Se schimbă lumea, sau mi se pare?

Când eram tânăr, aflam mai târziu şi prin intermediari că fusesem denigrat pe la spate sau doar bârfit. Pe măsură ce am început să îmbătrânesc, criticile îmi unt spuse direct, fără prea multe menajamente. Nu ştiu dacă respectul pentru persoanele în vârstă era un mit sau a existat cu adevărat, dar a dispărut. Una dintre primele întâmplări de acest gen este chiar amuzantă. Eram în atelierul de pictură, aflat la etajul 1, într-o clădire din centrul Braşovului. Era o încăpere foarte mare şi – mai ales – foarte înaltă, ceea ce era bine, fiindcă mirosurile specifice picturii în ulei se ridicau la peste patru metri înălţime. Ferestrele, în schimb, se deschideau spre o curte interioară – foarte largă şi ea – şi nu spre strada principală, ceea ce era dezavantajos din punct de vedere comercial. Lumea nu afla de existenţa atelierului, decât în mod indirect: publicitate prin ziare, anunţuri la hoteluri etc. Printre altele, am construit şi un mic panou – capră, cu i se spunea – amplasat în stradă, în dreptul intrării în clădire. Răutatea unor persoane, rămase necunoscute mie, am constatat-o şi datorită acestui panou; deşi erau zeci pe aceeaşi stradă, pe al meu în găseam de multe ori deplasat cu câţiva zeci de metri.

Dar, să revin la întâmplarea de la care am pornit. Într-o zi, din comoditate, am aruncat pe fereastră câţiva stropi de apă în curtea interioară, de obicei goală. Nu aveam chiuvetă în atelier, iar pentru baie trebuia deschid două uşi.  S-a nimerit însă tocmai atunci să treacă un grup de tineri, în drum spre intrarea într-un bar aflat la subsol. Barul era frecventat doar seara şi noaptea târziu, aşa că prezenţa lor acolo era neaşteptată. Probabil nici ei nu ştiau că acel local este închis dimineaţa. Aşa se face că, pe primul din grup l-am stropit puţin. El a spus ceva, dar a mers mai departe, fără să ştie de unde i-au venit picăturile. Dacă era superstiţios, poate a crezut că vreo păsărică l-a anunţat că tocmai a căzut norocul peste el. Ultimul din grup însă a realizat cauza şi a strigat la mine: „Intră în casă Hodorogea, să nu răceşti!” Hodorgea era numele unui tânăr fotbalist. Nu putea fi vorba despre nici o confuzie. Semnificaţia adjectivală era evidentă. Ajunsesem, în opinia lui, un hodorog, deşi abia împlinisem 60 de ani. Ce-i drept, aveam părul alb, dar asta mi se întâmplase încă de pe când aveam mai puţin de 30 de ani.

 

Advertisements

Iertare

Îmi pare rău, dar trebuie să recunosc că recomandarea biblică a iertării n-o înţeleg. Aş ierta cu dragă inimă, dar nu ştiu ce anume trebuie să fac pentru asta. Să uit? Asta mi se întâmplă, dar este cu totul altceva. Să trec cu vederea, dar să nu uit? Adică să mă fac că nu văd, deşi văd foarte bine? Aste înseamnă ipocrizie. O fi pe placul bisericii, dar nu mă caracterizează. Faptele noastre – bune sau rele – sunt cele care, în ultimă instanţă, ne caracterizează. În urma lor, ne formăm o impresie – bună sau rea – despre cei ce ne înconjoară. În baza impresiei ce ne-am format-o, vom şti în viitor în ce măsură putem sau nu avea încredere într-o anumită persoană, la ce ne putem aştepta de la ea. Da, iertăm o faptă regretabilă făcută de un prieten, dacă ştim că nu a fost făcută cu rele intenţii, ci dintr-o greşeală nedorită de el. Îl iertăm, dar dacă ea se repetă, ne-o vom reaminti, şi atunci vom reconsidera impresia anterioară, care – poate – a fost eronată. Iertăm mai uşor faptele duşmanilor noştri, fiindcă ştim că ele aparţin strategiei lui de luptă împotriva noastră şi – dacă, între timp, ostilităţile dintre noi au încetat – putem deveni aliaţi (dacă nu chiar prieteni) şi atunci acţiunile trecute sunt trecute cu vederea. L-am iertat cu adevărat.

