Din coşul cu amintiri

În concediu

 

Se întâmpla în 1968. Îmi amintesc anul, fiindcă atunci au intrat ruşii în Cehoslovacia. Întâmplarea ce vreau s-o povestesc – una nostimă – este de la Mamaia. Până să ajungem acolo însă, nu rezist să relatez cum am ajuns acolo. Noi tocmai intrasem în concediu şi ne planificasem o excursie cu pluta pe Bistriţa, din nord şi până în lacul de acumulare de la Bicaz. Vestea invaziei am aflat-o la Roman, unde făcusem o haltă de o zi. Încă nu ne era clar ce vom face în aceste condiţii. Un singur lucru era sigur: să fim cât mai departe de Ploieşti, unde locuiam atunci, pentru a evita o eventuală concentrare. Tocmai făcusem una la Brăila, la o mare unitate de artilerie antitanc, cu direcţia principală de ofensivă spre Est. Am plecat totuşi spre Nord, urmând să vedem pe parcurs ce vom face. În drumul spre Suceava, nu-mi amintesc să fi depăşit vreo maşină sau să fim depăşiţi; şoseaua era aproape pustie. Pe sensul invers de circulaţie însă şirul turiştilor ce alergau în Sud, spre casă, era aproape continuu. De unde se vede că mentalităţile oamenilor pot fi foarte diferite. La benzinăria din Suceava nu am aflat nici o noutate; am constatat doar că lumea era foarte speriată.

Noi am renunţat la excursia cu pluta pe Bistriţa, mai ales pentru că nu aveam unde să lăsăm maşina în siguranţă, în special în asemenea vremuri tulburi. Abia o cumpărasem. Pentru început, am ales să vizităm Voroneţul. Când am ajuns, un mic grup de turişti străini vizita biserica, în timp ce un altul, de români, ascultau discursul lui Ceauşescu la un aparat de radio, aşezat pe rămăşiţele zidului de împrejmuire. În liniştea locului, cu aparatul dat la maximum, vocea lui Ceauşescu răsuna impresionant. Nu era însă vocea unui erou, ci a unui disperat. Am spus-o atunci şi istoria a dovedit că am avut dreptate. A fost momentul în care, constatând că Vestul nu-l ajută, individul a virat brusc către Moscova. Vizitele în Coreea de Nord, China, revoluţia culturală etc. au fost evenimente ulterioare, consecinţe ale hotărârii de atunci.

Noi am plecat la Borşa. Ne-am zis că, dacă ruşii vor intra în România, o vor face pe şosea, şi nu prin munţi. Borşa era între şosele. Am stat acolo o săptămână, găzduiţi la un particular. Îl întrebam zilnic ce noutăţi are, dar răspunsul era acelaşi: voi întreba diseară la cârciumă. Acolo însă, uita să întrebe. În timpul zilei, maturii plecau „la câmp” (deşi era munte), să-şi lucreze ogorul,  iar casa şi copiii rămâneau în grija fetei celei mai mari, ce nu avea încă şapte ani. Cea mai mică, foarte drăgălaşă, din zece în zece minute, o striga pe cea mare: Docăăă! Iar Doca venea, îi ştergea nasul şi, în mod inutil, îi ridica ciorapii, care după un minut cădeau din nou. Lipsa informaţiei era în acest caz o informaţie: în mod  clar nu se întâmplase nimic deosebit pentru România.

De la Borşa am plecat să vizităm Munţii Apuseni. La trecerea prin Cluj am cumpărat ziarele din zilele precedente, pe care le-am citit în ordine, aşa cum se filează cărţile de joc la poker. Din Apuseni îmi amintesc reacţia unui cabanier de la poale. Când am intrat în cabană, totul era deschis, dar nimeni înăuntru. Ne-am aşezat totuşi, să mâncăm „din traistă”. Abia după vreo zece minute a apărut cabanierul, destul de speriat. Ne-a confesat că, atunci când a auzit zgomot de maşină, i-a fost frică că vin ungurii peste el. S-a liniştit când apropiindu-se pe furiş, a văzut maşina cu număr de Prahova (PH). În inima munţilor, Unde am stat câteva zile, deşi ştiau de invazie, o tratau ca pe un fapt divers, ce nu-i afectează pe ei.

Din Apuseni am plecat la Timişoara, oraşul primilor ani de studenţie ai Margaretei, soţia mea. Am stat în campingul din Pădurea Verde, de la marginea oraşului. Aici am aflat tot aş fi putut afla; în vecinătatea Iugoslaviei, locul era plin de persoane foarte bine informate, deşi erau îmbrăcaţi civil. În Timişoara am aflat o glumă.

