auto-laudatium

„Filosofia unui bolovan” volumul 2, este cel mai recent roman cu care mă laud. Dacă în primul volum firul epic era mai subțire, accentul căzând pe eseu, acest al doilea volum este un roman, în care eseul se găsește printre rânduri.

Editura „TipoMoldova” mi-a trimis un număr redus de exemplare, așa că nu intenționez să fac o lansare. Cartea poate fi citită pe Internet la adresele:

https://issuu.com/cristachegheorghiu/docs/fb2-part-1,

https://issuu.com/cristachegheorghiu/docs/fb2-part-2 ș.a.m.d. până la 9, dar și pe site-ul personal, la adresa http://gheorghiu.bizhat.com

Lectură plăcută,

 

Advertisements

Limba română

Pentru a treia oară, de la persoane diferite, am primit prin e-mail un articol cu titlul „Conform DEX-ului, toate piesele componente ale costumului național românesc au nume… luate de la străini! Nimic de la geto-daci!!!!!!”. Asta înseamnă că subiectul prezintă interes. Da, autorul are dreptate. Cu ani în urmă, observasem și eu că marea majoritate cu cuvintelor românești provin, conform DEX, de pe alte meleaguri, în special din limba slavă. Explicația era clară: propaganda stalinistă, pe care cei mai în vârstă au avut posibilitatea s-o cunoască din plin. Grav mi se pare că efectele ei continuă și azi. Asemenea anomalii din DEX mă iritau frecvent în anii petrecuți în Atena, când constatam că multe cuvinte românești sunt identice cu cele din vocabularul elin. Nici vorbă de slavi, care încă nu erau cunoscuți. Dar eu nu am scris nici un articol pe această temă, așa că am scăpat nevătămat. Daniel Roxin a făcut-o și încă foarte bine, evidențiind cuvintele chiar din portul popular românesc. Cu toate acestea, printre alte comentarii, a apărut și unul semnat „Irina-Maria Manea – Doctor in istorie, istoric licențiat al Facultății de Istorie a Universității București”, care nu tratează în nici un fel subiectul, dar se ridică cu mânie proletară împotriva a ceea ce numește „Curentul cultural dacologic, care vrea să repună în drepturi ‘marea civilizație dacă’, ca și a latiniștilor. De remarcat că „marea civilizație dacă” l-a scris-o între ghilimele.

E drept că pe tema civilizației dacilor se exagerează, ceea ce nu ne avantajează, dar comentariul denotă altceva. Propaganda stalinistă avea nevoie de propagandiști. Aceștia puteau fi recrutați dintre trădători de țară și oportuniști fără caracter, ceea ce sovieticii nu s-au ferit s-o facă. În etapa imediat următoare, pentru realizare obiectivului „crearea omului de tip nou”, profesorii au fost primele victime, deoarece ei erau cei ce trebuiau să educe copii în direcția dorită. Stalin a murit în 1953 și România s-a bucurat de o scurtă perioadă de relativă înflorire. Surprinzătoare este atitudinea unora din zilele noastre, care păstrează încă prerogativele doctrinei staliniste. Le găsesc o singură scuză: printre profesorii lor au existat și cei îndoctrinați în perioada amintită. Cei de azi, epigoni fideli, au prea puțin discernământ, pentru a sesiza anomalia. Nu e vina lor: așa s-au născut.

Dictatura „proletariatului”

Visul lui Marx se împlinește. Dar sub ce formă . . . Cu alte cuvinte, „unde dai și unde crapă . . .”

 

Departe de a fi fost un om de știință, sociolog, economist sau orice altceva de acest gen, evreul Marx a fost un propagandist de partid avant la lettre, al unui partid ce încă nu se născuse, dar care spera că se va înființa în curând. Motivul? După ultima inepție franțuzească, votul universal, el a apreciat că, odată cu dezvoltarea industriei, numărul muncitorilor va crește și, devenind majoritari, partidul lor își va impune punctul de vedere în orice parlament. Aceasta i-a fost prima greșeală: procentul de muncitori în societățile industrializate a scăzut de la un la altul, datorită evoluției tehnologice. El mai avea însă un motiv ascuns: ura congenitală față de populația europeană ne-evreiască, ale cărei cauze sunt bine-cunoscute. În plus, îl mânca pielea. Se știe că avea grave dezechilibre psihologice, provocate de o boală de piele (Cf. unui studiu publicat în „British Journal of Dermatology” și preluat de „The Times” în toamna anului 2007). Pe scurt, dorea să fie primul care a avut intuiția evoluției viitoare a omenirii. De altfel, n-a fost singurul. Ideea votului universal a frământat și alte minți, inclusiv pe cele ale românilor. Populația țării noastre fiind preponderent rurală, câțiva politicieni au înființat partide așa-zis „țărăniste”, sperând să câștige voturile acestora. Efort zădarnic, fiindcă nici unul dintre ei nu cunoștea sufletul și aspirațiile țăranilor, ei înșiși nefiind țărani autentici, cum nici Marx nu era proletar.

