aș putea s-o fac nici în două. Poate că la deschiderea festivă a manifestării ne-ar fi lămurit vreunul dintre vorbitori, dar așa ceva nu a existat, probabil pentru că marea majoritate a expozanților – fiindcă este de fapt o expunere a cărților – sunt edituri bucureștene. Brașovul are târgul lui de carte, organizat în Piața Sfatului, acolo unde, în trecut, ființau adevărate târguri de mărfuri.

 

Târg sau salon, cu sau fără deschidere festivă, noi ne bucură că există. Este deschis de joi 21 și până duminică 20 octombrie, între orele 10 și 20. Din când în când, în special după-masă, putem asista și la prezentarea unor cărți. Cea mai activă este editura „Humanitas”, dar se mai strecoară „Corint” și „Polirom”.

Eu am făcut deja un tur de orizont, mai mult pentru a asista la conferința domnului dr. Claudiu Pozna „Inteligența artificială – mit sau realitate”. Pentru azi îmi rezerv mai mult timp, mai ales pentru că vor fi două prezentări de carte, una în avanpremieră.

Conferința de ieri a fost incitantă, fiindcă ea conține încă din titlu o întrebare. Orice carte bună ne stimulează prin întrebările puse direct sau induse cititorului. Literatura nu dă răspunsuri. Numai știința o face, sau se străduiește s-o facă. Domnul Pozna nu a scris o carte cu subiectul din titlu. Domnia sa a susținut doar această conferință. Nefiind deci o carte, ne-am fi așteptat să răspundă la întrebare, mai ales că profesiunea sa este cea de inginer, profesor universitar la Universitatea „Transilvania” din Brașov, unde se ocupă de robotică. Un naiv ar crede că el este exact persoana indicată să ne răspundă la întrebare. Este totuși prea inteligent, pentru a intra în această capcană. Și-a construit de aceea speechul după toate regulile retoricei. Este de-altfel un foarte bun orator.

Mit sau realitate? Mit înseamnă poveste. Nu știu să existe povești cu acest subiect. Mă refer la povești ca literatură. Pentru a discuta despre inteligența artificială ca realitate, ar trebui ca, mai întâi, să avem o definire științifică a inteligenței. Noi avem însă doar câteva, propuse de umaniști, în termeni vagi. DEX-ul ne spune: „Capacitate de a înțelege ușor și bine fenomenele, lucrurile etc., pe baza experienței acumulate anterior”. Sau, tot acolo, despre cea artificială: „Capacitate a sistemelor tehnice evoluate de a obține performanțe cvasiumane”. Deci nu chiar umane. Replica dată de un hâtru cu mulți ani în urmă a fost: „Inteligență este ceea ce calculatoarele nu vor avea niciodată”. Îmi pare rău că am uitat numele persoanei. S-ar putea să fi fost chiar Grigore Moisil, dar nu sunt sigur. Deci o definiție prin negare a ceea ce nu este. Altcineva spunea că este inteligent cel ce face ceva ce nu l-a învățat nimeni. Calculatoarele fac ceea ce au fost învățate, programate, să facă. Termenul „inteligență artificială”, inventat probabil de vreun ziarist, chiar dacă l-a lansat altcineva, a fost sugerat de ideea că s-au creat calculatoare care joacă șah, spre exemplu, sport considerat al inteligenței. Termenul este deci vag, cu o conotație mai mult literară decât științifică sau măcar inginerească.

Fiindcă s-a dorit o continuare a conferinței cu o discuție colocvială, au fost abordate și chestiuni de genul pericolul extinderii roboticii, prin consecințe neprevăzute, nefaste, cea mai banală dintre ele fiind creșterea șomajului. Grija îmi pare a fi una de sorginte muncitorească. Este adevărat că munca slab calificată dispare în uzinele robotizate. În locul ei însă apare una mai calificată, de creare și – mai ales – de întreținere a roboților. Fiind doar mașinării, se strică. Cineva va trebui să-i repare, deci nici vorbă de șomaj. Dimpotrivă, cred că personalul de întreținere va chiar mai numeros.