 

Cică şefii de stat ai principalelor puteri, pentru a nu fi deranjaţi de presă şi alţi politicieni, s-au îmbarcat pe un vapor să discute problema retragerii trupelor sovietice din Cehoslovacia. (Era deci o glumă foarte recentă.) Vaporul naufragiază şi ajung pe o insulă nepopulată. Lihniţi de foame, dau peste o capră. Rezistă tentaţiei de a o mânca şi decid s-o îngrijească, beneficiind de laptele ei un timp mai îndelungat. Fac şi un tabel, conform căruia fiecare dintre ei, pe rând, trebuia să meargă cu capra la păscut. Totul a mers conform planului, cât timp au mers cu capra englezul, neamţul, francezul şi americanul. Când a venit rândul rusului însă, acesta a plecat cu capra şi a venit fără ea. La întrebarea „Unde-i capra?”, el răspundea invariabil: „Care capră?”

  • Mai omule, n-ai plecat tu azi dimineaţă cu capra la păscut?
  • Am plecat, conform planificării. Aşa scrie în tabel.
  • Şi unde-i capra?
  • Care capră?
  • S-o luăm de la început. Ne-am adunat noi pe vapor să discutăm problema Cehoslovaciei?
  • Da, ne-am adunat.
  • Vaporul a naufragiat şi noi am ajuns aici, pe această insulă nenorocită.
  • Din nefericire, aşa este.
  • Am avut noroc că găsim o capră şi am hotărât cu toţii să n-o omorâm. Carnea am fi terminat-o repede şi oricum s-ar fi stricat pe căldura asta, aşa că am decis s-o păstrăm pentru laptele care ni-l poate furniza în fiecare zi.
  • Aşa este. Şi am făcut acest tabel. Aţi relatat foarte bine toată întâmplarea.
  • Bun! Am mers eu cu ea au mers şi ceilalţi, astăzi a fost rândul tău.
  • Corect. Şi n-am plecat?
  • Ba da. Tocmai că ai plecat, dar ai venit fără capră. Spune măcar acum: unde-i capra?
  • Care capră?

Şi uite aşa au decurs tratativele în privinţa problemei Cehoslovaciei.

 

Cam lungă gluma, dar clasică pentru diplomaţia rusă din toate timpurile.

Am plecat din Timişoara spre seară, cu destinaţia Marea Neagră, fără să trecem prin Ploieşti. Am făcut doar o pauză scurtă în Bucureşti, s-o vizităm pe mama. Când am ajuns la campingul din Mamaia, după o noapte nedormită şi suportând ruliul maşinii noastre, un FIAT 850, scurt şi sensibil la denivelările şoselei, eram complet ameţit. M-am dat jos din maşină şi, în loc să caut un loc să ne întindem cortul, mă învârteam în jurul axei şi nu ştiam ce trebuie să fac. Mi-au trebuit câteva minute să-mi revin. În final, am găsit un loc liber între două corturi mari. Unul era al unui englez, venit cu soţie şi doi copii: un băiat de 10-12 ani şi o fetiţă de doar trei, cel mult patru. Cu pernuţe pneumatice la mâini, umbla liberă prin camping şi pe malul mării, intrând chiar în apă câţiva metri, să se răcorească. Aveau o dotare tehnică impresionantă, un cort imens şi barcă pneumatică cu catarg şi motor. Mă întrebam unde intră toate acestea în maşină, inclusiv cele patru persoane. Din curiozitate, am asistat la împachetare. Se vede că aveau multă experienţă turistică. Pe fetiţă au trimis-o la plimbare, să nu-i încurce. Mama scotea lucrurile şi i le dădea băiatului, care le pasa tatălui. Exista o ordine precisă, deoarece fiecare obiect avea locul lui precis. Nu rămânea nici un gol între ele.

Trebuie să precizez că acel camping era foarte frumos, curat şi bine organizat, aşa cum nu am mai văzut în România în anii ce au urmat. Grupurile sanitare, cu apă caldă la orice oră din zi sau noapte erau supravegheate permanent de îngrijitoare ce igienizau toaletele după fiecare folosire, astfel că erau de preferat celor din hoteluri. Era perioada în care România se deschidea către Vest, înaintea închiderii practicate de Ceauşescu. Veneau străini din toată Europa apuseană, pe cont propriu, din curiozitate şi pasiune pentru turism. Englezul despre care tocmai am scris fusese cu maşina şi în Africa. Aveau la ei tot ce le trebuie şi erau gata să se întoarcă la cel mai mic semnal de primejdie. Nu cumpărau decât după câteva zile şi numai legume şi zarzavaturi proaspete din piaţă. Cei aduşi de agenţiile de turism erau cazaţi la hoteluri şi aveau altă clasă, mult inferioară.

Cel despre care îmi propusesem de la început să scriu era posesorul celuilalt cort. A apărut foarte repede, bucuros să aibă un vecin. Era un tip în vârstă şi avea, bineînţeles, o problemă. Maşina lui nu mai pornea. Era o caroserie de FIAT 500 cu un motor adaptat. O curiozitate! Cauza nefuncţionării am identificat-o imediat: bateria era complet descărcată. M-am oferit să i-o duc a doua zi în Constanţa la service, pentru o încărcare rapidă. L-am făcut fericit. În ziua următoare, de câte ori mă vedea – şi mă vedea des – mă chema să-mi arate minunea, cu vorbele: „Domnule, acum sunt liniştit. Farurile se aprind semnalizatoarele semnalizează, claxonul claxonează, motorul porneşte.” A fost inutil să-i spun că, dacă face asta din oră în oră fără ca maşina să circule, bateria se va descărca din nou. „Nu-i nimic, acum ştiu ce are şi cum trebuie să rezolv problema.” Înainte de plecare m-a rugat să mergem împreună, pentru siguranţa lui. M-a asigurat că el nu depăşeşte 40 de kilometri pe oră; eu trebuie doar să mă aflu în spatele lui. Până atunci însă, am strâns o mulţime întâmplări comune.

