Filosofie sau filozofie?

Există două categorii de filosofi: pesimiști și optimiști.

Pesimiștii vorbesc despre un vid existențial, de care cică ar fi plină lumea de azi. (Expresia nu-mi aparține.) Drept urmare, se cuvinte ca paginile cărților de filosofie să fie umplute cu un vid pe măsură. (Se poate ca bolta de sus să se spargă, / Să cadă nimicul cu noaptea lui largă . . . )

Optimiștii speră într-un decret marca PSD, prin care să se legifereze filozofia (cu ‚z’. de la zoo) și să fie abolită cea cu ‚s”, de la „sofia”, deși ideal ar fi ca și prefixul ‚filo’ să fie schimbat, ca să nu creadă cineva că filozofii sunt prietenii animalelor. Acest subiect însă urmează să mai fie cercetat în forurile competente.

Advertisements

Ziduri

Marele zid chinezesc – eficace împotriva incursiunilor minore – a fost un impuls pentru organizarea de către mongoli uneia majore. Zidul lui Donald Trump va avea oare aceeași soartă?

auto-laudatium

„Filosofia unui bolovan” volumul 2, este cel mai recent roman cu care mă laud. Dacă în primul volum firul epic era mai subțire, accentul căzând pe eseu, acest al doilea volum este un roman, în care eseul se găsește printre rânduri.

Editura „TipoMoldova” mi-a trimis un număr redus de exemplare, așa că nu intenționez să fac o lansare. Cartea poate fi citită pe Internet la adresele:

https://issuu.com/cristachegheorghiu/docs/fb2-part-1,

https://issuu.com/cristachegheorghiu/docs/fb2-part-2 ș.a.m.d. până la 9, dar și pe site-ul personal, la adresa http://gheorghiu.bizhat.com

Lectură plăcută,

 

Limba română

Pentru a treia oară, de la persoane diferite, am primit prin e-mail un articol cu titlul „Conform DEX-ului, toate piesele componente ale costumului național românesc au nume… luate de la străini! Nimic de la geto-daci!!!!!!”. Asta înseamnă că subiectul prezintă interes. Da, autorul are dreptate. Cu ani în urmă, observasem și eu că marea majoritate cu cuvintelor românești provin, conform DEX, de pe alte meleaguri, în special din limba slavă. Explicația era clară: propaganda stalinistă, pe care cei mai în vârstă au avut posibilitatea s-o cunoască din plin. Grav mi se pare că efectele ei continuă și azi. Asemenea anomalii din DEX mă iritau frecvent în anii petrecuți în Atena, când constatam că multe cuvinte românești sunt identice cu cele din vocabularul elin. Nici vorbă de slavi, care încă nu erau cunoscuți. Dar eu nu am scris nici un articol pe această temă, așa că am scăpat nevătămat. Daniel Roxin a făcut-o și încă foarte bine, evidențiind cuvintele chiar din portul popular românesc. Cu toate acestea, printre alte comentarii, a apărut și unul semnat „Irina-Maria Manea – Doctor in istorie, istoric licențiat al Facultății de Istorie a Universității București”, care nu tratează în nici un fel subiectul, dar se ridică cu mânie proletară împotriva a ceea ce numește „Curentul cultural dacologic, care vrea să repună în drepturi ‘marea civilizație dacă’, ca și a latiniștilor. De remarcat că „marea civilizație dacă” l-a scris-o între ghilimele.

E drept că pe tema civilizației dacilor se exagerează, ceea ce nu ne avantajează, dar comentariul denotă altceva. Propaganda stalinistă avea nevoie de propagandiști. Aceștia puteau fi recrutați dintre trădători de țară și oportuniști fără caracter, ceea ce sovieticii nu s-au ferit s-o facă. În etapa imediat următoare, pentru realizare obiectivului „crearea omului de tip nou”, profesorii au fost primele victime, deoarece ei erau cei ce trebuiau să educe copii în direcția dorită. Stalin a murit în 1953 și România s-a bucurat de o scurtă perioadă de relativă înflorire. Surprinzătoare este atitudinea unora din zilele noastre, care păstrează încă prerogativele doctrinei staliniste. Le găsesc o singură scuză: printre profesorii lor au existat și cei îndoctrinați în perioada amintită. Cei de azi, epigoni fideli, au prea puțin discernământ, pentru a sesiza anomalia. Nu e vina lor: așa s-au născut.

Dictatura „proletariatului”

Visul lui Marx se împlinește. Dar sub ce formă . . . Cu alte cuvinte, „unde dai și unde crapă . . .”

