Noutati de sezon: Noiembrie 2014

 

Succes în alegeri!

„România are atâta noroc că nu mai are nevoie de politicieni competenţi, care să se ocupe de soarta ţării.” A spus-o Petre Carp, referindu-se la perioada fericită de după Primul Război Mondial.

Turnirul pisicilor

Din balconul apartamentului nostru de la etajul 2, avem zilnic spectacolul pisicilor din curtea vecină, cărora le dă de mâncare o doamnă în vârstă. Cel mai distractiv este un motănel; poate e pisicuţă, dar prefer să-i spun astfel, pentru a-l diferenţia de celelalte pisici. Este un animal foarte jucăuş; atunci când nu găseşte altceva, se face că aleargă după o pradă imaginară, o prinde, se luptă cu ea, îi dă drumul, iar o prinde, făcând astfel dovada unei imaginaţii rar întâlnită printre copii. Uneori încearcă să antreneze în jocul lui şi două pisici mature. Presupun că una dintre ele este mama lui. Nu văd cum ar putea avea două mame, iar despre tată nu poate fi vorba la pisici, acesta fiindu-le necunoscut. Într-o zi, alerga după un porumbel adevărat, aterizat să se infrupte din hrana pisicilor. Bineînţeles, porumbelul a zburat, dar – în cursa lui – pisoiul s-a impiedicat de o altă pisică, ce i-a tăiat calea. Supărat, i-a tras o palmă, de fapt o labă, dar scena a fost absolut identică cu cea dintre oameni.

 

Azi dimineaţă însă, spectacolul a fost deosebit. Eroul nostru se juca cu ceva ce n-am putut să disting, rotund şi uşor, de circa 3 centimetri diametru. Dornic de ceva nou, a antrenat în joc una dintre cele două pisici mature. A fost un turnir în toată regula. Se deplasau la circa zece metri una de alta, de unde fiecare pornea vijelios către „adversar”. Doar scutul şi lancea le lipsea aşa că, la întâlnire, îşi atungeu doar labele. De pe noile poziţii, dispunta se relua. Atraşi de spectalol, câţiva porumbei asistau la „luptă” de pe crengile unui pom din vecinătate. La început au fost doar trei-patru, dar cu timpul s-au adunat mai mulţi şi stăteau pe crengi, ca şi cum ar fi fost în loja oficială. Nu era o întâmplare. Rareori am văzut acolo atât de mulţi, iar interesul pentru dipută era vizibil după modul în care îşi mişcau capetele, urmărind combatanţii.

Bătrânul

Când aveam 40-50 de ani, am aflat că unii colegi mai tineri îmi spuneau „bătrânul”. Astăzi, nu-mi mai spune nimeni astfel, semn că sunt deja bătrân.

???

Mă surprinde afirmaţia unor persoane că îi pot înţelege pe cei din jur, care vorbesc o altă limbă decât a lor, dar nu se pot exprima. La mine e invers. Eu mă pot exprima în limbile pe care le-am învăţat, dar am mari dificultăţi de înţelegere a celor pentru care acea limbă le este maternă.

Vorbe, vorbe . . .

Unele femei nu se pot abţine să mănânce nici atunci când vorbesc; cele mai multe însă nu se pot abţine să vorbească nici chiar atunci când mănâncă.

 

Cum o duci?

Întâlnesc uneori persoane relativ tinere, care îmi spun că ei şi ai lor „au dus-o bine” înainte de ’89, datorită unui statut special al unuia sau a mai multor membri de familie. Este o formă sub care recunosc dificultăţile perioadei, dar ar dori să-i acorde unele circumstanţe atenuante şi . . . dacă discuţia ar continua după gustul lor, poate ar merge mai departe cu aprecierile, dar nu îndrăznesc.

 

Mă gândesc acum: ce înseamnă „s-o duci bine”? Din ce punct de vedere facem această apreciere cu caracter general? Va trebui probabil să diferenţiem câteva praguri ale avuţiei personale şi să identificăm concepţia despre viaţă a celor ce fac parte din asemenea categorii. Eliminăm din discuţie situaţia celor sub limita sărăciei absolute, în care se poate muri de foame. Vorbesc despre Europa, sau mai exact despre Europa de Est, pe o cunosc.

