Și eu am fost în . . . Bucovina

(Arcadia era mai departe)

De fapt, nu am fost chiar în Bucovina, ci la Botoșani – deci pe-aproape – iar obiectivul nu a fost ținta finală, ci drumul până acolo, pe care se află câteva obiective turistice. Și poate că, dacă erau numai turistice, nu mă osteneam, dar sunt și istorice. Aș putea spune că Valea Trotușului a fost un obiectivul principal.

Pe drum, călătorul ar trebui să remarce podul de cale ferată de la Palanca, fiind cel mai înalt din țară. Cauza nu este dorința de a crea posibilitatea vapoarelor să treacă pe sub el, ci faptul că versanții munților sunt foarte apropiați și traseul liniei ferate este mult deasupra firului văii.

 

 

 

Puțin mai departe, întâlnim monumentul închinat lui Emil Rebreanu, spânzurat de unguri în 1917, deoarece a încercat să treacă de partea armatei române. Apostol Bologa, eroul principal din „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu, fratele său, îi este dedicat.

 

 

La Agăș, vedem ruinele fostei fabrici pe prelucrare a lemnului. Se întind pe mai bine de un kilometru. A fost prosperă cândva, dar s-a furat mai întâi lemnul – atât cel prelucrat, cât și cel neprelucrat, direct din pădure – apoi utilajele, ușile și celelalte.

 

Primul obiectiv cu adevărat important este localitatea Comănești. Aici există palatul Ghica-Comănești din . . . de unde altundeva, decât din Comănești. Numele Ghica ne este cunoscut de la istorie. Am învățat despre existența mai multor domnitori cu acest nume, atât în Moldova, cât și în Tara Românească. Pe lângă ei însă n-ar trebui să-i uităm și pe unii mari politicieni și, mai ales câțiva oameni de știință și cultură, precum Alexandru Ghica, matematician, membru al Academiei Române. Tot ce se află în zonă a aparținut domeniului familiei Ghica.

Deschiderea României către Europa după Unirea mică și Războiul de Independență a permis dezvoltarea economiei acestei zone, în mod curios, înaintea altora. Astfel, construirea căii ferate Adjud-Palanca a condus la deschiderea exploatării industriale a resurselor lemnoase din munții învecinați (peste 15 gatere înainte de 1900), dar și a minelor Galion, Asău, Lăloaia.

 

Gara din Comănești este vizibilă de către orice călător. Imaginea ei persistă mult timp după ce trenul a părăsit localitatea. Pentru a fi pe deplin sincer, trebuie să recunosc că o mai remarcasem cu mulți ani în urmă, într-o călătorie cu trenul. Atunci, mă întrebam: ce caută o clădire atât de mare și cu o arhitectură remarcabilă într-un târg de care majoritatea românilor nici nu au auzit? Mister! Mi s-a spus de către alt călător că, în apropierea gării, se găsește un palat, ce poate face fala Bucureștiului. Ce caută acolo? Pentru moment, singurul gând limpede era constatarea că la istorie eram corijent. Nu mi s-a întâmplat în liceu, fiindcă atunci învățam după cartea lui Roller. (Un „istoric” evreu aservit sovieticilor, fără studii de specialitate, care a redactat manualele școlare de istorie din timpul ocupației sovietice.) Mă refeream la istoria adevărată. Ei bine, localitatea ar trebui să poarte numele Ghica, iar Valea Trotușului să fie un obiectiv turistic exemplar pentru evoluția economică a României antebelice. Linia ferată atestă dezvoltarea zonei la sfârșitul secolului 19. Gara, realizată în 1892, pe moșia familiei Ghica, prin dimensiunile și arhitectura ei, ne arată că oamenii acelor timpuri vedeau mai departe decât interese economice meschine. Este realizată în timpul lui Dimitrie N. Ghika, după modelul Gării Lausanne din Elveția. Mai păstrează și astăzi frumusețea de altădată.