Recitalul de la ora cinci

Casa Mureșenilor, 18 octombrie 2018

M-am bucurat ca, după șapte ani, să regăsesc Brașovul așa cum l-am lăsat. Mă refer, bineînțeles, la aspectele lui pozitive. Tradiționalul „Recital de la ora cinci” de la Casa Mureșenilor, realizat în colaborare cu Opera din Brașov,  este unul dintre ele. Cel de ieri a cuprins lucrări din opere, filme sau independente, unele bine-cunoscute publicului larg, altele mai puțin cântate, dar aproape la fel de plăcute.

Au interpretat sopranele Mădălina Bourceanu și Valentina Mărgăraș, împreună cu baritonul Adrian Mărcan, acompaniați la pian de Simona Patriche. Ca de obicei, aproape neschimbată, actrița Nora Vlad, cu multă vervă, a prezentat într-o manieră lirică fiecare lucrare.

În sală, toate locurile au fost ocupate cu mult înainte de începerea spectacolului.

 

Prostie sau propagandă politică?

„Combinatul Siderurgic de la Galați a fost inaugurat în 1965 de către Nicolae Ceaușescu.” Așa am auzit la televizor. Afirmația este corectă, dar de ce era necesară precizarea cu Ceaușescu? El a devenit președinte doar cu un an înainte, în 1965. N-a avut deci nici un rol

 

Cât de mult poate dura deșteptarea?

 

La televizor, într-o emisiune dedicată centenarului Marii Uniri, s-a afirmat că Avram Iancu a luptat pentru abolirea iobăgiei din Transilvania. Așa am învățat și eu pe vremea lui Stalin. Asta însă nu are o legătură cu Unirea, decât ca argument suplimentar pentru atragerea iobagilor de partea cauzei principale.

Avram Iancu era avocat. E drept că fratele bunicului său a fost nimeni altul decât Horea, deci cauza iobagilor nu-i era străină. Dar nici răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan nu a fost una pentru abolirea iobăgiei ci o revoltă împotriva nobilimii maghiare. Am împrumutat de pe Internet termenul „nobilime”, deși el este impropriu. Scrie spre exemplu că, într-un sat, o parte din nobilime au reușit să fugă, iar ceilalți au fost uciși. Cam mulți nobili pentru un sat… Prin asemenea exprimări, autorii nu fac decât să-i ridice în rang pe cei câțiva țărani mai înstăriți de etnie maghiară, care însă le făceau viața grea românilor fără pământ. Nobili maghiari erau doar grofii, dar acești latifundiari – asemenea conților din occident – erau foarte puțini.

Totul a început de la decizia împăratului Iosif al II-lea ca „iobagii români să presteze numai o singură zi de muncă pe săptămână în folosul proprietarilor de pământ și chiar și pentru aceasta stăpânii să le plătească 30 creițari pe zi, iar cine nu vrea să mai presteze serviciu iobăgesc, să meargă la Alba Iulia pentru a fi înrolat militar”. Horea tocmai primise invitația de a intra în serviciul militar al Imperiului Habsburgic, iar țăranii, la îndemnul lui Crișan, au plecat în corpore să-l urmeze. Bineînțeles că au fost împiedicați s-o facă și s-au răsculat, ucigând și jefuind proprietățile ungurești.

Aici, poate ar trebui precizat contextul istoric. În urma eșecului asediului turcesc al Vienei din 1683, prin Pacea de la Karlowitz (1699), se hotărăște ca:

  • Veneția păstrează Moreea (Peloponez, în Grecia de azi) și o parte din coasta dalmată;
  • Polonia ia Pocuția și o parte din Ucraina;
  • Imperiul Rus ia Azovul;
  • Imperiul Austriac capătă toată Ungaria, Slovenia, o parte din Croația și din Serbia, Bucovina și în întregime Transilvanie.

Bineînțeles că Imperiul Habsburgic nu avea capacitatea să administreze toate aceste teritorii, așa că au lăsat Transilvania la latitudinea ungurilor din regiune, care au profitat cât au putut de pe urma ofertei. În consecință, populația română avea mai multă încredere în împăratul de la Viena decât în exploatatorul din apropiere.

