Memoria materiei

Esenţa vieţii este memoria

Criticii lui Darwin au emis o glumă, potrivit căreia şansele evoluţiei naturii, conform teoriei sale, ar fi egale cu ale unei pisici de a reproduce o lucrare de Beethoven, plimbându-se aleatoriu pe clapele unui pian. Se vede că autorii glumei nu se pricepeau la muzică, printre multe altele.

Un compozitor are nu doar talent, ci şi cultură muzicală. El ştie că o anumită succesiune de sunete are un anumit efect: armonios, disonant, induce veselie sau tristeţe şi altele de genul acesta. Atunci când compune, el se foloseşte de asemenea „cărămizi”, pe care le pune într-o anumită succesiune, îşi îmbogăţeşte „biblioteca”, inventând altele noi şi creează secvenţe, care devin cărămizi de ordin superior. Memoria lui înregistrează deci asemenea „macrouri”, utilizate ulterior de către el şi urmaşii lui.

În programarea calculatoarelor, se foloseşte aceeaşi metodă: instrucţiuni elementare compun o rutină, care – la rândul ei – poate deveni o subrutină pentru o acţiune mai complexă şi aşa mai departe. În esenţa lui, calculatorul este cel mai simplu instrument, deoarece conţine elemente care pot răspunde la cele mai simple întrebări: cele ale căror răspunsuri nu pot fi decât da sau nu, terţium non datur. „Deşteptăciunea” calculatoarelor constă în organizare, în complexitatea programelor, care nu sunt altceva decât succesiuni de subrutine, de macrouri.

La nivelul nostru de cunoaştere a materiei, vorbim despre particule elementare, asamblate în atomi, molecule, celule etc. Este de presupus că, în profunzime, particulele elementare nu sunt chiar atât de elementare şi că, în intimitatea lor, complexitatea poate fi tot atât de mare ca a stelelor de pe cer; dar acesta este alt subiect. Ceea ce putem observa este că particulele de un anumit rang se pot grupa, formând entităţi distincte. Exemplul cel mai clar este cel al atomilor, care pot forma molecule. Nu orice atomi formează însă molecule. În marea majoritate a cazurilor, ei trec unii pe lângă alţii fără să se întâmple nimic.

Tot aşa şi oamenii: majoritatea trec indiferenţi unii pe lângă ceilalţi. Uneori însă, între două persoane există o atracţie reciprocă; ea se poate finaliza printr-o căsătorie, iar rezultatul este o familie.

Atracţia se bazează pe memorie. Experienţa trecută le arată oamenilor dacă interacţiunea cu cei pe care întâmplător îi întâlnesc le este favorabilă sau nu.

Şi nu numai oamenilor. Materia în general acţionează astfel. Atomi, molecule, celule, organisme întregi, se unesc, pentru a forma o entitate de rang superior. Experienţa anterioară este memorată. Simplu la nivelele elementare, din ce în ce mai complex la organismele evoluate. ADN-ul nu este decât o primă dovadă, un exemplu concret de memorie, probabil dintre cele mai simple, unul la nivelul cunoştinţelor noastre actuale.

Schopenhauer vorbeşte despre primatul voinţei („Voinţa în natură” (Über den Willen in der Natur). N-am prea înţeles eu cum intervine în mod concret voinţa în natură, cum aş putea pune mâna pe ea, dar dacă recitesc scrierile lui, înlocuind cuvântul „voinţă” cu „memorie”, înclin să fiu de acord cu el. Din filosof, devine fizician. Fizicianul nu poate fi optimist sau pesimist – aşa cum l-au caracterizat pe Schopenhauer cei care i-am analizat biografia, fără să-i înţeleagă opera – deci îl putem lua în seamă în mod obiectiv.

Da, „Speicher in der Natur” – „Memoria naturii” ar trebui să fie titlul unui gânditor al zilelor noastre.

Advertisements

Omul simplu are criteriile lui de judecată.

Într-o scurtă „vizită de lucru” prin România în urmă cu ceva timp, am întâlnit o cunoştinţă din vremuri de demult. Locuieşte în acelaşi cartier cu noi din Braşov. Era de fapt o fostă pacientă a soţiei mele, care avusese unele probleme de sănătate specific feminine. Nu-mi amintesc ce anume şi poate că nici nu am ştiut, fiindcă nu mă interesează subiectul şi nici nu ar fi în concordanţă cu deontologia medicală. De altfel, ea m-a recunoscut prima.

