Ec-lipsa de soare. Eh!

Am aflat că azi a fost eclipsă de soare în Europa. S-ar părea că soarele avut probleme cu luna, deşi eclipsa nu a fost totală peste tot. Înseamnă că europenii au avut probleme cu soarele. Unii mai mari, alţii mai mici. De aici, din Grecia, nu mi-am putut da seama, fiindcă cerul a fost tot timpul înnourat. Noi am avut probleme cu norii. Şi nu o oră, două. Toată ziua. De altfel, primăvara asta a fost cea mai urâtă de când suntem aici. A fost şi vânt şi – după cum ne învaţă mai marii noştri – „fie cât de frig, doar vântul să nu bată”. Ei bine, a batut! Şi nici soarele n-a prea încălzit. De când cu „încălzirea globală”, a scăzut şi temperatura. Acum, ce să zic? Dacă unii s-au plâns / sau s-au bucurat / de eclipsa de soare, noi am regretat lipsa soarelui. Deci nu ec ci eh! Eh, lipsa soarelui . . .

Poate mâine va fi mai bine.

Advertisements

După ploaie

Am venit de-afară cu picioarele îngheţate. Aşteptasem să treacă ploaia, care a durat mai mult decât apreciasem eu. Ca să ma încălzesc, am băut „ceva tare”. N-am reuşit niciodată să înţeleg de ce alcoolul mi-a „încălzit” mai întâi capul (n-am îndrăznit să scriu mintea) şi nu picioarele. Un vechi prieten mi-ar răspunde imediat: pentru picioarele sunt pline; alcoolul s-a dus unde a găsit loc liber. Nu exclud ipoteza. Totuşi, mi-aş dori o explicţie mai rezonabilă.

* * *

 Învinuit de trădare, ducele de Clarence, fratele regelui Eduard al II-lea la Angliei, a fost condamnat la moarte. I s-a acordat privilegiul de a-şi alege modul în care să moară. A ales să fie înecat într-un butoi cu vin. S-a întâmplat în 1478.

 * * *

Scriam astă toamnă – cred că era prin decembrie – că în faţa blocului în care locuim se află doi arbori cu frunze căzătoare: unul în stânga, celălalt în dreapta. Cel din stânga şi le-a pierdut pe toate şi aşa a rămas până azi. Celălalt însă şi-a păstrat câteva. Eu am numărat 14, dar s-ar putea să fie mai multe, ascunse printre unele arămii, uscate, care s-au lipit de crengi. Acum, numărătoarea este şi mai grea, deoarece au apărut frunze noi, violet închis, alături de unele violet deschis, ce ar putea fi flori. Nu-mi dau seama, fiindcă s-a înserat. Fapt este că acest copac contrazice legile naturii, învăţate la şcoală: fotosinteză şi celelalte. Mă întrebam încă de atunci de ce frunzele trebuie să fie neapărat verzi şi nu altfel. Iată că sunt. Într-o vreme, mă întrebam de ce laptele tuturor animalelor este alb. Acum, am încetat să mă mai întreb.

Cum ne ferim de proşti?

Atenţie, titlul se încheie cu semnul întrebării, aşa că nu vă aşteptaţi să dau eu sfaturi. Dacă m-aş fi simţit capabil, aş fi scris „cum ne ferim de proşti”. (Cum să vă feriţi de proşti s-aş spune nici dacă aş şti.) Îmi pun această întrebare, fiindcă – după zeci de ani – încă nu stiu. Ar fi complicat şi cu siguranţă neinteresant să relatez situaţiile personale în care am regretat că nu am ştiut strategia necesară rezolvării unor asemenea situaţii. De aceea, voi face ceva ce, în general, îmi repugnă, dar nu am încotro: voi recurge la aprecieri privind activitatea oamenilor mari, adică a politicienilor.

Imediat după 1989, au existat câteva decizii cel puţin dubioase, dar şi lipsa unor decizii, acolo unde s-ar fi cuvenit ca politicienii din fruntea ţării să intervină. Căutam atunci explicaţii şi – bineînţeles – ele existau, în funcţie de orientarea mea politică şi a celor cu care comentam subiectul.

A trecut de-atunci un sfert de veac. O imensitate, dacă mă gândesc prin prizma mentalităţii mele ca adolescent. Pe atunci, 20 de ani mi se păreau – dacă nu o veşnicie – cel puţin o viaţă de om. Ce se va întâmpla peste 20 de ani? Ce voi fi sau ce voi deveni eu peste 20 de ani? Toate erau întrebări cu care mă evervau adulţii, în speranţa lor că, astfel, mă vor educa să fac ce trebuie să fac, pentru vârsta mea. Din nefericire pentru ei – sau pentru mine –   ceea ce apreciam eu că ar fi util să fac nu se potrivea deloc cu recomandările lor.

A fost o paranteză. Deci, a trecut un sfert de veac de la „marea bulibăşeală”. (A spus cineva că acest cuvânt, bulibăşeală, nu există în dicţionarul limbii române? Poate! N-am verificat. Oricum, ar fi o scăpare a dicţionarului, fiindcă cuvântul există. Este un verb format dintr-un substantiv, deşi ar fi putut fi şi dintr-un alt verb. Diferenţa nu e prea mare: prima variantă se referă la personaje, în timp ce a doua la efectul iniţiativelor lor.)