 

Tempi passati! Despre „dictatura” proletariatului sovietic nu are rost să vorbim. Toată lumea cunoaște azi realitatea. Cât despre România, ea a fost o țară ocupată de sovietici, așa că doar s-a supus ordinelor, fără să creeze ceva cu adevărat nou.

 

Acum însă, când suntem cu adevărat liberi, ne putem lăuda că am devenit și creatori. Nu chiar pe plan intelectual, fiindcă marea majoritate a populației aparține altor categorii sociale și mulți dintre membrii ei au chiar un ușor dispreț față de cei ce se ambiționează să creadă că de-a face cu asemenea preocupări. Votul universal își dovedește pentru prima oară eficiență. Putem vorbi deci despre o adevărată dictatură, nu chiar a proletariatului, ci a mulțimii, iar asta se vede prin calitatea aleșilor, a celor ce au ajuns în funcții de conducere, a politicienilor ce hotărăsc soarta poporului. Iată adevărata dictatură! Parlamentarii, ignorând unul dintre principiile de bază ale politicii, și anume separarea puterilor (legislativă, executivă și judecătorească) în stat, s-au erijat în dictatori și hotărăsc pentru toți trei, inclusiv pentru președinte. Explicația este simplă: principala condiție a politicianului de succes este ignoranța. Cultura, începând cu gramatica elementară, este pentru proști. „Parlamentarii este deștepți.”

Bookfest – salon de carte, ediția a IV-a

Joi, 18 octombrie 2018, Aula Universității „Transilvania” din Brașov

Vestea este bună. Orice etalare a cărților este o sursă de informații și, în consecință, o fereastră deschisă pentru lărgirea orizontului nostru cultural.

Se mai folosește și expresia „târg de carte”, punând deci accentul pe comerț, deși prețurile cărților nu se negociază. Dacă nu ne gândim la un salon de spital, ci la o sală elegantă de primire a oaspeților, sală de expoziții de pictură sau altele asemănătoare, atunci cuvântul salon sună mai atrăgător. Ne plasează într-o zonă a eleganței. Ideea unui salon de coafură limitează zona la podoaba capilară a femeilor. Încet-încet însă ne apropiem și de conținut, adică de acea parte a corpului căreia i se adresează orice carte. Bookfest se vrea o festivitate a cărților, deși este una a editurilor de carte, dar nu e cazul să despicăm firul în patru. Eu unul nu aș putea s-o fac nici în două. Poate că la deschiderea festivă a manifestării ne-ar fi lămurit vreunul dintre vorbitori, dar așa ceva nu a existat, probabil pentru că marea majoritate a expozanților – fiindcă este de fapt o expunere a cărților – sunt edituri bucureștene. Brașovul are târgul lui de carte, organizat în Piața Sfatului, acolo unde, în trecut, ființau adevărate târguri de mărfuri.

 

Târg sau salon, cu sau fără deschidere festivă, noi ne bucură că există. Este deschis de joi 21 și până duminică 20 octombrie, între orele 10 și 20. Din când în când, în special după-masă, putem asista și la prezentarea unor cărți. Cea mai activă este editura „Humanitas”, dar se mai strecoară „Corint” și „Polirom”.

Eu am făcut deja un tur de orizont, mai mult pentru a asista la conferința domnului dr. Claudiu Pozna „Inteligența artificială – mit sau realitate”. Pentru azi îmi rezerv mai mult timp, mai ales pentru că vor fi două prezentări de carte, una în avanpremieră.

Conferința de ieri a fost incitantă, fiindcă ea conține încă din titlu o întrebare. Orice carte bună ne stimulează prin întrebările puse direct sau induse cititorului. Literatura nu dă răspunsuri. Numai știința o face, sau se străduiește s-o facă. Domnul Pozna nu a scris o carte cu subiectul din titlu. Domnia sa a susținut doar această conferință. Nefiind deci o carte, ne-am fi așteptat să răspundă la întrebare, mai ales că profesiunea sa este cea de inginer, profesor universitar la Universitatea „Transilvania” din Brașov, unde se ocupă de robotică. Un naiv ar crede că el este exact persoana indicată să ne răspundă la întrebare. Este totuși prea inteligent, pentru a intra în această capcană. Și-a construit de aceea speechul după toate regulile retoricei. Este de-altfel un foarte bun orator.