 

Castelul Ghika este realizat de arhitectul Albert Galleron, cu meșteri italieni, în stilul baroc târziu. Tot el a făcut și proiectul Ateneului Român și al Băncii Naționale a României. Astăzi, rezistând vicisitudinilor epocii „de aur”, castelul găzduiește o colecție de obiecte privind ocupațiile tradiționale din zona Trotuș. Nu poate fi trecut cu vederea nici parcul dimprejur, sau mai exact rămășițele parcului, despre care Alexandru Vlahuță scria în „Români pitorească”: „ . . . tăcut privește de pe podișul din stânga mărețul castel, care-și întinde în fund, spre codri, parcul întunecos, cu drumuri tăinuite, cu bărci pe lacuri, cu punți peste cascade și boschete de portocali.” Dimitrie N. Ghica a fost doctor în drept, magistrat și deputat, consilier la Curtea de Apel, prefect al județului Bacău. La îndemnul naturalistului Grigore Antipa, pregătește și întreprinde împreună cu fiul său, Nicolae, expediția în „Cornul oriental al Africii”. În castel se află numeroase trofee de vânătoare, unele cu adevărat remarcabile.
Asemănător cu el este Palatul Domnesc de la Ruginoasa. Domnitorul este Alexandru Ioan Cuza, care l-a cumpărat la licitație în 1862 de la vornicul Alexandru Sturza, care făcuse în 1857 un împrumut nerambursat la Banca Națională a Moldovei. Familia Sturdza stăpânea de 200 de ani la Ruginoasa o moșie de 8.000 hectare. Palatul a fost proiectat de arhitectul vienez Johann Freiwald, lucrările finalizându-se în 1814. Domnitorul l-a inaugurat ca palat domnesc în 1864. În același an, după promulgarea Legii rurale din 14/26 august 1864, prin care au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol peste 400.000 de familii de țărani, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină, a fost așteptat de 6.000 țărani care au venit să-i mulțumească, fiind întâmpinat de șase bătrâni care l-au primit cu pâine și sare, precum și cu un berbec împodobit cu panglici tricolore. Câteva ziduri de incintă și bucăți ruinate de pereți a fost tot ceea ce rămăsese din palat, după luptele de la sfârșitul celui de al doilea război mondial și opera de „desăvârșire” realizată de locuitorii din preajmă, care l-au folosit ca materiale de construcții pentru case, grajduri și alte acareturi. Reconstrucția a început în 1967, a fost abandonată în 1978, din cauza desființării Direcției Monumentelor Istorice, finalizându-se în 1982, când s-a inaugurat oficial Muzeul Memorial “Al. I. Cuza” cu o secție de istorie și una de etnografie. Nu l-am vizitat, din nefericire.

La Dărmănești, se află palatul Știrbei – alt nume celebru – operă a arhitectului Nicolae Ghica-Budești (iarăși Ghica). Avem un palat Știrbei și în București.

La Dofteana se află un alt palat Ghica (familie mare), iar în satul Lilieci din comuna Hemeiuș, există castelul Cantacuzino-Pașcanu. Acest Cantacuzino nu numai că a avut o avere imensă, dar a jucat și un rol important în politica României de la începutul secolului trecut. Ar merita să fie menționat în cărțile de istorie înaintea foarte multor altora.

 

Nu departe, se află și prima sondă petrolieră din România. (Unele publicații spun că ar fi prima din lume.)
De altfel, România are și alte premiere mondiale datorate petrolului.


Autorizația de construire a fost semnată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

 

 

 

 

La Moinești, găsim monumentul dedicat Dadaismului lui Tristan Țara, născut chiar aici. Da, unul dintre curentele artei moderne a avut creatori români: Tristan Țara, Marcel Iancu, fratele lui.

Monumentul a fost realizat de sculptorul german de origine română Ingo Glass, cu fonduri elvețiene.

În goana mașinii, l-am pierdut. Fotografia este de pe Internet.

