Phaliro

Pe malul mării, aproape de locuinţa noastră, se află un mic monument. Pe o placă de marmură, de circa un metru şi jumătate înălţime, cu latura de sus fasonată în linii ondulate, asemenea valurilor mării, se află în basorelief chipul unui bărbat cu barbă, aşa cum se sculptau în antichitate. Sub el, o barcă cu multe vâsle, de asemenea antică, sugerează că navigaţia ar fi fost meseria lui. Numele bărbatului, inscripţionat sub chipul lui şi deasupra bărcii, este Phaliro, identic cu al cartierului. Multă vreme am crezut că monumentul este dedicat unui personaj: zeu, erou sau un conducător celebru, şi am căutat să aflu despre cine este vorba. Ani de zile am făcut-o. Am întrebat, am răsfoit cărţi, dar totul a fost în zadar. Am găsit, în schimb, pe câteva hărţi vechi, mai multe denumiri ale golfului în care ne aflăm. Toate sunt mai mult sau mai puţin asemănătoare cu „Phaliro”. Am ajuns deci la concluzia că nu este vorba despre un personaj, ci pur şi simplu despre calitatea de navigatori a grecilor din antichitate, care locuiau pe aceste meleaguri, mai ales că – într-adevăr – aici a fost un port celebru. Cel din Pireu, folosit astăzi, este relativ mic şi foarte ascuns, bun pentru piraţii din vechime. Se spune că de aici, din Phaliro ar fi plecat Tezeu în Creta să omoare Minotaurul. Acum, că stau în faţa monumentului, să-mi odihnesc picioarele obosite, am şi o confirmare, ce-i drept subiectivă. Chiar foarte subiectivă. Aleea betonată pe care ne aflăm, eu şi monumentul, este lată, străjuită de arbori pe de o parte şi marea de cealaltă, dotată cu bănci din loc în loc, pentru cei ca mine. Majoritatea celorlalţi fac jogging sau se plimbă. Vin şi bătrâni, în speranţa revenirii la starea lor de altă dată, dar şi tineri şi mai ales tinere, din dorinţa menţinerii siluetei. Unele chiar reuşesc. Statul pe bancă nu este deci chiar fără folos. Ai ce privi. Dar asta nu are legătură cu Phaliro, Tezeu şi descoperirea mea. Motivul este în partea cealaltă a monumentului, pe mare, unde Luna lasă o dâră luminoasă, sugerându-mi calea urmată de Tezeu. De fapt, nu Luna este cea care luminează. Ea este doar o oglindă ce reflectă  raza Soarelui. Şi nici măcar Soarele nu ne luminează. Deasupra atmosferei terestre este întuneric. Obiectele – mari, mici, sau foarte mici – sunt cele care transformă prin reflectare radiaţia în ceva ce ochii noştri percep ca fiind lumină. Cea căreia trebuie să-i mulţumim pentru ceea ce vedem, fiindcă ceea ce vedem este frumos, este deci marea. Iar ceea ce vedem nu este o pată identică cu Luna, ci un şir de dungi cum numai un pictor talentat ar fi putut face. Vorbind despre o astfel de imagine, cineva spunea că acolo şi-ar fi muiat pensula un pictor celebru. Este invers. Aici, marea şi-a aşternut singură pe epidermă culorile împrumutate de la Soare. Sau poate nu chiar singură. Printre noi, cel care a încercat să redea  efectele miraculoase realizate de apă a fost Monet, dar – chiar înaintea lui – Turner s-a apropiat cel mai mult de ideal. Iar idealul este marea însăşi. Bine-bine, şi ce legătură are asta cu bătrânul Phaliro? -, veţi întreba. Are, pentru că de aici, din portul Phaliro a plecat Tezeu spre Creta, iar marea tocmai asta vrea să-mi spună, că nu degeaba semnul luminos ce pleacă din faţa mea şi din spatele monumentului îmi indică mie direcţia. Şi este o singură direcţie, fiindcă de aici a plecat. Se ştie că el, Tezeu, s-a şi întors, probabil tot aici, dar asta nu mai are importanţă. Mai important a fost gestul tatălui său, Egeu, cu care convenise să arboreze pânzele albe în caz de succes şi pe cele negre în caz contrar. Sub efectul magic dat de bucuria victoriei – sau poate şi din alte cauze, bârfesc unii –  Tezeu a uitat de promisiune. La vederea pânzelor negre, de supărare, Egeu s-a aruncat în mare. De atunci în memoria lui grecii au numit această mare Egeea. După părerea mea, el nu s-a aruncat chiar de aici, din Phaloro, unde apa şi uscatul se îmbrăţişează calm, printr-o interpătrundere lentă. S-a aruncat la Cap Sunion, în extremitatea sudică a peninsulei Atica, unde faleza este abruptă. De acolo, tatăl lui Tezeu putea să vadă corabia cu mult înainte ca ea să ajungă în port. Şi tot de acolo, tentaţia de a se arunca în mare – chiar şi fără motiv – este puternică. Un salt în gol de 30-40 de metri ar tenta pe oricine. Acolo se află şi un templu a lui Poseidon, foarte fotografiat de turişti la apus de soare. Şi bulevardul din Atena, care urmează firul litoralului se numeşte tot Posedonos. Mi-ar fi plăcut ca şi şoseaua, ce continuă calea până la Cap Sunion să se numească tot aşa, sau mai bine Egeos, Dar noi nu obişnuim să dăm nume şoselelor. Între timp, un norişor a ascuns luna şi, implicit raza luminoasă, aşa că e timpul să mă duc la culcare.