Am fost alpinist. Cine are cât de cât idee despre relaţiile dintre alpinişti îşi dă probabil seama că încrederea reciprocă între cei ce se leagă în coardă într-un traseu de căţărare este o condiţie sine qua non. În extremis, îmi amintesc o scenă dintr-un film, în care, într-o escaladă la mare altitudine, un alpinist cade şi există riscul să-l antreneze în cădere şi pe coechipier, aflat într-o poziţie instabilă, pe zăpadă. Pentru a evita moartea amândoror, taie coarda ce-i lega. Prin sacrificiul lui, îl salvează pe celălalt. În filme se poate întâmpla orice, pentru amplificarea emoţiei spectatorilor. În realitate, el nu putea să taie coarda, fiindcă nu avea cuţit la el. Din dorinţa de a micşora la maximum greutatea echipamentului – şi aşa foarte greu – se renunţa la obiectele ce nu sunt de strictă necesitate. Cuţitul rămâne jos, în cort, la baza de plecare. Nu are ce face cu el pe traseu. Singura soluţie posibilă ar fi fost să se dezlege şi să lase coarda liberă, dar manevra ar fi durat prea mult. În consecinţă, alpiniştii pleacă de la ideea că soarta lor este comună din clipa în care fac echipă şi se leagă prin aceeaşi coardă. Iar pentru ca încrederea să existe, trebuie să nu aibă nimic a-şi reproşa unul altuia, să nu aibă ce să ierte.

Obiceiuri vechi in haine noi

În urmă cu câteva zile, am primit ca ataşament la un mesaj o fotografie, reprezentând un grup de arabi, în mijlocul cărora o femeie avea un copil în braţe, altul în spate şi o sacoşă imensă într-o mână. Cu cealaltă mână, ducea un al treilea copil, din fericire capabil să meargă singur. În jurul ei, patru sau cinci bărbaţi aveau mâinile libere, cu excepţia unuia, care ţinea telefonul mobil, la care vorbea. Toţi bărbaţii erau bine îmbrăcaţi şi încălţaţi pentru o vreme răcoroasă, cu excepţia femeii. Ea era desculţă. Mesajul era clar. Poate că fotografia era trucată. N-o mai am, pentru a putea verifica. Oricum, nu era necesar, ideea fiind valabilă şi fără fotografie. Se întâmplă la ei acolo. Mi-am adus aminte de ea însă, azi dimineaţă, în tramvai, în drum spre Piaţa Sintagma. Toate scaunele erau ocupate, când a intrat o doamnă în vârstă cu serioase probleme de deplasare. În faţa mea, se afla o tânără pereche. Tocmai îl admiram pe el: drăguţ, modern îmbrăcat, părea să spună ceva inteligent, deoarece ea îl asculta cu deosebită atenţie. La sosirea bătrânei însă, cea care i-a oferit locul a fost tânăra îndrăgostită. A stat în picioare în faţa lui, care continua să vorbească, până ce bătrâna a coborât. Credeam că asemenea mentalităţi aparţin generaţiei în vârstă, tributară vechilor obiceiuri, păstrate din perioada de izolare, în care populaţia actualei Grecii a fost ţinută de către turcii otomani. Am asistat la numeroase scene similare cu greci autentici. Tinerii de azi, înalţi, frumoşi, unii chiar blonzi, sunt din ce în ce mai europeni, cel puţin ca aspect. Iată însă, că există şi excepţii.

Şi ca să nu zică lumea că am ceva cu grecii – deşi am -, iată şi un exemplu de peste ocean. Familia Urso, din California, pe care i-am vizitat şi la care am stat câteva zile, aveau două fete. Cea mai tânără era încă elevă şi locuia împreună cu părinţii. (Din cărţile ei de istorie am aflat că România nu există. Pe hărţile ce ilustrau evenimentele istorice, între Timişoara şi Constanţa scria mare „Bulgaria”, cu ‚B’ cam pe unde se află Timişoara şi cu ultima literă la Constanţa.) Fata cea mare terminase colegiu şi lucra în Sacramento ca secretară sau aşa ceva. Nu-mi amintesc exact. Am vizitat-o împreună cu mama ei, Marlene. Principala grijă a mamei era s-o vadă măritată. La venirea noastră, doi cavaleri stăteau comod pe o canapea. Acolo au stat tot timpul, oferindu-ne – mie şi lui Marlenei – , fără să se scoale, câte o mână flască, atât la prezentare, cât şi la despărţire. Vizita noastră a fost scurtă. Destul de jenată, după ce am plecat, Marlene, care cunoştea unele reguli de comportare europeană, i-a scuzat pe cavaleri cu argumentul că, de când femeile pretind drepturi egale cu bărbaţii, tinerii consideră că obligaţiile cavalereşti sunt perimate, atât timp cât nu există şi unele similare din partea femeilor.