 

 

În sfârșit, ajungem la Tescani, al doilea obiectiv important al excursiei. Conacul nu este impozant, chiar modest. Evenimentele petrecute aici însă fac parte din istoria culturii române. Știam mai demult că a aparținut familiei Rosetti-Tescanu și că aici s-a născut Maria, cunoscută în cercurile intima ca Maruca. Nu-l vizitasem și a fost unul dintre argumentele în favoarea acceptării invitației prietenului meu, fără să știu ce surprize plăcute avea să-mi mai furnizeze această excursie. Pe de altă parte, mă bucur că nu l-am vizitat atunci când decăzuse sub administrație comunistă și adăpostea sediul și grajdurile cooperativei agricole din localitate. Acum se vorbește mult despre el, devenit secție a Muzeului Național „George Enescu” și despre nemaipomenita iubire dintre Maruca și George Enescu. Eu apucasem să citesc mai demult cartea autobiografică a Marucăi și am o cu totul altă opinie. Cartea, fiind una extrem de sinceră, permite cititorului să intre în mentalitatea și motivațiile autoarei, dar chiar și în atmosfera timpului, explicându-și astfel deciziile diverselor personaje și personalități. Tatăl ei, Dumitru Rosetti-Tescanu, om cu două facultăți la Paris, bun prieten cu Vasile Conta (căruia i-a tradus în franceză „Bazele metafizicii” și „Teoria ondulațiunii universale”), împreună cu Alice, mama, rudă cu familia Jora din Roman (din care provine și cunoscutul compozitor și muzicolog Mihail Jora), întrețineau vaste legături cu principalii oameni de cultură ai timpului. În casa lor se țineau deseori adevărate cenacluri cultural-muzicale, ce țineau zile întregi, chiar săptămâni. Prezența acolo, ca și la Roman, a lui George Enescu este firească. Prietenul meu spune că, la Roman, ținea deseori concerte, unele în cadru mai restrâns, prilej bun pentru clevetitoarele din protipendada orașului: „Ai fost, dragă, la concertul lui Enescu?” Dacă răspunsul era negativ, replica venea prompt: „Ah, n-ai fost invitată.” Contactele Marucăi cu Enescu datau din copilărie și au continuat și după căsătoria ei cu Mihai Cantacuzino, fiul „Nababului” (Grigore Cantacuzino), cât și după moartea acestuia. Chiar dacă nu s-ar fi cunoscut, prezența comună în saloanele reginei Maria – el ca violonist iar ea ca prietenă a reginei – a menținut relația lor. Despre amorurile lui George Enescu nu știm nimic. Se pare că muzica a fost singura lui dragoste. Deși avea nevoie de bani, se știe că nu era dispus să-și piardă timpul cu concerte ce i-ar fi adus venituri, dar i-ar fi tulburat liniștea creatoare. Le prefera pe cele ce-i măreau stima. Despre Maruca, în schimb, știm că a cochetat un Nae Ionescu – un cuceritor de profesie – dar și cu Dinu Lipatti. Și toate acestea în prezența lui Enescu. Nu de puține ori se întâlneau toți trei la vila lui Enescu din Sinaia. S-au căsătorit în 1937, deci când ea avea aproape 60 de ani. O fi fost dragoste, sau nevoia de bani a lui Enescu, Maruca fiind moștenitoarea și continuatoarea relațiilor tatălui ei, despre care putem presupune că îl finanța pe Enescu încă din tinerețe? Sunt tentat să cred că era doar prietenie. Una foarte veche și constantă. Am plecat cu regret de la Tescani.

Bacăul nu poate fi evitat. Se află pe traseu. Produsul de vârf al orașului este George Bacovia. Presupun că sunt și alte lucruri remarcabile, cu care localnicii se pot mândri, dar memoria mea doar atât a reținut.