Domnul în cauză a fost profesor universitar, căsătorit şi divorţat de două ori. De când este la pensie, îşi petrece vara la Mamaia, unde are pe Lacul Siutghiol o barcă cu pânze de 12 metri, pasiunea lui din tinereţe, la care n-a renunţat. De barcă am profitat şi noi. După ce i-am adus şi montat bateria încărcată, ne-a oferit o plimbare cu barca. A fost o desfătare să constat că ceva se mişcă fără motor şi fără hurducăturile maşinii pe şoselele româneşti din 1968. Cel care conducea barca era un constănţean, care – bineînţeles – o folosea pentru pescuit. Profesorului îi făcea diverse  mici serviciu, inclusiv montarea şi demontarea cortului, unul mare, improvizat din pânză întinsă pe un cadru din lemn. În dreapta şi stânga lui, se aflau alte două corturi mici, ale fostelor lui soţii, recăsătorite şi rămase văduve. Al doilea soţ al uneia dintre ele fusese diplomat, motiv pentru care ea a locuit în mai multe ţări, fapt ce ţinea cu tot dinadinsul să-l pună în evidenţă. Nu a rostit nici o frază în aceeaşi limbă. Amesteca cuvinte din română, franceză, spaniolă, engleză şi germană cu o uşurinţă de invidiat, dar nu cred că putea formula o idee complexă în niciuna dintre ele. Seara, în spaţiul dintre corturi, jucau cărţi pe boabe de fasole. El era îngrijorat pentru unul dintre fii săi, care plecase într-o excursie în Polonia şi acum nu putea reveni din cauza evenimentelor recente. În loc de ruta obişnuită, fusese obligat să treacă prin Austria. Nu ştiu cât de naiv putea fi sau doar o făcea pe naivul, deşi nu părea. Apucase însă să spună că fiul său are un frate în Franţa, aşa că era limpede pentru oricine în afară de el, tatăl, care va fi direcţia în care i se va îndrepta fiul. Ne distram bine cu această persoană, până într-o zi. Noi am plecat la Tulcea, să vizităm familia unui văr al Margaretei. La întoarcere, a doua zi, am trecut pe la Jurilovca, de unde am cumpărat peşte proaspăt. Profesorul se lăudase că are relaţii la personalul bucătăriei restaurantului din camping şi i-am dat peştele să-l prăjească şi să luăm masă împreună. Aşteptăm o jumătate de oră, o oră, peştele nu mai venea, iar profesorul era de negăsit. Nouă ne era o foame de nedescris. Nu mâncasem nimic de dimineaţă. Într-un târziu, apare degajat şi bine dispus. La întrebarea noastră despre peşte, ne asigură că a aranjat să-l ţină până mâine în frigider, fiindcă el tocmai mâncase, deşi îi spusesem cu o zi înainte că vom veni cu peşte şi vom mânca împreună. Am constatat atunci că oameni dintre cei mai distinşi îşi schimbă comportamentul atunci când condiţiile sociale se schimbă. Se adaptează, renunţând la ceea ce înainte considerau că sunt principii de viaţă ce îi caracterizează şi la care nu vor renunţa. Ei bine, unii renunţă.

Între timp, eu am contactat o gripă, aşa că am plecat spre casă, spre dezamăgirea profesorului. Bineînţeles, ne-am culcat de cum am sosit. Pe la zece-unsprezece seara, sora Margaretei bate la uşă. Văzuse maşina. Când o trezesc şi îi spun cine a venit, ea mă întreabă buimăcită: „Dar noi unde suntem aici?” După un asemenea periplu prin toată ţara, întrebarea era firească.

 

Advertisements

Amintiri din F.Z.R.