 

Advertisements

Despre egalitate

Afirmaţia că toţi oamenii sunt egali este – evident – falsă. Nu este adevărată nici măcar cea conform cărei am fi aşa la naştere, dar – vezi Doamne – societatea de strică. Nu, unii prunci au sub 2 kilograme la naştere, în timp ce alţii depăşesc 4, fără a fi mai deştepţi doar pentru atât. Pentru a susţine egalitatea, ar trebui să găsim ceva care este într-adevăr egal distribuit între toţi oamenii, indiferent de vârstă. Am găsit că doar încrederea în noi înşine are această caracteristică. Poate mai sunt şi altele (cercetările continuă), dar deocamdată este tot ce am descoperit. La polul opus se află părerea celorlalţi despre noi. Ea nu numai că nu este egal distribuită, ba este chiar în măsură să demonstreze că oamenii nu sunt deloc egali între ei, fiindcă ne-ar zdruncina încrederea în noi înşine, dacă am crede tot ce se spune despre noi. Ne-am întors deci de unde am plecat, cu efectul anulării cercului pe care tocmai l-am închis.

Abia am terminat de scris paragraful anterior şi am descoperit încă o caracteristică egal distribuită: raţiunea. Nu vă lăsaţi înşelaţi că unii ar fi mai deştepţi decât alţii şi că raţiunea lor ar fi mai grozavă. Nu, criteriile folosite, cunoştinţele acumulate în timpul vieţii, educaţie, antrenamentul şi altele ne diferenţiază. Ca dovadă, ironia sorţii face ca marile erori să aparţină marilor deştepţi şi nu celor mai proşti. Deci orice om judecă, are raţiune. Cum o foloseşte este cu totul altceva.

Putem deci afirma că suntem egali doar pentru că suntem dotaţi cu judecată – dar o folosim diferit – şi avem aceeaşi încredere în noi înşine, deşi – în majoritatea lor – cunoscuţii noştri au altă opinie?

În concluzie, se poate vorbi despre egalitate, dar nu în lumea reală, nu în societate. Egalitate există doar în metafizică. Sau mai bine în meta-biologie. . . Am putea avansa şi termenul „meta-sociologie”, dar sociologia este ea însăşi o meta-ştiinţă. De când Auguste Comte a inventat în 1839 cuvântul „sociologie”, cu speranţa că urmaşii săi vor crea teoriile şi metodele necesare unei ştiinţe riguroase, ea a rămas în stadiul incipient. Cauza pare să fie domeniul prea larg pentru a putea fi încorsetat în rigorile unei ştiinţe în sens clasic şi nu doar literar. Situaţia nu s-a schimbat nici după încercările de fragmentare în sociologie urbană, rurală, a industriei, agriculturii, a muncii, a familiei, a tineretului, a timpului liber şi aşa mai departe, şirul sub-domeniilor rămânând deschis.

Platon spune că numai mulţumită învăţăturii omul devine fiinţa cea  mai desăvârşită şi cea mai divină, pe când ignoratul e cea mai sălbatică făptură din câte există pe pământ. Isocrates sfătuieşte „să nu se răscolească apa mâloasă şi sufletele inculte”. (Paragraful este reprodus din cartea „Cum trăiau vechii greci” de K.M.Kolobova şi E.L.Ozereţkaia, apărută la Editura Ştiinţifică din Bucureşti în 1961, pagina 109.)