Încă după Revoluția Franceză de la 1789, deoarece ideea de monarhie ereditară căzuse în dizgrație, ea trebuia înlocuită cu ceva, pentru a redefini noțiunea de stat. A apărut națiunea, drept criteriu de separare și stabilire a frontierelor. Revoluția de la 1848 a realizat acest deziderat în mai multe țări europene. Italia este cel mai elocvent exemplu. După prăbușirea Imperiului Roman de Apus, italienii s-au certat și războit între ei, fără să țină seama că formează o națiune. Florența, Veneția, Parma, Roma și celelalte erau orașe stat, ca în Grecia antică. „Resorgimento” a început în 1815, dar s-a finalizat după primul război mondial. Unificarea Germaniei ca stat național s-a produs în 1871. Iată deci că răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1784) a fost una premonitorie.

Revenind la Avram Iancu, întreaga ungurime era în 1849 prinsă în vârtejul luptei de independență. Nu a obținut-o dar nobilimea a câștigat un statut privilegiat la curtea de la Viena, și chiar numele Imperiului a fost schimbat din Habsburgic în Austro-ungar. În lumea intelectualilor în care se afla ca avocat, eroul nostru era la curent cu evenimentele și este de presupus că își însușise obiectivele majore ale epocii în care trăia. Ideea unirii tuturor românilor nu putea să-i fie străină. Asocierea numelui lui cu centenarul Unirii a fost deci o idee binevenită. Realizarea emisiunii TV însă, care a evidențiat doar lupta lui pentru abolirea iobăgiei, a fost cel puțin ciudată.

În fostul U.R.S.S., ideea de națiune era stânjenitoare, deoarece statul era unul multinațional și lupta pentru independență a popoarelor era ultimul lucru pe care conducerea politică din Kremlin și-l putea dori. Propaganda lor a încetat însă demult în România. Cum se face că ea a lăsat încă urme în cultura unor intelectuali români din zilele noastre? Sau poate că cei care au realizat emisiunea cu pricina nu sunt tocmai intelectuali…. Oricum vinovați sunt profesorii, care ar fi trebuit să știe ce să-i învețe pe elevi. Se pare însă că, printre ei, se află mulți cu acces limitat la înțelegerea istorie.

 

 

Și eu am fost în . . . Bucovina

(Arcadia era mai departe)

De fapt, nu am fost chiar în Bucovina, ci la Botoșani – deci pe-aproape – iar obiectivul nu a fost ținta finală, ci drumul până acolo, pe care se află câteva obiective turistice. Și poate că, dacă erau numai turistice, nu mă osteneam, dar sunt și istorice. Aș putea spune că Valea Trotușului a fost un obiectivul principal.

Pe drum, călătorul ar trebui să remarce podul de cale ferată de la Palanca, fiind cel mai înalt din țară. Cauza nu este dorința de a crea posibilitatea vapoarelor să treacă pe sub el, ci faptul că versanții munților sunt foarte apropiați și traseul liniei ferate este mult deasupra firului văii.

 

 

 

Puțin mai departe, întâlnim monumentul închinat lui Emil Rebreanu, spânzurat de unguri în 1917, deoarece a încercat să treacă de partea armatei române. Apostol Bologa, eroul principal din „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu, fratele său, îi este dedicat.

 

 

La Agăș, vedem ruinele fostei fabrici pe prelucrare a lemnului. Se întind pe mai bine de un kilometru. A fost prosperă cândva, dar s-a furat mai întâi lemnul – atât cel prelucrat, cât și cel neprelucrat, direct din pădure – apoi utilajele, ușile și celelalte.

 

Primul obiectiv cu adevărat important este localitatea Comănești. Aici există palatul Ghica-Comănești din . . . de unde altundeva, decât din Comănești. Numele Ghica ne este cunoscut de la istorie. Am învățat despre existența mai multor domnitori cu acest nume, atât în Moldova, cât și în Tara Românească. Pe lângă ei însă n-ar trebui să-i uităm și pe unii mari politicieni și, mai ales câțiva oameni de știință și cultură, precum Alexandru Ghica, matematician, membru al Academiei Române. Tot ce se află în zonă a aparținut domeniului familiei Ghica.