Cum, nu ştiţi ce înseamnă F.Z.R.? Înseamnă că aveţi lacune mari. S-ar putea să nu ştiţi multe alte lucruri importante, dar nu vă impacientaţi. Vă luminez eu. De fapt, la început nici nu s-a numit aşa. Primul nume a fost „Danubiana”, deşi nu avea nici o legătură cu Dunărea. A existat chiar şi o echipă de fotbal cu acest nume. Am cunoscut-o în copilărie, când nişte prieteni mai mari m-au dus la un meci. La început am privit doar printr-o foarte mică gaură în gardul înalt de doi metri. Abia după pauză, prin nu ştiu ce manevră, am pătruns după gardul cel urât şi am văzut mai mulţi oameni în pantaloni scurţi, ce alergau în jurul unei mingi, ce parcă îşi bătea joc de ei, fiindcă se mişca în orice direcţie, în afară de cea în care ar fi vrut ei. Poate că hainele lor viu colorate erau de vină, dar mie tocmai cromatica peisajului mi s-a părut deosebită. Era ca un tablou dinamic, mult mai frumos decât cele pe care le văzusem atârnate pe pereţii caselor prin care fusesem. Tot atunci am învăţat şi câteva nume ale unora dintre cei ce alergau pe teren şi am înţeles că erau mari personalităţi ale urbei, fiindcă erau frecvent rostite nu numai pe teren, ci în cele mai diverse locuri din oraş. Cu timpul, am crescut şi le-am uitat. Pe unele mi le-am amintit cu mult mai târziu, la un an după absolvirea facultăţii. Împreună cu doi colegi, fusesem repartizaţi în altă localitate, la o întreprindere unde nu  ne dorea nimeni, aşa că – după anul obligatoriu de stagiatură – am revenit în oraşul natal, pentru refacerea forţelor, în vederea „zborului cel mare”. N-a fost chiar un zbor – ştiam deja soarta lui Icar – dar asta este o altă poveste. Fapt e că, timp de doi ani, am lucrat la Fabrica de Zahăr Roman. Aţi înţeles acum ce înseamnă F.Z.R. Ea patrona şi echipa de fotbal despre care am vorbit. Putem trece deci mai departe. Ah, Danubiana! Era să uit. Este numele sub care o firmă belgiană a construit în România trei fabrici de zahăr, printre care şi cea din Roman. La vremea din care relatez eu, 1960-1962, era cea mai mare din ţară, cu o producţie aproape egală cu a tuturor celorlalte 10 fabrici existente în ţară în acel moment.

 

De ce vreau să scriu acum tocmai despre F.Z.R.? Fiindcă de acolo am cules mai multe întâmplări nostime decât în toate celelalte locuri prin care am umblat. Încerc să redau câteva, iar dacă i-am pomenit pe fotbaliştii de la „Danubiana”, am să încep cu ei, deşi amintirea lor nu este chiar veselă, dar interesantă. Eu am fost angajat ca inginer mecanic în cadrul Serviciului Mecanicului Şef. (Îmi cer scuze pentru denumire, dar nu eu l-am botezat astfel. Era denumirea oficială.) Printre multiplele ateliere ale serviciului, exista şi unul mai special, încadrat cu persoane speciale. Odată cu ocupaţia sovietică şi mai ales după naţionalizare, noua guvernare a României a instalat în fruntea unor instituţii şi întreprinderi „oameni de nădejde”, recrutaţi dintre muncitori. Dintre aceştia, unii au avut bunul simţ să-şi dea seama că nu pot face faţă şi s-au retras. Din consideraţie, li s-au creat condiţii avantajoase, astfel că atelierul lor primea spre execuţie lucrări mai uşoare. Printre ei, câţiva dintre foştii fotbalişti erau susţinătorii bunei dispoziţii printre colegii lor. Idolii oraşului din timpul copilăriei mele erau acum nişte oameni modeşti, foarte modeşti şi uneori deprimaţi. Cel mai bine mi-l amintesc pe cel ce juca extremă dreapta, poate şi pentru că era cel mai vesel, atunci când nu era trist.

 

Echipa de fotbal, una foarte modestă, a permis unora să se avânte în câştiguri frauduloase. Replica a fost una severă soldată – printre altele – cu desfiinţarea echipei şi destituirea contabilului şef al întreprinderii. În locul lui a venit un altul, extrem de sever, care a făcut ordine. La el se intra numai în audienţă, dacă era acceptată. Mult mai uşor era accesul la director. Toată lumea îi ştia de frică. În rest, era un domn şi orice salariat ştia că trebuie să-şi aleagă bine cuvintele în discuţiile cu el. Într-o zi însă, a trebuit să primească o delegaţie de muncitori de la o altă întreprindere din oraş. Directorul se fofilase sau era plecat. Muncitorii erau furioşi pentru că nu primiseră salariul iar conducerea lor invocase motive financiare, datorate Fabricii de Zahar, care nu livrase banii pentru o lucrare. Contabilul le-a explicat că lucrarea nu a fost finalizată şi, în consecinţă, fabrica nu poate plăti o lucrare neefectuată, dar a fost asigurat că lucrarea se va termina în curând şi vor putea să-şi primească banii. Replica unuia dintre muncitori a fost însă total neaşteptată:

– Bine-bine, mâine mă însor, dar astăzi ce f…?

Toată asistenţa a împietrit. Istoria locală nu mai pomenise aşa ceva. Cu toţii aşteptau cu sufletul la gură reacţia contabilului şef. Ea a venit la fel de neaşteptat:

– Mâine veţi lua la mână un avans.

Frunţile s-au descreţit şi puţini au mai lucrat în orele următoare. Cu toţii comentau evenimentul. Cel pe care îl considerau închistat şi taciturn avea umor. A fost o replică inteligentă, după care nimeni nu i-a mai contestat comportarea dură.