Recunosc, e greu să devenim desăvârşiţi şi, cu atât mai puţin, divini. Un lucru însă e clar: la naştere, când suntem desăvârşit de ignoranţi, suntem – cum spune Platon – la fel de sălbatici. Rezultă că egalitatea există doar în ignoranţă.

Am lăsat la urmă zestrea genetică a fiecărui individ, evident diferită de la o persoană la alta, anulând deci orice şansă a pretenţiilor de egalitate, aşa că ea, egalitatea, rămâne doar în geneza bibilică, unde Adam era egal cu el însuşi. Odată cu apariţia Evei însă, au apărut şi diferenţele.

 

A fost o vreme când românii încă mai erau oneşti

Mă refer la oamenii de cultură. Nu toţi, ci doar o parte din ei, dar erau. Îmi vine acum în minte perioada de după primul război mondial. Când România a cunoscut un progres formidabil al economiei şi nu numai. Am la îndemână două exemple: Mircea Eliade şi – chiar dacă nu are aceeaşi recunoaştere internaţională şi nici aceeaşi talie intelectuală – Marcel Iancu. Nu există nici o legătură între cei doi şi nici n-aş pune mâna în foc pentru onestitatea lor absolută, dar au făcut fiecare câte o observaţia, care mi-a atras atenţia şi despre care vreau să vorbesc acum.

Mircea Eliade este cel care a inventat sintagma „generaţia anilor . . . ”, folosită azi abuziv şi fără justificare. El a făcut-o nu pentru a se lăuda, ci pentru a sublinia rolul istoric, pe care îl are, după marea conflagraţie abia trecută şi înainte de cea care va veni şi pe care o intuia. Avea deci conştiinţa responsabilităţii. Într-un articol polemic din 1936, publicat pe când era încă în ţară, îi răspunde lui Zaharia Stancu, care acuzase „generaţia tânără”  cum că ar fi „în pulbere”, adică fără valoare. În apărare, Mircea Eliade îi menţionează pe matematicienii Grigore Moisil, Ţiţeica, Teodorescu, filozofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl şi foarte mulţi alţi aparţinători ai aceleaşi generaţii. De existenţa acestora şi a lucrărilor lor, el avea cunoştinţă, deşi profesau în alte domenii. Iată o dovadă de cultură autentică, ancorată în realităţile vremii sale. Dincolo de solidaritatea unei generaţii, a contat recunoaşterea valorii, pentru că Mircea Eliade nu evidenţiază numele prietenilor, ci pe acelea ale unor adevăraţi creatori. Nu vreau să critic pe nimeni, aşa că prefer să nu mă gândesc la cei ce se auto-numesc azi „oameni de cultură”, dar cunoştinţele lor se limitează la o zonă extrem de îngustă, astfel că termenul „cultură generală” este o pălărie mult prea mare pentru ei.

La Marcel Iancu, atenţia mi-a fost atrasă de articolul „Brâncuşi”, publicat de el în numărul 52/1925 al revistei „Contimporanul” (şi nu „Contemporanul”) lui Ion Vinea. Elogiile aduse lui Brâncuşi ni se par normale azi, după ce a devenit celebru. Articolul însă a fost scris când el era doar în ascensiune şi nu atinsese cotele de mai târziu. Cât despre autor, el avea numai 30 de ani şi era proaspăt absolvent al Academiei de Arhitectură din Zürich (1917). Dacă atitudinea lui Marcel Iancu era normală, iată exemplul contrar:  în 1951, în plină glorie, Brâncuşi a oferit statului român atelierul său de la Paris, împreună cu numeroase lucrări, dar Academia Republicii Populare Române, într-o şedinţă prezidată de Mihail Sadoveanu, a respins oferta, celebrul sculptor fiind etichetat ca „un artist decadent”. Totul era oferit gratis, ca moştenire. Nu era doar Sadoveanu implicat. La şedinţă au mai participat: G. Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, George Oprea, J.A. Steriadi, Victor Eftimiu, Geo Bogza, Al. Graur, Ion Jalea, Perpessicius, K. Zambaccian. Drept urmare, astăzi, întreaga naţiune se străduieşte să strângă banii necesari să cumpere o singură lucrare, „Cuminţenia pământului”, pentru care bugetul Ministerului culturii nu are fonduri.