Romanul, în schimb, este încărcat de istorie. Numele nu-i vine de la vreun soldat roman, ci de la Roman I Mușat, unul dintre primii domnitori ai Moldovei, considerat întemeietorul țării. Are una dintre cele mai vechi episcopii, cândva arhiepiscopie, cu rol de mitropolie a Romanului și a „Țării de Jos a Moldovei”, căreia i-a fost reședință. Istoria sa – deranjantă pentru politica sovietică – este și motivul pentru care, la reforma administrativă din 1950, și-a pierdut statutul de capitală de județ, fiind retrogradat la cel de capitală de raion în regiunea Bacău, apoi Iași, iar în prezent municipiu în județul Neamț. Dacă în 1992 avea peste 80.000 de locuitori, acum are sub 60.000, numărul lor fiind în continuă scădere, datorită migrației. Un nume de reținut este cel al boierului Cantacuzino-Pașcanu. Averea lăsată prin testament orașului a inclus terenuri, păduri, pășuni, iazuri și imobile, ce se întindeau în județele Neamț și Iași, dar și în București. Palatul din centrul orașului Roman s-a numărat printre clădirile donate comunității. Transformată în Școala profesională de fete, clădirea avea să fie demolată pentru a se construi actuala Casă de Cultură din Roman. O soartă mai fericită a avut Liceul de fete „Sturza-Cantacuzino”, actualul Corp B al Colegiului Național „Roman-Vodă”, care a intrat în patrimoniul comunității încă din timpul vieții boierului Constantin Cantacuzino-Pașcanu (1856 – 1927). El a fost jurist și om politic, președinte al Adunării Deputaților în 1907, precum și în perioada 1912 – 1914. S-a născut într-o familie de vechi boieri moldoveni. După efectuarea studiilor de Drept la Paris, s-a întors în țară și a intrat în Partidul Conservator, ca deputat (1891) și senator (1903). Printre altele, el mai are un castel și în comuna Hemeiuș, din județul Bacău. Nu am fost acolo. Fotografia este de pe Internet. Prințesa Maria Sturza, fiica prințului Ion Ghica, și fiica acesteia, prințesa Ecaterina Cantacuzino a donat statului suma necesară pentru construirea Liceului de fete “Sturza-Cantacuzino” (L.F.S.C.), lucrare executată între 1921 și 1923. Atunci când băieții de la Liceul „Roman Vodă” de vizavi erau refuzați de fete, interpretau acronimul L.F.S.C. ca „Lasă Fetele Să Crească”. Adolescenților – se știe – le plac femeile mai „coapte”. Refuzul fetelor ar putea fi una dintre cauze.

Ieșind din Roman, la circa 20 de kilometri, se află castelul Miclăușeni. Aici se afla un conac încă din secolul 14, care a fost reclădit și modernizat de multe ori. Castelul actual este datorat lui George Sturdza și fost construit între 1880 și 1904. El adăpostea o colecție valoroasă de cărți și documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, dar și piese arheologice, numismatice și epigrafice de mare valoare. Numai colecția de cărți număra 60.000 de exemplare, multe dintre ele fiind ediții princeps sau rarisime. Ultimul proprietar, Ecaterina Cantacuzino, rămasă văduvă, s-a călugărit și a donat castelul și moșia Episcopiei Romanului. În 1953 însă, comuniștii l-au naționalizat. Ce a urmat e ușor de bănuit: jafuri, distrugeri, incendii. Pe scurt, devenise o ruină. Abia în 2001, a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei și a început refacerea lui.

 

 

La Botoșani, nu puteam rata casa memorială de la Ipotești.

 

Nu am înțeles semnificația monumentului din curte și ce legătură are el cu Eminescu.

 

 

Pe drumul de întoarcere, am trecut pe la mânăstirea de maici de la Vorona.

 

 

Ea este remarcabilă pentru că aici „a viețuit între anii 1929-1931, ca frate de mânăstire, prea fericitul părinte Teoctist, patriarhul României”, așa după cum scrie pe placa „chiliei”. 

 

Ce-i drept, printre maici se învață cel mai bine cu să te descurci pe căile Domnului.

 

 

Maica Valentina are 90 de ani, este roșie în obraji și citește fără ochelari. Avea deci între 11 și 13 ani când prea fericitul era acolo, dacă nu cumva maica și-a uitat vârsta reală. Roșeața din obraji este autentică.

Advertisements