 

Din partea Ministerului venea destul de des în control un director de compartiment cu numele Găină. Era destul de nesuferit, dar lumea se obişnuise cu el. Printre directorii fabricii fusese şi un etnic maghiar, cu numele Socaci. L-am cunoscut mai târziu, ca director adjunct. În aşteptarea pensionării, era un om cumsecade. Mic de statură, cu voce de bas, vorbea relativ corect dar rar, străduindu-se să pronunţe clar cuvintele. Întâmplarea ce vreau s-o relatez s-a petrecut însă mai demult, pe vremea când era director plin. Într-o dimineaţă, primeşte un telefon de la Bucureşti, de la cineva care dorea să vorbească cu Găină şi credea că la telefon este chiar el.

– Alo, Găină?

– Socáci! – a fost răspunsul lui Socaci, rar şi apăsat.

 

Bineînţeles, Găină n-a aflat. Următoarea întâmplare putea însă s-o guste direct. El obişnuia să meargă prin fabrică singur, să constate personal cum stau lucrurile, în vizite inopinate. Cum drumul la Bucureşti era lung, pe la ora prânzului i se oferea o masă la cantină. Într-o zi, conform obişnuinţei, la ora cuvenită se duce direct la cantină, unde spera să găsească o masă special pregătită pentru el. Dacă la început mergea însoţit de cineva din conducere, cu timpul ajunsese s-o facă în mod automat şi fără însoţitor. De data aceasta însă, nu găseşte nimic. Mese obişnuite, la care luau loc muncitorii, după ce îşi luau mâncarea pe tavă de la bufet. Se aşează totuşi la o masă şi aşteaptă. Poate totuşi va fi luat în seamă. Deoarece nu se întâmplă nimic, îi spune femeii de serviciu, care debarasa mesele, că vrea să vorbească cu administratorul cantinei. În câteva minute, acesta vine. Apare un tip foarte înalt, suplu şi, foarte politicos, care îl întreabă cu ce îi poate fi de folos. Nu-l cunoştea. Era probabil nou, se gândeşte. De la înălţimea lui, calmul şi uşoara înclinare a bustului erau motive în plus să-l irite pe director. Îi reproşează unele mici disfuncţionalităţi ale cantinei, la care administratorul îi răspunde tot foarte politicos că aceasta este o cantină muncitorească şi nu se poate aştepta să fie perfectă. Era deja prea mult. „Dumneata ştii cine sunt eu?” – a fost reacţia disperată a directorului. „Nu ştiu.” – vine răspunsul. „Eu sunt Găină” – de parcă asta ar fi trebuit să însemne ceva. Administratorul atâta aştepta: „Oh, eu sunt Cocoş” – şi scoate din buzunar buletinul de identitate gata deschis. Era, evident, o glumă, pe care însă directorul n-a gustat-o, spre binele tuturor, fiindcă de atunci n-a mai venit să controleze fabrica. A fost schimbat, probabil la cerere. Cocoş era tatăl celui pe care unii poate l-au cunoscut sau au aflat de el. Vorbesc despre baschetbalistul Cocoş, membru într-o vreme al echipei naţionale de baschet a României, iar tatăl lui jucase în tinereţe ceva teatru într-o echipă de amatori, ceea ce explică scena glumeaţă ce i-a jucat-o lui Găină.

 

Fabrica avea o sirenă foarte puternică, care funcţiona ca ceas pentru muncitorii sezonieri, locuitori prin satele învecinate. În afara orelor dimineţii, ea era folosită şi pentru anunţarea unor evenimente speciale, printre care şi îndeplinirea planului anual, evident, înainte de termen. Exista pe atunci o întrecere „socialistă” între întreprinderi şi conducerea celei câştigătoare primea serioase avantaje financiare. S-a aflat însă că, într-un an, F.Z.R.-ul raportase îndeplinirea planului înainte ca acesta să se fi realizat cu adevărat. O comisie de la partid a venit să ancheteze. După toate întrebările, la care existau răspunsuri pregătite, a venit una surpriză: „Dacă aţi îndeplinit planul atunci când spuneţi, de ce sirena n-a sunat două săptămâni mai târziu şi nu atunci?” Tăcere. Răspunsul l-a dat un funcţionar străin de tehnologie: „Atunci nu am avut abur în centrală.” Nu ştiu dacă l-a crezut cineva, dar discuţiile au încetat. Trebuie să spun că centrala termică avea zece cazane imense, aburul fiind cel care pune în mişcare întreaga fabrică, în timp ce, pentru o sirenă ajunge o oală ceva mai mare decât cea a cantinei.

 

Şi tot o replică a unui funcţionar. Avusese loc un accident. Un muncitor a venit beat la serviciu. Bineînţeles, şeful de echipă nu l-a primit. În loc să plece acasă, muncitorul s-a furişat în sala filtrelor – una în care nu se lucrează în mod normal – s-a urcat pe o platformă de vizitare la circa trei metri, pentru a nu va fi văzut şi cu speranţa că, după ce trage un somn bun, şeful se va îndura de el şi-l va primi la lucru. În timpul somnului însă, s-a rostogolit pe sub parapet şi a căzut pe ciment. A ajuns la spital cu bazinul fracturat. Poanta funcţionarului a fost: „Acesta nu este accident de muncă, ci unul de odihnă.”