 

Departe de a fi fost un om de știință, sociolog, economist sau orice altceva de acest gen, evreul Marx a fost un propagandist de partid avant la lettre, al unui partid ce încă nu se născuse, dar care spera că se va înființa în curând. Motivul? După ultima inepție franțuzească, votul universal, el a apreciat că, odată cu dezvoltarea industriei, numărul muncitorilor va crește și, devenind majoritari, partidul lor își va impune punctul de vedere în orice parlament. Aceasta i-a fost prima greșeală: procentul de muncitori în societățile industrializate a scăzut de la un la altul, datorită evoluției tehnologice. El mai avea însă un motiv ascuns: ura congenitală față de populația europeană ne-evreiască, ale cărei cauze sunt bine-cunoscute. În plus, îl mânca pielea. Se știe că avea grave dezechilibre psihologice, provocate de o boală de piele (Cf. unui studiu publicat în „British Journal of Dermatology” și preluat de „The Times” în toamna anului 2007). Pe scurt, dorea să fie primul care a avut intuiția evoluției viitoare a omenirii. De altfel, n-a fost singurul. Ideea votului universal a frământat și alte minți, inclusiv pe cele ale românilor. Populația țării noastre fiind preponderent rurală, câțiva politicieni au înființat partide așa-zis „țărăniste”, sperând să câștige voturile acestora. Efort zădarnic, fiindcă nici unul dintre ei nu cunoștea sufletul și aspirațiile țăranilor, ei înșiși nefiind țărani autentici, cum nici Marx nu era proletar.

 

Tempi passati! Despre „dictatura” proletariatului sovietic nu are rost să vorbim. Toată lumea cunoaște azi realitatea. Cât despre România, ea a fost o țară ocupată de sovietici, așa că doar s-a supus ordinelor, fără să creeze ceva cu adevărat nou.

 

Acum însă, când suntem cu adevărat liberi, ne putem lăuda că am devenit și creatori. Nu chiar pe plan intelectual, fiindcă marea majoritate a populației aparține altor categorii sociale și mulți dintre membrii ei au chiar un ușor dispreț față de cei ce se ambiționează să creadă că de-a face cu asemenea preocupări. Votul universal își dovedește pentru prima oară eficiență. Putem vorbi deci despre o adevărată dictatură, nu chiar a proletariatului, ci a mulțimii, iar asta se vede prin calitatea aleșilor, a celor ce au ajuns în funcții de conducere, a politicienilor ce hotărăsc soarta poporului. Iată adevărata dictatură! Parlamentarii, ignorând unul dintre principiile de bază ale politicii, și anume separarea puterilor (legislativă, executivă și judecătorească) în stat, s-au erijat în dictatori și hotărăsc pentru toți trei, inclusiv pentru președinte. Explicația este simplă: principala condiție a politicianului de succes este ignoranța. Cultura, începând cu gramatica elementară, este pentru proști. „Parlamentarii este deștepți.”

Bookfest – salon de carte, ediția a IV-a

Joi, 18 octombrie 2018, Aula Universității „Transilvania” din Brașov

Vestea este bună. Orice etalare a cărților este o sursă de informații și, în consecință, o fereastră deschisă pentru lărgirea orizontului nostru cultural.

Se mai folosește și expresia „târg de carte”, punând deci accentul pe comerț, deși prețurile cărților nu se negociază. Dacă nu ne gândim la un salon de spital, ci la o sală elegantă de primire a oaspeților, sală de expoziții de pictură sau altele asemănătoare, atunci cuvântul salon sună mai atrăgător. Ne plasează într-o zonă a eleganței. Ideea unui salon de coafură limitează zona la podoaba capilară a femeilor. Încet-încet însă ne apropiem și de conținut, adică de acea parte a corpului căreia i se adresează orice carte. Bookfest se vrea o festivitate a cărților, deși este una a editurilor de carte, dar nu e cazul să despicăm firul în patru. Eu unul nu aș putea s-o fac nici în două. Poate că la deschiderea festivă a manifestării ne-ar fi lămurit vreunul dintre vorbitori, dar așa ceva nu a existat, probabil pentru că marea majoritate a expozanților – fiindcă este de fapt o expunere a cărților – sunt edituri bucureștene. Brașovul are târgul lui de carte, organizat în Piața Sfatului, acolo unde, în trecut, ființau adevărate târguri de mărfuri.