Revin: astăzi, conform principiului „după război, mulţi viteji s-arată”, constat că unii dintre marii decidenţi de atunci au – şi au avut – mari probleme cu aparatul lor decizional personal. Mai pe scurt, cu deşteptăciunea. Şi nu mă gândesc doar la decizii politice, ci şi la unele fără nici o legătură cu ea, ci chiar cu viaţa lor. În consecinţă, am încetat să mai cred că – în ciuda vivacităţii lor – sunt persoane cu adevărat inteligente. În ceea ce priveşte deciziile lor politice de atunci, dacă n-ar fi aşa, ar însemna să-i acuz nu doar de lipsa patriotismului, ci de o adevărată ură împotriva României şi a tot ce este românesc. Nu, nu erau capabili de aşa ceva. Au fost doar incapabili pur şi simplu.

Asta nu înseamnă că deciziile lor au fost în totalitate apolitice. Se găseau destui prin preajmă, care să profite de ignoranţa lor.

Şi atunci, cum să ne ferim de proşti? Ca să fiu pe deplin sincer, nici nu ştiu de ce ar trebui să ne ferim mai întâi.

 

Lansare de carte: Dan Haşdean, „Locul unde întorc uliii”

 Foto reporter Marţi, 3 martie 2015, Asociaţia femeilor românce din Atena

Au vorbit în ordine doamnele Ana-Maria Cuciureanu, Luminita Kotsopoulou și Angela Bratsou. 


Cartea s-ar fi putut numi „Amintiri din copilărie”, dacă acest titlu n-ar fi fost deja folosit. Locul în care întorc uliii este dealul la poalele căruia se află satul natal al autorului, deci el însuşi, dealul, o amintire din copilărie. Gândul către celebrul său predecesor este generat şi de faptul că Dan Haşdean este autor de poveşti, unele publicate pe Internet la pagina http://www.literaturacopii.ro: „Ghemuleţ nu vrea vacanţă”, „Nu-i uşor să fii Moş Crăciun” şi altele. El este deci un povestitor.

„Locul unde întorc uliii”, este cartea sa de debut. Ea nu este însă una de poveşti, ci o suită de povestiri, de relatări ale unor întâmplări adevărate, trăite de el însuşi, sau auzite de la alţii, toate din satul, pe care îl evocă cu dragoste evidentă.

Diferenţa dintre poveste şi povestire nu se reflectă şi în cuvântul prin care îl identificăm pe cel care ne spune povestea sau povestirea. El este povestitorul, iar Dan Haşdean o face în ambele sensuri. Scopul literaturii pentru copii este diferit de cel al amintirilor din copilărie în primul rând prin publicul ţintă. Dacă în primul caz obiectivul este educaţia copiilor, în cel de al doilea ne putem încă întreba asupra utilităţii unor asemenea texte. Pentru cei cu o copilărie asemănătoare, valoare sentimentală este cea care primează. Celorlalţi le rămâne posibilitatea aprecierii valorii literare a textului şi, eventual, puterea de evocare prin exemple concrete a unor paradigme mai mult sau mai puţin cunoscute. „Locul în care întorc uliii” satisface cititorii din ambele categorii.

Motivaţia autorului este însă diferită de aceste consideraţii. El scrie pur şi simplu din plăcerea de a scrie şi din dragoste pentru satul natal. Nu este necesar s-o declare, fiindcă se vede în fiecare dintre cele peste 40 de schiţe. O face totuşi fiindcă are un argument în plus: teama că tocmai ceea ce-i este lui mai drag ar putea să dispară în timp. Şi dacă ar fi să fie aşa, atunci măcar scrierile despre acel ceva să rămână. „Într-un sat poveştile nu mor niciodată. Ele merg din gură în gură, din generaţie în generaţie, nescrise. Poate li se mai schimb locul, numele eroilor, dar povestea în sine rămâne. Se transformă în legendă uneori, dar rezistă timpului nemilos, mult mai mult decât omul în sine.” Are dreptate, chiar dacă în următoarea frază, cu care se încheie şi cartea, supralicitează puţin: „Povestea este singura fără de moarte.”

Nu trebuie să-l condamnăm doar pentru atât de puţin. A făcut-o şi Lucian Blaga prin afirmaţia „veşnicia s-a născut la sat”.

Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.

Veşnicia nu se putea naşte, fiindcă n-ar mai fi veşnică. Tot ce naşte moare.

Şi el, Lucian Blaga, provine de la sat, din Lancrăm, nu departe de Sibiu. Dan Haşdean este însă moldovean, şi are deci predecesori celebri.  Coperta

Ideea de perenitate a poveştilor povestite cu har, a cântecelor, a literaturii şi culturii populare în general mă duce cu gândul la binecunoscutul „Un’ te duci tu, mielule?”. Ciobănaşul, fluieraşul, coasa’n iarbă şi, în final, măcelarul şi domnii încheie ciclul vieţii pentru miel, dar nu şi pentru cultură:

Ce rămâne, mielule?
Acest cântec, domnule.

Alături de snobismul unor autori de tomuri filosofice cu pretenţii savante, puterea de evocare a acestui cântecel ne arată, fie şi numai prin simplitatea lui, ce înseamnă harul.

Da, pentru a realiza lucruri simple, dar bine făcute, este nevoie de har. Am divagat puţin, dar nu am făcut-o întâmplător. Am vrut arăt deficultatea scrierii unor astfel de cărţi, tocmai pentru ca să scot în evidenţă harul lui Dan Haşdean, fiindcă „Locul unde întorc uliii” susţine această afirmaţie.