 

În fabrică, chiar în subordinea mea, era un muncitor care, după fiecare salariu lipsea nemotivat o zi sau două. Era însă un lucrător foarte bun, conştiincios în restul timpului, aşa că viciul lui era tolerat, fiindcă viciul era cauza. Se îmbăta până nu mai ştia de el. De fiecare dată când revenea la serviciu se jura că „până la Sfânta Vineri” nu mai pune alcool în gură, chiar dacă declaraţia era într-o zi de luni. Cunoscătorii ştiau însă că Sfânta Vineri este o biserică, în apropierea căreia se afla cârciuma lui favorită, poreclită de către clienţii fideli cu acelaşi nume.

 

O festă mi s-a jucat şi mie. Cum sfera atribuţiilor mele se extindea treptat, am ajuns să răspund şi de centrala termică, deşi nu era specialitatea mea. Acolo era şef un maistru bătrân şi sfătos, cu care îmi plăcea să stau de vorbă. Eu nu aveam intenţia să rămân în Roman toată viaţa şi îmi permiteam să discut cu subalternii mai detaşat, mai ales cu cei în vârstă, de la care aflam multe. Trebuie să fac o paranteză. Majoritatea inginerilor locuiau în colonia fabricii – rămăşiţă a vechii conduceri belgiene – şi obişnuiau să vină în control prin fabrică la orice oră doreau, motiv pentru care se considerau absolviţi de prezenţa la program la ora 6 dimineaţa. Pentru mine, ora 6 era ceva de neconceput. În consecinţă, veneam şi eu mai târziu, cu pretenţia că stau peste programul normal (ceea ce se întâmpla mai rar). A doua zi după ce am primit în „parohie” centrala termică, pe la ora nouă a sunat sirena. Toată lumea şi în special conducerea a intrat în panică: „Ce s-a întâmplat?”. După cum am spus, în afara orelor fixe, sirena suna pentru unele momente deosebite. Răspunsul maistrului-şef a fost: „A venit Gheorghiu la serviciu.” Noroc că n-am mai stat mult acolo!

 

Vizita la Sf. Varvara

La invitaţia unei prietene, am fost să ne rugăm la moaştele sfintei Elena, adusă în Grecia de o lună de la Vatican. Expunerea a durat o lună, accesibilă permanent publicului, zi şi noapte. Ea, prietena noastră, încercase de mai multe ori să meargă cu autocarul oferit de biserica din cartierul ei, dar de fiecare dată se afla pe listă dincolo de capacitatea autocarului. Numele ei de româncă nu se asocia cu celelalte. După două milenii de ocupaţie romană, turcă, veneţiană prin unele locuri şi altele, cea mai puternică credinţă a grecilor rămâne xenofobia. Aşa stând lucrurile, s-a hotărât să meargă cu autoturismul propriu şi astfel, ne-a invitat şi pe noi s-o însoţim. Era penultima zi.

Moaştele Sfintei Elena au fost expuse la biserica „Agia Varvara” (Sfânta Varvara), din orăşelul cu acelaşi nume din vecinătatea Atenei, de fapt un cartier al ei. Traficul pe bulevard era deosebit de intens, cu atât mai aglomerat, cu cât ne apropiam de destinaţie.

Prima mea nedumerire era una mai veche: numele Varvara. Este unul dintre rarele cazuri în care „intelectualii” europeni au interpretat corect litera ‚B’ din alfabetul grec, şi asta pentru a evita interpretarea numelui ca „barbara”. În realitate, litera ‚B’ din alfabetul latin nu există în cel grec, unde, pentru scrierea sunetului, se foloseşte combinaţia ‚mp’ (μπ), în timp ce ‚B’ se pronunţă v. În ceea ce priveşte semnificaţia termenului „barbar”, aflăm din Dicţionarul Etimologic al Limbii Române că el vine din latină, şi desemna la vremea aceea pe toţi cei ce nu aparţineau Imperiului Roman.

Unele legende stabilesc originea sfintei Varvara pe teritoriul Greciei de azi, altele pe al Turciei, toate aparţinând Imperiului Roman la timpul acela. Pe Internet, pe mai multe site-uri ale ortodoxiei româneşti, găsim următorul text: „În vremea împărăţiei lui Maximian păgînul, împărat al Romei, era în părţile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat şi slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei şi cu credinţă de elin, care vieţuia în Iliopoli.” Maximian nu a fost împărat, ci co-împărat al lui Diocliţian, însărcinat cu administrarea Italiei şi Africii de nord, deci nu a Peninsulei Balcanice.  Iliopoli (Oraşul Soare) se află pe bulevardul Vouliagmenis, în drum spre Glyfada, dar foarte aproape de centrul Atenei, deci în direcţia opusă Agiei Varvara. Altele site-uri indică originea sfintei în Nicomedia (azi Izmit, Turcia). Legenda este una total fantezistă. Aflăm însă că există moaştele ei, păstrate azi în mai multe locuri.

