Note de lector

De la o prietenă grecoaică, am primit câteva cărţi în limba română, recuperate de ea de nu-ştiu–unde. Majoritatea sunt de genul „Biblioteca şcolarului”. Excepţie face „De la o zi la alta” de Nicolae Carandino, care mi-a produs o surpriză dintre cele mai plăcute. Are şi o dedicaţie, pe care o reproduc ad litteram: „Îţi trimit această carte cu speranţa că citind-o, vei descoperi locuri şi oameni pe care, cîndva i-ai cunoscut”. Încercând să descifrez iscălitura, trag concluzia că dedicaţia nu aparţine autorului, ci unei oarecare Gina. Destinatar este Tina. Gina şi Tina sunt probabil din Brăila, oraşul natal al autorului, iar cartea este autobiografică.

Predecesorii lui N. Carandino au fost atât greci cât şi români, primii fiind majoritari. Brăila era la vremea copilăriei lui un oraş multi-etnic. Negustoria şi navigaţia erau specialităţi greceşti, dar şi literatura clasică şi, evident, cea antică.

Numele Carandino este probabil mai cunoscut celor din generaţiile mai tinere, preocupaţi de istorie. El a făcut parte din grupul celor arestaţi în 1947, cu ocazia „Afacerii Tămădău”, care a servit ca pretext pentru procesul liderilor Partidului Naţional-Ţărănesc, în frunte cu Iuliu Maniu. Până să ajungă acolo, N. Carandino a fost un prolific ziarist şi critic de teatru. Cartea ne introduce aşadar în atmosfera culturală a perioadei interbelice, fiind într-o oarecare măsură şi un document. Talentul scriitoricesc al autorului este cel mai mult pus în evidenţă în relatarea copilăriei şi adolescenţei.

Cartea a apărut la editura „Cartea Românească” în 1979, deci când Nicolae Carandino – născut în 1905 – avea peste 70 de ani. Se spune că memoriile autorului ar fi circulat în samizdat, deci le-ar fi scris ceva mai devreme, dar – judecând după stil – la o vârstă destul de avansată. Deşi – din activitatea lui de jurnalist s-ar putea desprinde ideea că nu a fost deloc un „blând” – în redactare memoriilor se dezvăluie a fi un romanic sentimental.

Cred că, pentru cei ce au acces la presa din perioadă interbelică, o culegere a unora dintre articolele sale ar fi o lucrare binevenită. Eu continui să cred că tendinţa actuală de denigrare a valorilor trecutului nu aparţine oamenilor de reală cultură, ci dimpotrivă. Prin intermediul lui Nicolae Carandino am putea afla mai multe date reale despre ce a fost bun şi rău în istoria noastră.

 

Advertisements

Muzica

Muzica spaniolă îi caracterizează cel mai bine mai bine pe greci: pasionali, impulsivi. Tocmai se transmite la radio o melodie, care mi-a sugerat această idee. Nu ştiu cum sunt spaniolii, dar pe greci îi cunosc destul de bine. Muzica grecească, în schimb, nu mi se pare deloc că i-ar caracteriza în vreun fel.

Da, ştiu, nu mă pricep de fapt prea bine nici la muzica nici la psihologia oamenilor. Probabil că aşa şi este, dar tocmai de aceea am dreptul la opinie, ceea ce un profesionist nu şi-ar putea permite. El trebuie să ştie totul „ca la carte” şi, de aceea, recită tot de-acolo.

Adevărul este că în muzica grecească există câteva categorii foarte diferite. Cea pe care o cunoaştem noi, românii, şi ne place este cea de sub influenţa Italiei, aşezată pe fundamente greceşti. Pe lângă ea, există cea de sub influenţa turcilor, cu mult mai puţin gustată, cel puţin de către mine. Muzica grecească populară autentică seamănă cu cea bisericească. Nici una dintre acestea nu-i caracterizează.

Am auzit acum câteva secunde expresia „muzikis zootehnias” sau cam aşa ceva. La postul de radio pe care îl ascult, între două piese vorbeşte cineva. Este un post cultural, de la care se face educaţie muzicală la modul cel mai serios. Bineînţeles că nu este vorba despre vreo muzică zootehnică, dar urechile mele de necunoscător al limbii greceşti pot confabula liber. A început o melodie italiană şi presupun că „zo” vine de la vioi, vivace sau ceva asemănător.

Între timp a început o piesă simfonică modernă, dintre cele care îmi plac cel mai puţin; fără pic de muzicalitate, cum credeam că este specialitate unor compozitori români din epoca proletcultistă, dar se pare se practică pe o arie mai largă. Nu că aş fi un înapoiat, dar predilecţia mea se opreşte la clasici. În sfârşit, s-a terminat. A fost Aleksandr Gauk. N-am fost prea departe.