Deşi nu e rotundă, roata lumii se învârte, iaca-şa!

 

În vizită la Muzeul de arheologie

Obsedat de predilecţia muzeelor cu caracter arheologic sau doar istoric din România, de a etala pietre din neolitic sau paleolitic, cu urme de dinozauri şi alte fiinţe mai mult sau mai puţin inferioare omului, am ezitat până acum să vizitez Muzeul de Arheologie al Atenei şi am greşit. Ştiam că aici se află masca de aur, pe care Schliemann, cel care a găsit-o la Micene, o atribui-se lui Agamemnon, dar despre ea ştiam aproape tot şi am văzut-o de nenumărate ori în reproduceri. Tot acolo se află şi „Jocheul din Artemisa”, o statuie din bronz, reprezentând un foarte tânăr jocheu – un copil – călare pe un cal în galop. Şi pe aceasta o ştiam din albume. În rest, îmi imaginam muzeul ca pe o clasică aglomerare de pietre şi rămăşiţe ale unor artefacte. Greşit! Muzeul de Arheologie din Atena este un muzeu al artei. Mai veche, antică, dar adevărată. Masca lui Agamemnon este într-adevăr acolo, chiar la intrare. Mai există însă multe alte măşti (se vede că obiceiul era la modă), împreună cu o vastă colecţie de obiecte de podoabă din aur. „Jocheul din Artemisa” este însă cel care impresionează. Şi el este expus tot aproape de intrare. Concentrarea şi pasiunea copilului – foarte mic pentru un cal prea mare pentru el – sunt excelent redate. Frâul din mâna stângă şi biciul din dreapta au dispărut, bineînţeles, dar pot fi intuite. De şa nu avea nevoie; jocheul şi calul său formează un tot unitar. Statuia trebuie văzută. Vorbele şi nici chiar fotografiile nu pot reda impresia pe care statuia originală reuşeşte s-o facă. Numele i se trage de la locul unde a fost descoperită: Capul Artemisa, în nordul insulei Euboea (Evia). Se presupune că a fost furată din Corint şi pierdută prin naufragierea vasului, în epava căruia a fost găsită.

Principalele obiective fiind atinse, puteam să mă mulţumesc cu atât şi să părăsesc muzeul. Curiozitatea m-a îndemnat însă să continui, deşi clădirea este foarte mare şi bănuiam că parcurgerea întregului traseu va fi plictisitoare. Cu fiecare metru însă, interesul meu creştea odată cu surpriza plăcută de a constata că organizatorii au fost mai puţin preocupaţi de erele geologice îndepărtate, dar captivaţi de valorile elenistice. Obiecte de podoabă, statui, ceramică, monumente funerare etc., toate însoţite de explicaţii, sunt tot atâtea surse pentru recunoaşterea culturii antice greceşti.

Deşi am admirat pe îndelete exponatele care mi-au plăcut mai mult (cu toate că selecţia era dificilă – prea multe sunt frumoase), nu ştiu când a trecut timpul. Am trecut prin toate sălile şi, dacă n-aş fi fost frânt de oboseală, aş fi luat-o de la început. Cred că o voi face-o însă altă dată, cu care ocazie voi scrie mai mult despre exponatele mai reprezentative din punctul meu de vedere.

Acum vreau să subliniez un alt aspect al mentalităţii administraţiei. Expunerea obiectelor nu este singura lor preocupare. Atragerea publicului, şi în special a copiilor este şi ea evidentă. Nenumărate grupuri de copii se aflau în muzeu, iar ghizi dedicaţi acestei profesiuni îşi făceau „jobul” cu deosebită dăruire. –  – Am observat şi cu alte ocazii preocuparea statului pentru educaţie. În staţia de metrou din apropierea Muzeului „Acropole” sunt reproduse basoreliefuri expuse în muzeu. Orice trecător rămâne cu ideea că acesta este un loc ce trebuie vizitat şi – dacă încă nu a făcut-o – va trebuie să-şi umple această lacună. De ziua naţională, defilează doar elevii, de la cei mai mici până la cei mai mari, toţi în uniforme. Adulţii privesc de pe margine şi sunt încântaţi să admire convingerea cu care ţâncii doresc să-şi etaleze patriotismul fie şi numai sub această formă.