Deschiderea României către Europa după Unirea mică și Războiul de Independență a permis dezvoltarea economiei acestei zone, în mod curios, înaintea altora. Astfel, construirea căii ferate Adjud-Palanca a condus la deschiderea exploatării industriale a resurselor lemnoase din munții învecinați (peste 15 gatere înainte de 1900), dar și a minelor Galion, Asău, Lăloaia.

 

Gara din Comănești este vizibilă de către orice călător. Imaginea ei persistă mult timp după ce trenul a părăsit localitatea. Pentru a fi pe deplin sincer, trebuie să recunosc că o mai remarcasem cu mulți ani în urmă, într-o călătorie cu trenul. Atunci, mă întrebam: ce caută o clădire atât de mare și cu o arhitectură remarcabilă într-un târg de care majoritatea românilor nici nu au auzit? Mister! Mi s-a spus de către alt călător că, în apropierea gării, se găsește un palat, ce poate face fala Bucureștiului. Ce caută acolo? Pentru moment, singurul gând limpede era constatarea că la istorie eram corijent. Nu mi s-a întâmplat în liceu, fiindcă atunci învățam după cartea lui Roller. (Un „istoric” evreu aservit sovieticilor, fără studii de specialitate, care a redactat manualele școlare de istorie din timpul ocupației sovietice.) Mă refeream la istoria adevărată. Ei bine, localitatea ar trebui să poarte numele Ghica, iar Valea Trotușului să fie un obiectiv turistic exemplar pentru evoluția economică a României antebelice. Linia ferată atestă dezvoltarea zonei la sfârșitul secolului 19. Gara, realizată în 1892, pe moșia familiei Ghica, prin dimensiunile și arhitectura ei, ne arată că oamenii acelor timpuri vedeau mai departe decât interese economice meschine. Este realizată în timpul lui Dimitrie N. Ghika, după modelul Gării Lausanne din Elveția. Mai păstrează și astăzi frumusețea de altădată.

 

Castelul Ghika este realizat de arhitectul Albert Galleron, cu meșteri italieni, în stilul baroc târziu. Tot el a făcut și proiectul Ateneului Român și al Băncii Naționale a României. Astăzi, rezistând vicisitudinilor epocii „de aur”, castelul găzduiește o colecție de obiecte privind ocupațiile tradiționale din zona Trotuș. Nu poate fi trecut cu vederea nici parcul dimprejur, sau mai exact rămășițele parcului, despre care Alexandru Vlahuță scria în „Români pitorească”: „ . . . tăcut privește de pe podișul din stânga mărețul castel, care-și întinde în fund, spre codri, parcul întunecos, cu drumuri tăinuite, cu bărci pe lacuri, cu punți peste cascade și boschete de portocali.” Dimitrie N. Ghica a fost doctor în drept, magistrat și deputat, consilier la Curtea de Apel, prefect al județului Bacău. La îndemnul naturalistului Grigore Antipa, pregătește și întreprinde împreună cu fiul său, Nicolae, expediția în „Cornul oriental al Africii”. În castel se află numeroase trofee de vânătoare, unele cu adevărat remarcabile.
Asemănător cu el este Palatul Domnesc de la Ruginoasa. Domnitorul este Alexandru Ioan Cuza, care l-a cumpărat la licitație în 1862 de la vornicul Alexandru Sturza, care făcuse în 1857 un împrumut nerambursat la Banca Națională a Moldovei. Familia Sturdza stăpânea de 200 de ani la Ruginoasa o moșie de 8.000 hectare. Palatul a fost proiectat de arhitectul vienez Johann Freiwald, lucrările finalizându-se în 1814. Domnitorul l-a inaugurat ca palat domnesc în 1864. În același an, după promulgarea Legii rurale din 14/26 august 1864, prin care au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol peste 400.000 de familii de țărani, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină, a fost așteptat de 6.000 țărani care au venit să-i mulțumească, fiind întâmpinat de șase bătrâni care l-au primit cu pâine și sare, precum și cu un berbec împodobit cu panglici tricolore. Câteva ziduri de incintă și bucăți ruinate de pereți a fost tot ceea ce rămăsese din palat, după luptele de la sfârșitul celui de al doilea război mondial și opera de „desăvârșire” realizată de locuitorii din preajmă, care l-au folosit ca materiale de construcții pentru case, grajduri și alte acareturi. Reconstrucția a început în 1967, a fost abandonată în 1978, din cauza desființării Direcției Monumentelor Istorice, finalizându-se în 1982, când s-a inaugurat oficial Muzeul Memorial “Al. I. Cuza” cu o secție de istorie și una de etnografie. Nu l-am vizitat, din nefericire.