Iniţial, i se citea pe faţă bucuria revederii, probabil că nu atât a mea – eram singur – cât ideea legăturii cu soţia mea. A durat puţin. După ce privirea ei a coborât către sticla de lapte, pe care tocmai o cumpărasem, s-a întristat brusc. La exprimarea nedumeririi mele, mi-a răspuns că nu are nici o problemă, chiar a menţionat că sănătatea de care se bucură la bătrâneţe o datorează soţiei mele, că altfel ar fi decedat demult, dar  . . .  şi încet-încet a început să-şi descarce nemulţumirile faţă de schimbările politice de după 1989. Printre ele, faptul că nu mai existau cozi, la care să se aşeze cu plăcere, fiindcă „acolo avea ocazia să întâlnească oameni, să mai schimbe o vorbă” etc. Întâlnea chiar persoane importante: profesori, ingineri, oameni educaţi. Acum, aceleaşi persoane sunt grăbite şi, când o întâlnesc, parcă ar vrea să scape de ea”. Am înţeles-o imediat. Cauza era sticla mea cu lapte, pe care o cumpărasem fără să stau la coadă, la o oră când ar fi fost imposibil s-o fac pe atunci. Îmi amintesc bine asemenea scene. Cum nu aveam copii, nu eram obligat să procur lapte, aşa că renunţasem la el. Vedeam însă, de la fereastra apartamentului nostru de la etajul trei, cozile ce se formau seara încă de la ora 11-12, pentru laptele ce se aducea în cantităţi mici la 6 dimineaţa. După câteva minute se epuiza şi nu exista nici o posibilitate de a-l cumpăra mai târziu. Aşa se întâmpla în Braşov. Îmi amintesc că la Cluj, unde am mers în câteva delegaţii, organizarea era cu mult mai bună.

Nu cred că ea stătea la coadă la lapte, fiindcă cei din categoria ei se descurcau mai bine în astfel de probleme, dar – cum singură spunea – se aşeza la rând în timpul zilei pentru conversaţie. Cât despre intelectuali, obiceiul românilor de a face haz de necaz a produs şi o replică a pensionarilor. La clasicele întrebări: „Ce mai faci?”, „Cu ce te mai ocupi?”, răspunsul era „Acum sunt procuror”, ceea ce, bineînţeles,  stârnea nedumerirea interlocutorilor, cel în cauză având alte studii decât cele de drept. Venea însă imediat explicaţia: „Acum procur lapte, carne, pâine etc.” Într-adevăr, pentru familiile cu copii, bunicii-pensionari erau cei care puteau sta la cvasi-permanentele cozi, mai ales la cele din timpul nopţii. Părinţii trebuiau să meargă la serviciu.

Deşi nu eram grăbit, m-am despărţit de cunoştinţa mea fără să-i schimb modul de interpretare a faptelor. Mi-am amintit însă de o consemnare a unui demnitar, scrisă înainte de al Doilea Război Mondial. Am uitat cui aparţine şi reproduc textul aproximativ. Era vorba despre o discuţie cu un ţăran:

– Spune bade, care guvernare ţi s-a părut mai bună: a lui X-ulescu sau a lui Y-ulescu?

– Apăi a lui X-ulescu, fiindcă în timpul celuilalt a fost secetă mare şi n-am cules mai nimic.

Omul simplu are criteriile lui de judecată.

 

Monumente

În istoria omenirii, majoritatea invadatorilor au distrus monumentele din teritoriile ocupate. Este de aşteptat că la fel se va produce şi în viitor. Astăzi regretăm pierderea monumentelor din trecut. Mă întreb: dintre monumentele epocii noastre, ce vor regreta urmaşii? Ce ruine vor atrage turişti?

Lingura de lemn

Citesc pentru a nu ştiu câta oară aceeaşi recomandare, ce însoţeşte unele produse farmaceutice naturiste, prin care se interzice utilizarea obiectelor de metal la manipularea lor. Este permisă doar a celor de sticlă, ceramică şi lemn. În ambalajul unora chiar se găseşte o baghetă din lemn, pentru amestec, dizolvare etc. M-am întrebat, fireşte, de ce se interzice metalul, dar nu am găsit decât contra-argumente, ca de exemplu:

  • oricât de bine ar fi spălat, lemnul reţine substanţe străine;
  • lemnul este o substanţă organică, care suferă transformări în timp;
  • unele componente ale lemnului pot reacţiona cu substanţele cu care intră în contact;

Metalul, în schimb, este imun la toate aceste neajunsuri. Bineînţeles, am în vedere, metalele inoxidabile, din care sunt făcute astăzi tacâmurile. Asta ar putea fi şi explicaţia recomandării cu pricina: autorii lor au rămas tributari mentalităţii străbunilor lor, din epoca în care primele tacâmuri din metal, ajunse la îndemâna păturilor sărace ale populaţiei, erau confecţionate din materiale de proastă calitate. În asemenea condiţii, ne imaginăm şi este de crezut că o lingură de lemn era de preferat uneia de tablă ruginită.

Ce ne facem însă cu „specialiştii”, care au rămas la lingura de lemn?