La aniversare

Până ieri, se putea spune despre mine că sunt un bătrânel, trecut bine de 70 de ani. Începând de azi însă, sunt un tânăr octogenar. Acest cuvânt vine din latină. Aşa scrie în dicţionar, deşi corect ar fi fost octogenial. Adevărul este că vine din greacă, unde ar însemna că m-am născut a opta oară, adică aş fi la a opta reîncarnare. Până se va rezolva definitiv problema, s-ar putea să devin nonagenar, deşi postura de legumă nu-mi surâde. Mă consolez la ideea că cifra 8 simbolizează perfecţiunea. În matematică, aşezată pe orizontală este semnul infinitului; în afara matematicii este doar 00, ceea ce pare să fie cam acelaşi lucru.

Noi să fim sănătoşi!

Un obicei bun

Se spune despre perşi că orice hotărâre colectivă era luată la beţie, cu condiţia ca, a doua zi, după ce se trezeau, să fie confirmată. Era obligaţia amfitrionului să organizeze a doua dezbatere. (Se ştie că perşii obişnuiau să bea mult vin.) Interesant este că reciproca era şi ea valabilă: o hotărâre luată „la rece” trebuia confirmată în timpul unei beţii, cu atât mai abundent stropită, cu cât importanţa ei era mai mare. (cf. Herodot, „Istorii”, Editura Ştiinţifică, 1961, cartea I)

Paşti fericit !!!

Dacă un bucătar profesionist . . .

Dacă un bucătar profesionist ar gusta ceea ce am mâncat eu zi, s-ar lăsa de meserie, fiindcă ar realiza că el n-ar putea prepara în veci ceva asemănător.

Soţia mea este bolnavă şi a trebuit să improvizez ceva pentru masa de prânz. Mi-am amintit că, în timpul regimului de tristă amintire, a fost un an sau mai mulţi, în care concediile erau planificate, astfel încât – pentru stat – să existe o repartizare uniformă a lor pe tot parcursul anului, ceea ce făcea aproape imposibilă petrecerea concediului în familie. Într-un an, noi au reuşit să le suprapunem parţial: al meu doar cu o săptămână înaintea ei. Aveam deci două săptămâni în comun. Eu am plecat primul, cu intenţia de a obţine o cameră la hotel pe litoralul Mării Negre. Totul părea să decurgă bine, până în ziua premergătoare sosirii ei. Când să vină, ghinion! A apărut o epidemie de holeră, motiv pentru care a fost blocată la serviciu: era medic, şef de policlinică în acel moment. Eu mă aflam chiar în focar, cu o cameră de două persoane rezervată şi plătită, dar fără masă. (Meniurile fixe din restaurantele hotelurilor nu meritau banii şi nu-mi plăceau.) Ce se putea mânca în aceste condiţii? Din piaţă, nimic. Din când în când, mai mâncam la câte un restaurant ce-mi inspira încredere, dar cu mii de precauţii, toate legate de igienă. Printre altele, mă spălam pe mâini, dar – asemenea chirurgilor – nu mă ştergeam, de teamă să nu mă infectez. Mi-am adus aminte însă de anii de burlăcie – au fost destui –, când practicam încă alpinismul şi una dintre mâncărurile disponibile era supa concentrată. Uşor de preparat, caldă şi – cu câteva adaosuri – devenea chiar bunicică. Mie îmi plăcea supa de pui. Acum nu se mai găseşte decât supă cu gust de pui (aşa scrie pe pungă), ceea ce este cu totul altceva. Mă gândeam însă că, sporind adaosurile, aş putea realiza ceva cât-de-cât comestibil. Am pus deci conţinutul unui plic într-un castron, peste care am turnat apă fierbinte şi i-am mai dat un clocot, pentru siguranţă. Instrucţiunile spun că trebuie să aştepţi câteva minute, pentru ca apa să pătrundă în pastele uscate şi ce se mai află acolo. Între timp, am tăiat o felie de brânză de burduf afumată şi alta de brânză telemea, pe care le-am fărâmiţat şi amestecat. Trebuie să declar că eu sunt un mare amator de brânză telemea, iar grecii sunt aşi la aşa ceva. După ce s-a scurs timpul recomandat pentru supă, am amestecat cu furculiţa două ouă, am turnat brânza peste ele şi totul peste supă. I-am mai dat un clocot, . . . mi-am făcut curaj şi  . . . am gustat. Deşi – în opinia mea – pusesem multă apă, datorită ouălor, totul se transformase în ceva de consistenţa unei budinci, fără a fi însă dulce. Concluzia a fost cea care am afirmat-o la început. Şi nu băusem nimic înainte de această „aventură” culinară. . .