Mit sau realitate? Mit înseamnă poveste. Nu știu să existe povești cu acest subiect. Mă refer la povești ca literatură. Pentru a discuta despre inteligența artificială ca realitate, ar trebui ca, mai întâi, să avem o definire științifică a inteligenței. Noi avem însă doar câteva, propuse de umaniști, în termeni vagi. DEX-ul ne spune: „Capacitate de a înțelege ușor și bine fenomenele, lucrurile etc., pe baza experienței acumulate anterior”. Sau, tot acolo, despre cea artificială: „Capacitate a sistemelor tehnice evoluate de a obține performanțe cvasiumane”. Deci nu chiar umane. Replica dată de un hâtru cu mulți ani în urmă a fost: „Inteligență este ceea ce calculatoarele nu vor avea niciodată”. Îmi pare rău că am uitat numele persoanei. S-ar putea să fi fost chiar Grigore Moisil, dar nu sunt sigur. Deci o definiție prin negare a ceea ce nu este. Altcineva spunea că este inteligent cel ce face ceva ce nu l-a învățat nimeni. Calculatoarele fac ceea ce au fost învățate, programate, să facă. Termenul „inteligență artificială”, inventat probabil de vreun ziarist, chiar dacă l-a lansat altcineva, a fost sugerat de ideea că s-au creat calculatoare care joacă șah, spre exemplu, sport considerat al inteligenței. Termenul este deci vag, cu o conotație mai mult literară decât științifică sau măcar inginerească.

Fiindcă s-a dorit o continuare a conferinței cu o discuție colocvială, au fost abordate și chestiuni de genul pericolul extinderii roboticii, prin consecințe neprevăzute, nefaste, cea mai banală dintre ele fiind creșterea șomajului. Grija îmi pare a fi una de sorginte muncitorească. Este adevărat că munca slab calificată dispare în uzinele robotizate. În locul ei însă apare una mai calificată, de creare și – mai ales – de întreținere a roboților. Fiind doar mașinării, se strică. Cineva va trebui să-i repare, deci nici vorbă de șomaj. Dimpotrivă, cred că personalul de întreținere va chiar mai numeros.

Recitalul de la ora cinci

Casa Mureșenilor, 18 octombrie 2018

M-am bucurat ca, după șapte ani, să regăsesc Brașovul așa cum l-am lăsat. Mă refer, bineînțeles, la aspectele lui pozitive. Tradiționalul „Recital de la ora cinci” de la Casa Mureșenilor, realizat în colaborare cu Opera din Brașov,  este unul dintre ele. Cel de ieri a cuprins lucrări din opere, filme sau independente, unele bine-cunoscute publicului larg, altele mai puțin cântate, dar aproape la fel de plăcute.

Au interpretat sopranele Mădălina Bourceanu și Valentina Mărgăraș, împreună cu baritonul Adrian Mărcan, acompaniați la pian de Simona Patriche. Ca de obicei, aproape neschimbată, actrița Nora Vlad, cu multă vervă, a prezentat într-o manieră lirică fiecare lucrare.

În sală, toate locurile au fost ocupate cu mult înainte de începerea spectacolului.

 

Prostie sau propagandă politică?

„Combinatul Siderurgic de la Galați a fost inaugurat în 1965 de către Nicolae Ceaușescu.” Așa am auzit la televizor. Afirmația este corectă, dar de ce era necesară precizarea cu Ceaușescu? El a devenit președinte doar cu un an înainte, în 1965. N-a avut deci nici un rol

 

Cât de mult poate dura deșteptarea?

 

La televizor, într-o emisiune dedicată centenarului Marii Uniri, s-a afirmat că Avram Iancu a luptat pentru abolirea iobăgiei din Transilvania. Așa am învățat și eu pe vremea lui Stalin. Asta însă nu are o legătură cu Unirea, decât ca argument suplimentar pentru atragerea iobagilor de partea cauzei principale.