L-am amintit pe Marcel Iancu cu menţiunea că nu are renumele lui Mircea Eliade. Nu numai atât, dar el este cvasi-necunoscut pentru marea majoritate a intelectualilor români, deşi merita să fi fost pus în evidenţă. El, împreună cu fratele lui şi Tristan Tzara, este unul dintre principalii fondatori ai Dadaismului. Da, da, Dadaismul este românesc, deşi s-a născut în străinătate. Pentru cei mai mulţi, numele lui Tristan Tzara este asociat cu Dadaismul şi tot lui i se datorează şi căderea lui în desuetudine. Ce-i drept, el a fost principalul propagandist al noului curent. Era poet, deci omul cuvintelor, locvace, avea energie şi voinţă. Poezia lui însă nu a convins, ceea ce s-a repercutat asupra întregii mişcări. Dadaismul însă nu este numai poezie; el propune o modificare a gândirii, cu eliberarea ei de dogme şi idei fixe, cu implicaţii majore în arta plastică, ale cărei efecte sunt vizibile şi azi, în arta contemporană. Stilul creat de dadaişti – în care Marcel Iancu a fost promotor – este decelabil încă şi aş putea afirma că nici un alt curent artistic ulterior nu a marcat arta plastică în mod semnificativ. Oricum, indiferent de opinii particulare, chiar dacă nu este cel mai grozav stil pe care l-a cunoscut istoria artelor, el este cunoscut şi recunoscut în toata lumea. Câte ţări se pot lauda cu asemenea performanţă?

Cum susţinem originea românească a Dadaismului? Să analizăm faptele. În toamna anului 1915, românul Marcel Iancu şi fratele său ajung la Zürich, ca studenţi la Academia de Arhitectură. Dar, „ . . . mizeriile războiului mi-au tăiat orice resursă şi am început să-mi asigur viaţa cântând în localurile de noapte ale Zürich-ului vechi cântece populare din Franţa, Anglia, România. Fratele meu mă acompania la pian”. Este destăinuirea lui, cf. Marc Dachy, „Journal du Mouvement Dada”, Skira, 1989, pg. 57, citat în „Întâlniri cu Marcel Iancu”, de Geo Serban. Ajunge astfel la taverna lui Hugo Ball. „Când a înţeles că eram pictor (fusese elev al lui Iser), că-i frecventam pe cubişti şi futurişti, că ştiam poeţi şi alţi artişti din Zürich, mi-a propus imediat să particip la planul său de a crea un cabaret literar. Am vorbit a doua zi lui Arp şi lui Tzara despre proiect, pentru a-i convinge să-şi dea concursul. Tzara a intuit pe loc folosul ce s-ar putea trage . . . În fiecare seară noi prieteni s-au adăugat grupului nostru. Poeţii cântau, scriitorii îşi declamau proza şi nimicnicia, pereţii scânteiau de picturi şi de manifeste, se ascultau ariile pieselor executate de Ball la pian şi se dansa pe melodii negre ori javaneze, echipaţi cu măştile confecţionate de mine, ori se recitau, la patru voci, în patru limbi diferite, poeme simultane.” (idem). Astăzi, cum spuneam, Tristan Tzara (trist în ţară), născut la Moineşti, este considerat principalul fondator al Dadaismului, alături de Hans Richter, Jean Arp, Hugo Ball şi alţi câţiva. Curând după seara inaugurării (5 februarie 1916) extravaganţele zurbagiilor au fost botezate „DADA”, după cele mai frecvente cuvinte, rostite de către români: Da! Da!

Marcel Iancu s-a întors în România după terminarea studiilor, unde a lucrat ca arhitect, contribuind la modernizare urbanismului bucureştean Se pare că el a fost primul care a introdus în vocabularul nostru sintagma „arta abstractă”. Astăzi, la auzul ei, cei mai puţin obişnuiţi cu ea, o pot trata cu dispreţ. Exhibiţionismul unor „artişti” lipsiţi de talent dau apă la moară detractorilor. În concepţia lui Marcel Iancu însă, stilul abstract are alt sens: „ . . . precum muzica grupează sunetele în vederea unei armonii care exprimă o stare sufletească, pictura abstractistă dispune liniile şi culorile în vederea unui rezultat armonios.”

Lumea l-a uitat însă, şi nu pentru că – la vremea lui – fusese „decadent”. Spre deosebire de Brâncuşi, el s-a întors în ţară. Ce-i drept, nu avea nici forţa şi nici perseverenţa marelui sculptor.