La Dărmănești, se află palatul Știrbei – alt nume celebru – operă a arhitectului Nicolae Ghica-Budești (iarăși Ghica). Avem un palat Știrbei și în București.

La Dofteana se află un alt palat Ghica (familie mare), iar în satul Lilieci din comuna Hemeiuș, există castelul Cantacuzino-Pașcanu. Acest Cantacuzino nu numai că a avut o avere imensă, dar a jucat și un rol important în politica României de la începutul secolului trecut. Ar merita să fie menționat în cărțile de istorie înaintea foarte multor altora.

 

Nu departe, se află și prima sondă petrolieră din România. (Unele publicații spun că ar fi prima din lume.)
De altfel, România are și alte premiere mondiale datorate petrolului.


Autorizația de construire a fost semnată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

 

 

 

 

La Moinești, găsim monumentul dedicat Dadaismului lui Tristan Țara, născut chiar aici. Da, unul dintre curentele artei moderne a avut creatori români: Tristan Țara, Marcel Iancu, fratele lui.

Monumentul a fost realizat de sculptorul german de origine română Ingo Glass, cu fonduri elvețiene.

În goana mașinii, l-am pierdut. Fotografia este de pe Internet.

 

 

În sfârșit, ajungem la Tescani, al doilea obiectiv important al excursiei. Conacul nu este impozant, chiar modest. Evenimentele petrecute aici însă fac parte din istoria culturii române. Știam mai demult că a aparținut familiei Rosetti-Tescanu și că aici s-a născut Maria, cunoscută în cercurile intima ca Maruca. Nu-l vizitasem și a fost unul dintre argumentele în favoarea acceptării invitației prietenului meu, fără să știu ce surprize plăcute avea să-mi mai furnizeze această excursie. Pe de altă parte, mă bucur că nu l-am vizitat atunci când decăzuse sub administrație comunistă și adăpostea sediul și grajdurile cooperativei agricole din localitate. Acum se vorbește mult despre el, devenit secție a Muzeului Național „George Enescu” și despre nemaipomenita iubire dintre Maruca și George Enescu. Eu apucasem să citesc mai demult cartea autobiografică a Marucăi și am o cu totul altă opinie. Cartea, fiind una extrem de sinceră, permite cititorului să intre în mentalitatea și motivațiile autoarei, dar chiar și în atmosfera timpului, explicându-și astfel deciziile diverselor personaje și personalități. Tatăl ei, Dumitru Rosetti-Tescanu, om cu două facultăți la Paris, bun prieten cu Vasile Conta (căruia i-a tradus în franceză „Bazele metafizicii” și „Teoria ondulațiunii universale”), împreună cu Alice, mama, rudă cu familia Jora din Roman (din care provine și cunoscutul compozitor și muzicolog Mihail Jora), întrețineau vaste legături cu principalii oameni de cultură ai timpului. În casa lor se țineau deseori adevărate cenacluri cultural-muzicale, ce țineau zile întregi, chiar săptămâni. Prezența acolo, ca și la Roman, a lui George Enescu este firească. Prietenul meu spune că, la Roman, ținea deseori concerte, unele în cadru mai restrâns, prilej bun pentru clevetitoarele din protipendada orașului: „Ai fost, dragă, la concertul lui Enescu?” Dacă răspunsul era negativ, replica venea prompt: „Ah, n-ai fost invitată.” Contactele Marucăi cu Enescu datau din copilărie și au continuat și după căsătoria ei cu Mihai Cantacuzino, fiul „Nababului” (Grigore Cantacuzino), cât și după moartea acestuia. Chiar dacă nu s-ar fi cunoscut, prezența comună în saloanele reginei Maria – el ca violonist iar ea ca prietenă a reginei – a menținut relația lor. Despre amorurile lui George Enescu nu știm nimic. Se pare că muzica a fost singura lui dragoste. Deși avea nevoie de bani, se știe că nu era dispus să-și piardă timpul cu concerte ce i-ar fi adus venituri, dar i-ar fi tulburat liniștea creatoare. Le prefera pe cele ce-i măreau stima. Despre Maruca, în schimb, știm că a cochetat un Nae Ionescu – un cuceritor de profesie – dar și cu Dinu Lipatti. Și toate acestea în prezența lui Enescu. Nu de puține ori se întâlneau toți trei la vila lui Enescu din Sinaia. S-au căsătorit în 1937, deci când ea avea aproape 60 de ani. O fi fost dragoste, sau nevoia de bani a lui Enescu, Maruca fiind moștenitoarea și continuatoarea relațiilor tatălui ei, despre care putem presupune că îl finanța pe Enescu încă din tinerețe? Sunt tentat să cred că era doar prietenie. Una foarte veche și constantă. Am plecat cu regret de la Tescani.