Avram Iancu era avocat. E drept că fratele bunicului său a fost nimeni altul decât Horea, deci cauza iobagilor nu-i era străină. Dar nici răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan nu a fost una pentru abolirea iobăgiei ci o revoltă împotriva nobilimii maghiare. Am împrumutat de pe Internet termenul „nobilime”, deși el este impropriu. Scrie spre exemplu că, într-un sat, o parte din nobilime au reușit să fugă, iar ceilalți au fost uciși. Cam mulți nobili pentru un sat… Prin asemenea exprimări, autorii nu fac decât să-i ridice în rang pe cei câțiva țărani mai înstăriți de etnie maghiară, care însă le făceau viața grea românilor fără pământ. Nobili maghiari erau doar grofii, dar acești latifundiari – asemenea conților din occident – erau foarte puțini.

Totul a început de la decizia împăratului Iosif al II-lea ca „iobagii români să presteze numai o singură zi de muncă pe săptămână în folosul proprietarilor de pământ și chiar și pentru aceasta stăpânii să le plătească 30 creițari pe zi, iar cine nu vrea să mai presteze serviciu iobăgesc, să meargă la Alba Iulia pentru a fi înrolat militar”. Horea tocmai primise invitația de a intra în serviciul militar al Imperiului Habsburgic, iar țăranii, la îndemnul lui Crișan, au plecat în corpore să-l urmeze. Bineînțeles că au fost împiedicați s-o facă și s-au răsculat, ucigând și jefuind proprietățile ungurești.

Aici, poate ar trebui precizat contextul istoric. În urma eșecului asediului turcesc al Vienei din 1683, prin Pacea de la Karlowitz (1699), se hotărăște ca:

  • Veneția păstrează Moreea (Peloponez, în Grecia de azi) și o parte din coasta dalmată;
  • Polonia ia Pocuția și o parte din Ucraina;
  • Imperiul Rus ia Azovul;
  • Imperiul Austriac capătă toată Ungaria, Slovenia, o parte din Croația și din Serbia, Bucovina și în întregime Transilvanie.

Bineînțeles că Imperiul Habsburgic nu avea capacitatea să administreze toate aceste teritorii, așa că au lăsat Transilvania la latitudinea ungurilor din regiune, care au profitat cât au putut de pe urma ofertei. În consecință, populația română avea mai multă încredere în împăratul de la Viena decât în exploatatorul din apropiere.

Încă după Revoluția Franceză de la 1789, deoarece ideea de monarhie ereditară căzuse în dizgrație, ea trebuia înlocuită cu ceva, pentru a redefini noțiunea de stat. A apărut națiunea, drept criteriu de separare și stabilire a frontierelor. Revoluția de la 1848 a realizat acest deziderat în mai multe țări europene. Italia este cel mai elocvent exemplu. După prăbușirea Imperiului Roman de Apus, italienii s-au certat și războit între ei, fără să țină seama că formează o națiune. Florența, Veneția, Parma, Roma și celelalte erau orașe stat, ca în Grecia antică. „Resorgimento” a început în 1815, dar s-a finalizat după primul război mondial. Unificarea Germaniei ca stat național s-a produs în 1871. Iată deci că răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1784) a fost una premonitorie.

Revenind la Avram Iancu, întreaga ungurime era în 1849 prinsă în vârtejul luptei de independență. Nu a obținut-o dar nobilimea a câștigat un statut privilegiat la curtea de la Viena, și chiar numele Imperiului a fost schimbat din Habsburgic în Austro-ungar. În lumea intelectualilor în care se afla ca avocat, eroul nostru era la curent cu evenimentele și este de presupus că își însușise obiectivele majore ale epocii în care trăia. Ideea unirii tuturor românilor nu putea să-i fie străină. Asocierea numelui lui cu centenarul Unirii a fost deci o idee binevenită. Realizarea emisiunii TV însă, care a evidențiat doar lupta lui pentru abolirea iobăgiei, a fost cel puțin ciudată.

În fostul U.R.S.S., ideea de națiune era stânjenitoare, deoarece statul era unul multinațional și lupta pentru independență a popoarelor era ultimul lucru pe care conducerea politică din Kremlin și-l putea dori. Propaganda lor a încetat însă demult în România. Cum se face că ea a lăsat încă urme în cultura unor intelectuali români din zilele noastre? Sau poate că cei care au realizat emisiunea cu pricina nu sunt tocmai intelectuali…. Oricum vinovați sunt profesorii, care ar fi trebuit să știe ce să-i învețe pe elevi. Se pare însă că, printre ei, se află mulți cu acces limitat la înțelegerea istorie.