Despre aflarea în treabă

Ieri am fost în zona Omonia pentru mici cumpărături tehnice: burghie, foraibăre, cuie şi altele asemenea. Cum în micile magazine vânzătorii nu vorbesc engleza, mi-am notat de acasă cuvintele necesare. Mă aşteptam ca pronunţia mea să nu fie tocmai perfectă, deşi am acordat toată atenţia în special accentului, foarte important în greacă. Cu toate acestea, nu m-am făcut înţeles. Ei bine, le-am arătat cuvântul scris şi mi-au răspuns că nu există aşa ceva în limba greacă. După ce – prin semne şi desene – au înţeles ce doream, am întrebat cum se numeşte obiectul respectiv. Mi s-a răspuns cu un termen ce nu avea nici o legătură cu cel din dicţionar. L-am notat şi pe acesta, pentru a-l căuta în dicţionarul grec-român. Am găsit doar două. De notat că n-a fost doar un cuvânt; au fost cinci, iar persoanele cu care am discutat au fost cel puţin zece, fiindcă, în majoritatea magazinelor, am discutat cu mai mulţi vânzători.

Cu acest prilej, mi-am amintit de o întâmplare mai veche. Pe când lucram la Centrul de Calcul, mergeam la Bucureşti pentru documentare. Printre alte instituţii, treceam aproape săptămânal şi pe la I.D.T. (Institutul de Documentare Tehnică). Erau, într-adevăr foarte documentaţi, iar la cerere făceau şi traduceri. Eu am încercat de câteva ori pentru câteva articole cu titlu atrăgător, dar scrise în limbi necunoscute mie (polonă, japoneză etc.) Am primit ceva complet neinteligibil. Exprimări de genul „funcţia tinde la nemurire” în loc de „tinde la infinit”, „pajişte magnetică” în loc de „câmp magnetic” şi altele sunt simple glumiţe facă de textul redactat de ei. Le-am propus să colaborez pe teme de informatică. Înţelegând ideea, eu aş fi putut redacta textul într-o limbă română normală. Mi s-a răspuns dur că ei au contracte de colaborare care nu pot fi alterate. „- Bine, dar textul acesta nu este aberant. – Nu insistaţi.” Şi aproape că mă dădeau afară.

Oare de ce unii oameni se află în treabă? Ba, unii mai scot şi dicţionare.

 

Advertisements

Istoria în actualitate

OLYMPUS DIGITAL CAMERA     O surpriză plăcută: la invitaţia doamnei Monica Săvulescu Voudouri, preşedinta Societăţii „Balcania contemporană”, istoricul Ştefania Costache a susţinut dizertaţia „Imperiul Otoman şi relaţiile sale cu Ţările Române între 1780 şi 1850”. Surpriza a fost mare şi nu a fost datorată subiectului ci autorului. Ştefania Costache este o tânără, ce şi-a susţinut doctoratul la Illinois University (S.U.A.) cu această teză. Surpriza a fost conţinutul lucrării. Recunosc, aici sunt puţin subiectiv, poate chiar puţin mai mult. Asta pentru că nu am o părere tocmai bună despre istorici. Nu sunt singurul vinovat; au mai contribuit şi Roler cu ciracii lui, care transformaseră istoria în propagandă politică pentru elevi, dar şi cei neimplicaţi politic, dar care – spre râsul nostru, al copiilor de atunci – spuneau că asasinarea prinţului moştenitor al Habsburgilor a fost cauza Primului Război Mondial. Nu ştiu ca vreunul dintre colegii mei de liceu să fi devenit istoric, dar alţii, cu mai puţine scrupule, au făcut-o. Mai târziu, obiectivele politicienilor în privinţa istoriei s-au schimbat. Dar viitorii istorici i-au avut ca profesori pe cei formaţi la începutul anilor 50 ai secolului trecut.

     Iată de ce surpriza şi bucuria mea au fost mari: am aflat în persoana Ştefaniei Costache un istoric adevărat şi încă unul inteligent. Ea a trecut dincolo de înregistrarea seacă a datelor consemnate în documente, şi a analizat viaţa personalităţilor politice, relaţiile dintre ele, interesele, intrigile, pasiunile şi multe alte detalii, nesemnificative la prima vedere, dar hotărâtoare în fond. Tot pe baza documentelor, bineînţeles, şi nu numai pe ale principalilor decidenţi politici, ci şi ale celor ce, din umbră, bărbaţi şi femei deopotrivă, îi puteau influenţa sau chiar determina pe primii să acţioneze potrivit voinţei lor.

     Elementul economic nu putea să lipsească nici el. Astfel, chiar în interiorul Imperiului Otoman, puterea şi bogăţia lui au creat oameni bogaţi şi puternici, care începuseră să trateze problemele personale cu prioritate faţă de cele ale imperiului, ceea ce nu putea decât să slăbească puterea sultanului şi, în final, a statului însuşi. În Rusia, Austria şi chiar Ţările Române situaţia nu era cu mult diferită, efectul fiind acela că principalele decizii politice nu erau luate de către cei ce trebuiau să decidă, ci de către cei ce aveau cea mai mare influenţă asupra lor. (Viciile democraţiei erau prezente chiar şi fără democraţie. Observaţia îmi aparţine.)

     În concluzie, a fost o delectare să ascult un profesionist adevărat şi să mă bucur pentru viitorul României.

Vine toamna

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Au început să apară nori şi pe cerul Atenei, semn că vine toamna. Arată ca nişte bulgări de zăpadă. De obicei se opresc la orizont; îi ţine la distanţă marea. De trei zile însă, profită de întuneric şi avansează în timpul nopţii, dar se împrăştie după venirea soarelui. Astăzi însă, au apărut mai devreme. Pentru ca să evit căldura amiezii, eu merg la plajă după masă. Îmi fac siesta pe un bolovan, la malul mării şi intru în apă când simt că pepenele îngurgitat la prânz a avansat mai jos. Nisipul mă dezgustă, la gândul că pe el vin tot felul do oameni; ba chiar şi animale, care nu se sfiiesc să facă ce n-au făcut pe stradă. Azi însă, m-a păcălit. Norul! Am plecat de acasă pe cer senin. Din cauza blocurilor înalte, nu vedeam un nor cenuşiu. Abia când am ajuns pe litoral l-am văzut. Era ameninţător, dar destul de mic. Mi-am zis că – dacă e să ploaie – voi sta în apă până trece. El însă, nu înainta decât foarte încet. Într-un târziu, am intrat în mare. Era, oricum, timpul pentru prima baie. Abia atunci, norul a început se mişte mai viguros, dar nu pentru a traversa „cerul meu”, ci pentru a se lăţi, ca o pată de lichid pe o suprafaţă plană. Mi-am dat seama că procesul va dura, aşa că mi-am întrerupt distracţia şi am plecat spre casă. Era şi timpul, pentru că, pe ultimii metri, m-a picurat puţit. Era un nor rău. N-a plouat, probabil pentru că nu avea suficientă „muniţie”. Şi-a adunat însă tovarăşii şi, după câteva ore a plouat cu adevărat. A fost prima ploaie de toamnă. Scurtă, ca şi epistola mea.