Sfânta Elena este mama lui Constantin cel Mare. Ea este sfântă, fiindcă toată viaţa s-a străduit să-şi creştineze fiul, deşi nu a reuşit. Ar fi fost şi greu. El era un om politic şi nu putea să-şi abandoneze susţinătorii. Atunci, ca şi acum, acolo şi peste tot în lume, politica se face în echipă. (În zilele noastre am spune mai corect „în gaşcă”.) Monedele bătute în epocă dovedesc devoţiunea lui Constantin faţă de Marte, apoi din ce în ce mai mult faţă de Apollo, venerat ca Sol Invictus (Soarele neînvins). Istoria începe însă mai demult. La 1 martie 293, Dioclețian instituie tetrarhia ca sistem de guvernare, sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului (subordonaţi lui, mai ales după retragerea sa la Split, în Croaţia), care acum erau grupaţi într-un colegiu, celor doi auguşti subordonându-li-se doi cezari: Galerius și Constanțiu Chlorus, tatăl lui Constantin cel Mare. Conform convenţiei, la abdicarea sau moartea împăratului, Maximian urma să abdice, ceea ce s-a şi întâmplat. În felul acesta, Chlorus îi ia locul şi devine august. Galerius, devenit şi el august îşi ia asociat pe Maximin Daia, în calitate de cezar. Totul a mers acceptabil până la moartea lui Galerius, în 311. Atunci, Maximin Daia a trebuit să se confrunte cu Licinius, promovat de Galerius. În plus, doi tineri ambiţioşi, Maxenţiu – fiul lui Maximian – şi Constantin, fiul lui Chlorus sunt profund nemulţumiţi, astfel că, la moartea împăratului, în bună tradiţie politică, cei patru s-au luptat cu toate mijloacele, până în 324, când Constantin ajunge, în sfârşit unicul împărat. Arătarea crucii, cea despre care se vorbeşte atât de mult cum că l-ar fi determinat pe Constantin să accepte Creştinismul, s-a întâmplat tocmai înaintea luptei cu Maxenţiu. De altfel, chiar atribuirea lui Constantin a Edictului de la Milan, din 313, este cusută cu aţă albă. Nu există nici un astfel de document. Adevăratul edict de toleranţă a fost emis în 311 de Galerius. În plus, există două documente ale lui Licinius cu acelaşi subiect. Licinius stăpânea partea de orient a Imperiului, unde Creştinismul înflorise mai puternic decât în apusul dominat de Constantin. Dar, în mod aproape firesc, odată devenit împărat unic, Constantin şi-a arogat toate faptele favorabile Creştinismului, în plină evoluţie, permiţându-şi neglijarea adepţilor cultului solar. În posteritate, slujitorii bisericii, l-au preferat pe el, în dauna obscurilor Licinius, Galerius şi alţii.

Mama lui Constantin, Elena, a murit la sfârşitul lui 328 sau începutul lui 329, deci nu a avut prea mult timp să facă tot ceea ce se spune. Se mai spune că, puţin înainte de a muri, Constantin s-ar fi creştinat. El a murit în 337, când mama sa era plecată în lumea sfinţilor de aproape zece ani.

Dar, toate astea sunt istorie şi credinţa are prea puţin de-a face cu istoria. Fapt este că la moaştele Sfintei Elena a venit din Grecia puhoi de lume să se închine, deşi ea, Elena, nu apucase să facă vre-o minune. Ceea ce se poate vedea este o raclă frumoasă, cu multe pietre preţioase (sau false), îmbrăcămintea elegantă a timpului, o mască din aur (probabil) şi o coroană pe cap. Ceea ce impresionează este lumea venită să se închine, cu speranţa că doar o minune divină ar putea rezolva necazurile fiecăruia. Contrar aşteptărilor, nu toţi cei aşezaţi la rând erau oameni sărmani. Dimpotrivă, aproape toţi cei ce se aflau în apropierea mea erau bine îmbrăcaţi, femeile chiar elegante, unele străduindu-se să-şi păstreze machiajul cu ajutorul evantaiului, de unde se vede că necazuri se găsesc la orice nivel. Un domn de lângă mine şi-a scos cu multă întârziere haina (dar nu şi cravata), deşi la un moment dat, când şirul de credincioşi trebuia să treacă pe sub un fel de baldachin, era extrem de cald.

Dar, totul se termină cu bine când, după traversarea bisericii, am ajuns din nou la aer curat. Ne apropiam de miezul nopţii.

Şi tot nu am aflat de ce au adus moaştele Sfintei Elena la Agia Varvara şi nu la altă biserică, mai importantă şi cu un acces mai uşor.