Bacăul nu poate fi evitat. Se află pe traseu. Produsul de vârf al orașului este George Bacovia. Presupun că sunt și alte lucruri remarcabile, cu care localnicii se pot mândri, dar memoria mea doar atât a reținut.

Romanul, în schimb, este încărcat de istorie. Numele nu-i vine de la vreun soldat roman, ci de la Roman I Mușat, unul dintre primii domnitori ai Moldovei, considerat întemeietorul țării. Are una dintre cele mai vechi episcopii, cândva arhiepiscopie, cu rol de mitropolie a Romanului și a „Țării de Jos a Moldovei”, căreia i-a fost reședință. Istoria sa – deranjantă pentru politica sovietică – este și motivul pentru care, la reforma administrativă din 1950, și-a pierdut statutul de capitală de județ, fiind retrogradat la cel de capitală de raion în regiunea Bacău, apoi Iași, iar în prezent municipiu în județul Neamț. Dacă în 1992 avea peste 80.000 de locuitori, acum are sub 60.000, numărul lor fiind în continuă scădere, datorită migrației. Un nume de reținut este cel al boierului Cantacuzino-Pașcanu. Averea lăsată prin testament orașului a inclus terenuri, păduri, pășuni, iazuri și imobile, ce se întindeau în județele Neamț și Iași, dar și în București. Palatul din centrul orașului Roman s-a numărat printre clădirile donate comunității. Transformată în Școala profesională de fete, clădirea avea să fie demolată pentru a se construi actuala Casă de Cultură din Roman. O soartă mai fericită a avut Liceul de fete „Sturza-Cantacuzino”, actualul Corp B al Colegiului Național „Roman-Vodă”, care a intrat în patrimoniul comunității încă din timpul vieții boierului Constantin Cantacuzino-Pașcanu (1856 – 1927). El a fost jurist și om politic, președinte al Adunării Deputaților în 1907, precum și în perioada 1912 – 1914. S-a născut într-o familie de vechi boieri moldoveni. După efectuarea studiilor de Drept la Paris, s-a întors în țară și a intrat în Partidul Conservator, ca deputat (1891) și senator (1903). Printre altele, el mai are un castel și în comuna Hemeiuș, din județul Bacău. Nu am fost acolo. Fotografia este de pe Internet. Prințesa Maria Sturza, fiica prințului Ion Ghica, și fiica acesteia, prințesa Ecaterina Cantacuzino a donat statului suma necesară pentru construirea Liceului de fete “Sturza-Cantacuzino” (L.F.S.C.), lucrare executată între 1921 și 1923. Atunci când băieții de la Liceul „Roman Vodă” de vizavi erau refuzați de fete, interpretau acronimul L.F.S.C. ca „Lasă Fetele Să Crească”. Adolescenților – se știe – le plac femeile mai „coapte”. Refuzul fetelor ar putea fi una dintre cauze.

Ieșind din Roman, la circa 20 de kilometri, se află castelul Miclăușeni. Aici se afla un conac încă din secolul 14, care a fost reclădit și modernizat de multe ori. Castelul actual este datorat lui George Sturdza și fost construit între 1880 și 1904. El adăpostea o colecție valoroasă de cărți și documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, dar și piese arheologice, numismatice și epigrafice de mare valoare. Numai colecția de cărți număra 60.000 de exemplare, multe dintre ele fiind ediții princeps sau rarisime. Ultimul proprietar, Ecaterina Cantacuzino, rămasă văduvă, s-a călugărit și a donat castelul și moșia Episcopiei Romanului. În 1953 însă, comuniștii l-au naționalizat. Ce a urmat e ușor de bănuit: jafuri, distrugeri, incendii. Pe scurt, devenise o ruină. Abia în 2001, a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei și a început refacerea lui.