 

A fi sau a nu fi mulţumit de condiţiile oferite de societatea în care trăim presupune existenţa unui criteriu, un reper faţă de care trebuie să ne raportăm aprecierile. În marea majoritate a cazurilor, cei ce afirmă că „au dus-o bine” în acea perioadă funestă sunt persoane fără preocupări intelectuale, iar aprecierile lor se limitează la comparaţia strict pecuniară dintre ei şi ceilalţi, a lor fiind mai bună tocmai datorită faptului că au fost susţinători direcţi ai sistemului politic, sau măcar beneficiari ai lui. Un intelectual însă are obiective din alte zone decât cele strict pecuniare şi este chiar dispus să renunţe la o parte din confort pentru a-şi atinge obiectivele. Atunci însă când este obligat să-şi consume energia şi timpul pentru procurarea celor strict necesare vieţii, nu mai poate considera că „a dus-o bine”, fiindcă a reuşit să-şi procure un litru de lapte la magazinul alimentar din cartier. Timpul lui a fost iremediabil pierdut, ceea ce înseamnă că el – ca intelectual – este mai puţin realizat. Asta ca să nu mai vorbim despre dificultăţile de afirmare, sau chiar de piedicile ce i s-au pus în cale.

Cine-i şeful?

În limba greacă, cuvântul „fetiţă” (κορίτσι) nu este de gen feminin, ci neutru. Nu este singurul caz; copil, prunc, bebeluş, băiat sunt şi ele de gen neutru, asemenea obiectelor. Abia după ce mai creşte şi îşi pierde diminutivul, fetiţa devine feminină: κόρη. Glumesc! Cauza posibilă este în altă parte şi ea este cu adevărat interesantă: denumirea genurilor în limba greacă nu are aceeaşi bază ca în limba română, în care masculinul şi femininul pleacă de la ideea de mascul şi femelă. În greacă, masculin se numeşte „αρσενικός”, iar singurul substantiv apropiat – cel puţin ca sonoritate – este „arsenic”. Nu încerc să găsesc o explicaţie. Mai sugestivă este denumirea femininului: θηλυκός, cu substantivul θηλιά (arcan, laţ, nod, ştreang). Dacă evităm speculaţiile răutăcioase, putem avansa ideea că femeia reprezintă o legătură a bărbatului cu o altă entitate. Primul gând ne face să credem că acea entitate ar putea fi familia, dar nu familia concretă, în care intră şi bărbatul, pentru că o legătură către el însuşi nu are sens. Este vorba despre ideea abstractă de familie ca element al societăţii, înţeleasă nu ca mulţime de elemente, ci ca un ansamblu de nivel superior, aşa după cum omul nu este doar suma organelor ce îl compun ci o fiinţă vie. Dacă discuţiile cu noţiuni abstracte sunt mai delicate, atunci putem sări de la familie direct la societate şi afirmăm că femeia este legătura bărbatului cu societatea. Orice om, bărbat sau femeie, este o fiinţă socială, dar trebuie să recunoaştem că femeia este în centrul familiei, ea este sufletul ei.

 

Cine-i şeful? Iată o întrebare fără rost, generată doar de un orgoliu excesiv. În natură nu există şefi; există doar reguli de funcţionare a legăturilor dintre elementele componente.

 

Adulter

Se spune, şi unii chiar cred, că bărbaţii adulteri ar fi mai numeroşi decât femeile adultere, deşi nimeni nu a demonstrat această alegaţie. Dacă este aşa, trebuie să oferim o cauză. O găsim în gelozia femeilor, care îi poate face pe bărbaţi să creadă că ar fi ceva de capul lor, chiar dacă au depăşit vârsta potenţialului lor maxim şi chiar pe cel minim admisibil. În consecinţă, nu le rămâne decât să spere şi să încerce. Această cauză explică doar comportarea unor bărbaţi, nu şi raportul numeric dintre ei şi femei.

 

În lipsa unei statistici serioase, încercăm cu logica. Ea ne spune că, pentru un adulter, este nevoie de două persoane. Dacă ambele sunt căsătorite, înseamnă că numărul bărbaţilor este egal cu cel al femeilor. Rămâne deci să analizăm cuplurile mixte, compuse dintr-un partener căsătorit şi unul liber. În ipoteza că dorinţa de adulter este egală, să vedem ce gândeşte partenerul potenţial.

 

Femeile necăsătorite vor să se mărite şi, din acest motiv, nu se vor încurca cu bărbaţi deja căsătoriţi. Exemplele contrare – ale celor ce îşi propun să distrugă o familie, să „fure” bărbatul alteia – deşi abundă în literatură, sunt foarte puţine în realitate.