 

Târg sau salon, cu sau fără deschidere festivă, noi ne bucură că există. Este deschis de joi 21 și până duminică 20 octombrie, între orele 10 și 20. Din când în când, în special după-masă, putem asista și la prezentarea unor cărți. Cea mai activă este editura „Humanitas”, dar se mai strecoară „Corint” și „Polirom”.

Eu am făcut deja un tur de orizont, mai mult pentru a asista la conferința domnului dr. Claudiu Pozna „Inteligența artificială – mit sau realitate”. Pentru azi îmi rezerv mai mult timp, mai ales pentru că vor fi două prezentări de carte, una în avanpremieră.

Conferința de ieri a fost incitantă, fiindcă ea conține încă din titlu o întrebare. Orice carte bună ne stimulează prin întrebările puse direct sau induse cititorului. Literatura nu dă răspunsuri. Numai știința o face, sau se străduiește s-o facă. Domnul Pozna nu a scris o carte cu subiectul din titlu. Domnia sa a susținut doar această conferință. Nefiind deci o carte, ne-am fi așteptat să răspundă la întrebare, mai ales că profesiunea sa este cea de inginer, profesor universitar la Universitatea „Transilvania” din Brașov, unde se ocupă de robotică. Un naiv ar crede că el este exact persoana indicată să ne răspundă la întrebare. Este totuși prea inteligent, pentru a intra în această capcană. Și-a construit de aceea speechul după toate regulile retoricei. Este de-altfel un foarte bun orator.

Mit sau realitate? Mit înseamnă poveste. Nu știu să existe povești cu acest subiect. Mă refer la povești ca literatură. Pentru a discuta despre inteligența artificială ca realitate, ar trebui ca, mai întâi, să avem o definire științifică a inteligenței. Noi avem însă doar câteva, propuse de umaniști, în termeni vagi. DEX-ul ne spune: „Capacitate de a înțelege ușor și bine fenomenele, lucrurile etc., pe baza experienței acumulate anterior”. Sau, tot acolo, despre cea artificială: „Capacitate a sistemelor tehnice evoluate de a obține performanțe cvasiumane”. Deci nu chiar umane. Replica dată de un hâtru cu mulți ani în urmă a fost: „Inteligență este ceea ce calculatoarele nu vor avea niciodată”. Îmi pare rău că am uitat numele persoanei. S-ar putea să fi fost chiar Grigore Moisil, dar nu sunt sigur. Deci o definiție prin negare a ceea ce nu este. Altcineva spunea că este inteligent cel ce face ceva ce nu l-a învățat nimeni. Calculatoarele fac ceea ce au fost învățate, programate, să facă. Termenul „inteligență artificială”, inventat probabil de vreun ziarist, chiar dacă l-a lansat altcineva, a fost sugerat de ideea că s-au creat calculatoare care joacă șah, spre exemplu, sport considerat al inteligenței. Termenul este deci vag, cu o conotație mai mult literară decât științifică sau măcar inginerească.

Fiindcă s-a dorit o continuare a conferinței cu o discuție colocvială, au fost abordate și chestiuni de genul pericolul extinderii roboticii, prin consecințe neprevăzute, nefaste, cea mai banală dintre ele fiind creșterea șomajului. Grija îmi pare a fi una de sorginte muncitorească. Este adevărat că munca slab calificată dispare în uzinele robotizate. În locul ei însă apare una mai calificată, de creare și – mai ales – de întreținere a roboților. Fiind doar mașinării, se strică. Cineva va trebui să-i repare, deci nici vorbă de șomaj. Dimpotrivă, cred că personalul de întreținere va chiar mai numeros.

Recitalul de la ora cinci

Casa Mureșenilor, 18 octombrie 2018

M-am bucurat ca, după șapte ani, să regăsesc Brașovul așa cum l-am lăsat. Mă refer, bineînțeles, la aspectele lui pozitive. Tradiționalul „Recital de la ora cinci” de la Casa Mureșenilor, realizat în colaborare cu Opera din Brașov,  este unul dintre ele. Cel de ieri a cuprins lucrări din opere, filme sau independente, unele bine-cunoscute publicului larg, altele mai puțin cântate, dar aproape la fel de plăcute.

Au interpretat sopranele Mădălina Bourceanu și Valentina Mărgăraș, împreună cu baritonul Adrian Mărcan, acompaniați la pian de Simona Patriche. Ca de obicei, aproape neschimbată, actrița Nora Vlad, cu multă vervă, a prezentat într-o manieră lirică fiecare lucrare.

În sală, toate locurile au fost ocupate cu mult înainte de începerea spectacolului.