 

 

La Botoșani, nu puteam rata casa memorială de la Ipotești.

 

Nu am înțeles semnificația monumentului din curte și ce legătură are el cu Eminescu.

 

 

Pe drumul de întoarcere, am trecut pe la mânăstirea de maici de la Vorona.

 

 

Ea este remarcabilă pentru că aici „a viețuit între anii 1929-1931, ca frate de mânăstire, prea fericitul părinte Teoctist, patriarhul României”, așa după cum scrie pe placa „chiliei”. 

 

Ce-i drept, printre maici se învață cel mai bine cu să te descurci pe căile Domnului.

 

 

Maica Valentina are 90 de ani, este roșie în obraji și citește fără ochelari. Avea deci între 11 și 13 ani când prea fericitul era acolo, dacă nu cumva maica și-a uitat vârsta reală. Roșeața din obraji este autentică.

Mioveni la Ambasada României din Atena (13-10-2017)

Aflu de pe Internet că denumirea localității argeșene ar veni de la un oarecare Mihu, de unde Mihoveni și apoi Mioveni, prin pierderea lui ‚h’. Cred că, inițial, a fost un ‚l’ acolo dar – se știe – acest sunet este mai greu de pronunța, mai ales de către copii. Așadar, denumirea corectă ar trebui să fie Miloveni (Smile!).

Nu știu dacă din milă pentru noi, cei rătăciți prin Atena, sau din alte motive, fapt este că, împreună cu primarul, o echipă artistică a venit să încălzească inimile noastre nostalgice, trezind amintiri și sentimente. În fotografia din stânga, cel care vorbește la microfon este primarul Miovenilor. În dreapta lui, se află domnul ambasador Lucian Fătu, iar în stânga domnișoara Anca Chisăliță, secretar I (presă, cultură, comunitate), care traduce în greacă spusele ambilor.

Șapte băieți și paisprezece fete (câte două pentru fiecare) m-au uluit prin energia și rezistența cu care au dansat mai bine de o oră, cu mici pauze, pentru a permite celor două soliste să-și arate aptitudinile muzicale. Din nefericire, amplificarea orchestrei era cu mult mai puternică decât cea solistelor, astfel că talentul lor a fost mai greu de apreciat. Dezavantajată (sau poate nu) a fost cea care cânta mai încet, spre deosebire de colega ei, aproape stridentă. Orchestra însă, condusă de un violonist excelent, a fost perfectă. Remarcabilă este readucerea în actualitate a unui instrument pe nedrept uitat: țambalul (cymbalum). Exprimările peiorative la adresa lui sunt nejustificate. Seamănă ca sonoritate cu xilofonul, căruia îi este superior prin sunetele mai calde, datorate construcției mai elaborate. Este, de aceea, cu mult mai scump, motiv pentru care a fost probabil abandonat, instrumentele rămase fiind rarisime. Cel ce ne-a încântat cu măiestria mânuirii lui este, de asemenea, un profesionist remarcabil. Cea mai interesantă a fost o melodie grecească, cântată tradițional la buzuki, și interpretată de această dată la țambal.

Melodiile au fost nu doar argeșene, ci culese din folclorul românesc de pe toată întinderea țării, deoarece și ascultătorii erau de pretutindeni, chiar și din străinătate.

Anunțul Ambasadei ne informase că manifestarea avea ca obiectiv principal prezentarea unor produse culinare specifice zonei. Într-adevăr, dacă spectacolul folcloric s-a ținut pe scena din aer liber, în toate sălile destinate publicului au fost montate mese lungi, încărcate cu bunătăți. Deși părea de necrezut, participanții au demonstrat că, în timp și cu răbdare, pot consuma chiar și uriașa cantitate expusă. Motivul este unul singur: calitatea foarte bună a produselor.

Mai venim la ambasadă!