 

Bărbaţii necăsătoriţi, în schimb, mai ales cei tineri, preferă femeile căsătorite, cel puţin din două motive:

  • – tinerii au o înclinaţie naturală către femei mai „coapte”;
  • – relaţia cu o parteneră nemăritată ridică multe probleme, începând cu riscul unei căsătorii nedorite şi terminând cu cel al contactării unor boli venerice. În schimb, o femeie măritată, va fi discretă, aşa că – pentru moment – este de preferat.

 

Este deci limpede că femeile adultere sunt cu mult mai numeroase decât bărbaţii. Restul este literatură pentru suflete sensibile.

 

Cum rămâne cu gelozia? Ar trebui ca ea să fie mai fregventă la bărbaţi, dar o găsim din abundenţă la femei. Dat fiind lipsa ei de logică, nu ne rămâne decât s-o catalogăm ca maladie ereditară incurabilă. Ele nu au nici o vină. Sau, poate, un anacronism, pentru că sunt mii de ani ce când bărbaţii întreţineau în mod oficial amante, iar cea în care obiceiul era încă tolerat în anumite medii este astăzi doar subiect în povestirile din bătrâni.

 

Sfânta Paraschiva

Mâine, 14 octombrie (anul nu are importanţă), este Sfânta Paraschiva, vindecătoarea. Te scapă de orice suferinţă ai avea, cu condiţia să te rogi de ea. Se mai spune că, dacă nu ai nici o suferinţă, îţi face ea rost de una, fiindcă doar aşa te poate ajuta. Din acest motiv, se recomandă să te fereşti de accidente, contacte cu persoane afectate de maladii contagioase etc., astfel cel mai bine este ca mâine să stai cuminte în casă.

 

Cum asta nu se poate întotdeauna , îmi amintesc şi de o altă observaţie curioasă: „vinerea sunt trei ceasuri rele”. N-am înţeles niciodată de ce trei; ajunge şi unul iar, la nevoie, chiar şi un minut este arhisuficient să ţi se întâmple ceea ce nu-ţi doreşti. Cât despre alegerea zilei de vineri dintre toate cele şapte ale săptămânii, nu că aş fi înţeles, dar am găsit un fir. În Grecia – de unde au plecat multe din obiceiurile noastre regretabile – denumirea zilei de vineri este „Paraskevi”. Curios că, din mulţimea sfinţilor creştini, doar Paraschiva este reprezentată. Pentru celelalte zile soluţia a fost mult mai simplă: „Deftera” (luni), „Triti” (marţi), „Tetarti” (miercuri) şi „Pempti” (joi), adică „a doua”, „a treia”, „a patra” şi „a cincia”, după care, brusc, urmează această „Paraskevi”. De ce săptămâna începe cu „a doua”? Pentru că prima este ziua Domnului, „Kiriaki”. Nu numai la greci. Dacă ne uităm în majoritatea calendarelor occidentale, duminică este prima zi a săptămânii. Este de aceea aproape amuzantă superstiţia unor gospodine ca lunea să nu spele rufe şi, în general, să nu execute activităţi neplăcute, fiindcă ce fac în prima zi vor face în toate celelalte zile ale săptămânii. Este corect pentru dumninică, zi dedicată Domnului, dar nu pentru luni. Englezii, şi nu numai, i-au spus dumincii „Sunday”, adică ziua soarelului, probabil de pe timpul când soarele era zeul suprem. Cu ceva timp în urmă, când duminica era singura zi liberă a săptămânii, omul muncii se bucura că putea să iasă la iarbă verde şi să se bucure de razele soarelui. Acum, că sunt mai multe zile libere, presupun că englezii se roagă la Cel de Sus să le dea puţin soare, măcar dumninica.

 

În consecinţă, până se vor lămuri toate aceste aspecte incerte, e bine ca mâine să vă feriţi de accidente. În celelalte zile, puteţi face orice.

 

S-aveţi o zi bună!

 

Literatira şi raţiunea

Nu ai nici o şansă să faci literatură cu o minte raţională. Şi vorbesc foarte serios. În ceea ce mă priveşte, cele mai reuşite texte îmi vin în minte în momente de visare, create din diferite motive, în nici un caz în cele de luciditate. Odată ce visarea încetează şi încerc să redactez ceea ce mi-a venit în minte, devin tot mai raţional, farmecul literar dispare şi, odată cu el, ceea ce putea fi poezie devine banalitate.

 

Advertisements