 

Laboratorul dilemelor

Presupun că amploarea valului de migranţi din zilele noastre a sugerat unor oameni de cultură din Atena reluarea temei din piesa „Ικέτιδες” a lui Euripide, sub forma unui „Laborator al Dilemelor”, fiindcă dilema refugiaţilor este chiar subiectul piesei. Un grup de femei au fugit din Egipt, pentru a evita căsătoria cu verii lor primari şi au cerut azil regelui din Argos. Acesta trebuia deci să discernă între interesele politice şi morală. Dacă accepta găzduirea refugiatelor, intra în conflict cu cei din Egipt, riscând chiar un război. Dacă refuza să le ajute, încălca legile sacre (pe atunci) ale ospitalităţii şi viola principiile umanităţii, lăsându-le la dispoziţia urmăritorilor, care nu le-ar fi iertat. Dilema este fără rezolvare, motiv pentru care poate fi dezbătută la infinit, ceea ce grecii din antichitate făceau cu multă plăcere.

 

Mitologia însăşi este un adevărat manual, o colecţie de întâmplări tocmai bune pentru a fi dezbătute, fiecare dintre ele conţinând o dilemă. Prometeu însuşi, nu era doar eroul pozitiv, aşa cum ne este prezentat nouă astăzi, ci un personaj cu comportări discutabile.

  • L-a înşelat pe Zeus, punându-l să aleagă între o grămadă de oase acoperite cu un strat subţire de bucăţi apetisante, în timp ce carnea bună ara ascunsă într-o altă grămadă, mascată de un strat superficial dezagreabil;
  • A furat focul, care oricum ar fi fost oferit oamenilor atunci când aceştia ar fi fost pregătiţi să-l folosească. (Este uimitoarea intuiţia celor care îl acuzau că, oferind focul tuturor oamenilor, doar puţini dintre ei vor avea abilitatea să-i cunoască toate posibilităţile şi îl vor folosi în scopuri personale, împotriva majorităţii. Se întâmpla în epoca războaiele cu arme albe.)

Înainte de a fi doctrină religioasă, mitologia greacă era în primul rând literatură, mit însemnând poveste şi nimic altceva. Sălaşul zeilor, Olimp, este un munte accesibil, pe care mulţi oameni îl şi urcaseră. Ştiau bine deci că acolo nu locuieşte nici un zeu. Poate doar Pegas – simbol al inspiraţiei poetice – dar el tocmai zbura să stimuleze fantezia altor victime decât pe cele ale curioşilor montagnarzi. Unii cercetători îl consideră pe Zeus un simbol al ideii de rege, un summum al caracteristicilor oricărui mare conducător. Totul este metaforă şi nu doctrină.

 

Că musulmanii sunt terorişti, n-ar trebui să ne mire. Aşa au fost de la început, iar termenul asasin tot de la ei vine. În arabă, „hashshishin” (consumator de haşiş) desemna o sectă organizată sub forma unui ordin secret, caracterizat prin terorism, bazat pe asasinarea adversarilor politici. Doctrina sectei, întemeiată pe divinizarea imamului conducător şi al consumului de haşiş – pentru obţinerea stărilor de pseudoextax – s-a răspândit în Iran, Siria şi Liban. A fost lichidat de mameluci. (cf. Dicţionar de Mitologie Generală de Victor Kernbach, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1989, pagina 50) Mamelucii erau membrii unui corp de armată al Egiptului. Evident, el nu mai există azi. Corpul. Mameluci, în schimb, avem din belşug, indiferent de rang, dar cei actuali sunt ineficienţi în faţa teroriştilor.

 

Ideea ineficienţii oamenilor civilizaţi în faţa celor necivilizaţi îmi aminteşte o scenă, la care am asistat din întâmplare în copilărie. Din poarta casei sale, vecinul nostru, doctorul T, admonesta verbal o ţigancă, ce tocmai încercase să fure flori din minuscula lui grădină. După ce şi-a luat un avans de câţiva metri, astfel încât să nu mai poată fi ajunsă, ţigancă şi-a ridicat fusta şi i-a arătat doctorului fundul, evident fără chiloţi.

 

Dacă în Comuna Primitivă, legile nescrise ale tribului erau ferme şi oamenii nu aveau dileme, cu excepţia şefului de trib – singurul care avea responsabilităţi – odată cu naşterea ideii de democraţie, au apărut şi dilemele. (Să fi fost primul semn de slăbiciune?) Astăzi, societatea modernă nu doar că nu mai este capabilă să-şi rezolve dilemele, dar nici nu şi le mai propune. Grecia păstrează încă unele rezolvări din antichitate, printre care şi asocierea dintre cultură şi sport, conform devizei „Minte sănătoasă în corp sănătos”, deşi greşelile minţii dăunează sănătăţii corpului. În guvern, cele două se află împreună, sub forma Ministerului Culturii şi Sportului.

„De e bine sau e rău,

Tu te’ntreabă şi socoate.”

 

Problema refugiaţilor nu este însă singura dilemă. De aceea, ideea organizării unor dezbateri pe orice temă, antrenarea celor ce vor să-şi folosească intelectul în dezbateri ca act de cultură, mi se pare excelentă.