Copacul

OLYMPUS DIGITAL CAMERAAcest copac uscat nu se află într-un cartier oarecare, ci în centrul-centrului Atenei, în Piaţa Syntagma, lângă clădirea Parlamentului. Fără răutate, nu mă pot abţine să speculez puţin. Tulpina relativ dreaptă arată parcursul istoric al Greciei până într-un anumit moment, după care unitatea de vederi s-a ramificat şi contorsionat în cele mai ciudate moduri. Interesant este faptul că toate s-au abătut în aceeaşi direcţie. Luminile din trecut – artificiale azi – au rămas undeva jos. Aceasta este istoria Greciei.

Cât despre copac, a nu se crede că edilii oraşului nu-şi fac bine datoria. Ar fi o acuzaţie nedreaptă. Dimpotrivă, apreciez în mod deosebit eforturile lor de a păstra un oraş bine întreţinut. Din păcate, atitudinea oamenilor simpli nu este la aceeaşi înălţime. La orice intersecţie, spre exemplu, oricât de mică ar fi, există plăcuţe indicatoare cu denumirea străzilor. Multe dintre ele însă nu pot fi citite, din cauza anunţurilor lipite de cetăţeni: pierdut căţel, ofer … şi altele asemenea. Ar fi suficient ca doar câţiva dintre cei în cauză să fie amendaţi, pentru ca ceilalţi să renunţe la asemenea practici necivilizate, dar democraţia modernă se limitează la alegerile generale şi, în consecinţă, cei deja aleşi nu doresc să-şi piardă alegătorii. Democraţia autentică, cea invocată de greci ca fiind invenţia străbunilor lor, cea care i-a permis lui Socrate să vorbească liber în public, a durat foarte puţin şi a fost cea care, la final, l-a condamnat la moarte pe acelaşi Socrate.

Dar, revenind la copac, mă întreb: de ce edilii, pentru care am toată consideraţia, nu l-au tăiat până acum? Mă aflu de trei ani în Atena şi copacul se află în aceeaşi stare şi azi. (Fotografia este luată chiar astăzi.) Găsesc un singur răspuns: „le place”. Într-adevăr, deşi imaginea este statică, există parcă o mişcare, sugerată de forma crengilor. Proiectate pe fondul permanent verde al copacilor, creează un ansamblu ce trebuie încadrat într-o estetică ce scapă normelor scolastice şi tocmai de aceea capătă valoare artistică. Da, edilii Atenei au multe asemenea realizări, începând – sau poate culminând – cu varietatea florilor cultivate cu migală pe un sol arid. Chiar mi-ar părea rău să-l taie.

Seara culturală „Dulcele târg al Ieşilor”

N-a fost o păcăleală de 1 aprilie, ci o seară culturală foarte reuşită, organizată sub egida Societăţii culturale „Balkania contemporană” la sediul Ambasadei României în Republica Elenă. Actorii seratei au fost ieşeni, care şi-au reprezentat cu brio oraşul, de unde şi titlul „Dulcele târg al Ieşilor”.

Piesa de început a fost o prezentare imagistică a Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi după renovare. El este, într-adevăr, o bijuterie a arhitecturii europene, aşa că prezentarea lui în Grecia a fost o foarte bună idee. O astfel de publicitate ar fi binevenită oriunde în lume. Îmi amintesc o vizită a unui prieten francez, care şi-a schimbat radical convingerea că Franţa este buricul pământului, după ce l-am dus să viziteze Castelul Peleş.

A urmat o lansare de carte: volumul de versuri „Pe urma zborului” de Florin Gheorghiu. Laudatium a fost efectuat de Monica Chihaia şi Zina Ciobanu. Florin Gheorghiu este absolvent al Facultăţii de Biologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, doctor în biochimie. Acum, la 63 de ani, lansează pentru prima dată în străinătate a doua sa carte. „Pe urma zborului” cuprinde 26 de poezii, multe dedicate unor prieteni sau persoane care i-au marcat cariera literară, începând cu Marin Sorescu, absolvent şi el – ce-i drept mai bătrân – al Universităţii Ieşene. În această seară, el a susţinut dizertaţia „Iaşii – tezaur cultural al Ţării” prin care a elogiat personalităţile cu această obârşie.

OLYMPUS DIGITAL CAMERASufletele auditoriului au fost definitiv cucerite de către corul „Cantores Amicitias” al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi, dirijat de dr. Nicolae Gîscă. Despre palmaresul acestei formaţii a vorbit muziciana Sofia Kontossi, şi ea doctor al aceleaşi universităţi. Cei mai mulţi corişti sunt studenţi sau absolvenţi ai Universităţii de Arte „George Enescu, dar şi pasionaţi ai muzicii corale din oraş, iar dr. Nicolae Gîscă este profesorul care le-a inoculat această frumoasă pasiune. Trebuie să menţionez că este unul dintre cele mai bune coruri pe care le-am auzit, iar interpretarea unor piese este impresionantă.

Un călduros BRAVO tuturor.