O zi de pomină

Cum adică „de pomină”? S-o mai și pomenesc? Doamne ferește! Voi nota totuși întâmplările, pentru luare aminte.

Ieri am fost anunțat că aparatul auditiv al Margaretei, soția mea, este gata. Ea nu mai aude bine cu urechea dreaptă (cu stânga nu mai aude demult), motiv pentru care medicul ORL-ist i-a recomandat unul, pe care îl comandasem acum zece zile la o firmă specializată. Cică aparatele gata făcute ar fi doar niște jucării, în expresia medicului, așa că unul confecționat special este singura soluție acceptabilă, deși este foarte scump. Eu cumpărasem unul ieftin de la LIDL și găsesc că este foarte bun, dar Margareta a refuzat să-l folosească; nu era recomandat de medic. Acum, a acceptat ideea. Din nefericire, după ce am ieșit de la firmă, n-a văzut o treaptă și a căzut. Poate trebuie să precizez ca nici cu ochii nu stă prea bine. Cu cel drept nu vede deloc. În căzătură, și-a fracturat mâna dreaptă în două locuri (braț și antebraț), plus osul ischion de la bazin. Ce a urmat este ușor de presupus: spital, operație, ghips etc. Acum este acasă, iar eu am reintrat în rolul de soră medicală, bucătar, chelner, ploscar și celelalte. Am experiența celor două accidente similare din anii trecuți. Atunci însă au fost limitate: prima la braț și a doua la picior. Tocmai în acest context, a sosit anunțul sosirii aparatului auditiv.

Am plecat deci să ridic aparatul. Când să-l plătesc, cardul meu nu recunoștea codul PIN. Bani cash nu aveam suficienți. Misterul era total, deoarece era aproape nou și făcusem deja câteva plăți, deci îi verificasem funcționalitatea. Tocmai când eram mai impacientat și căutam o soluție, sună telefonul. Un curier mă anunță că mi-a sosit un pachet. Erau cărțile ce le așteptam de trei săptămâni de la editura din Iași. Nici că se putea moment mai nepotrivit și curier mai nesimțit. Nu a dat nici un telefon înainte, a venit la adresă și aștepta ca eu să apar imediat. I-am cerut să reprogramăm întâlnirea, dar n-a vrut să audă. Vin acum sau el va depune pachetul la firmă – undeva la marginea orașului – de unde urma să-l ridic eu. Era dispus însă să mă aștepte în fața blocului fie și o oră. În fața acestui exemplu de „hărnicie”, mi-am întrerupt preocupările, am luat un taxi și m-am dus la întâlnire. Mi-am luat pachetul, am manevrat plosca și am plecat la bancă, să văd ce s-a întâmplat cu cardul meu. Acolo, nedumerirea mea era la fel de mare ca a lor. Mi-au promis însă o reimprimare a codului PIN, care însă va dura câteva zile (operația se face la București), iar eu aveam nevoie de bani azi. Am fost deci nevoit să scot suma necesară de la casieria băncii, plătind – evident – comisionul aferent. Cu banii luați, m-am întors la firmă, am ridicat aparatul și – în sfârșit – am ajuns acasă, extenuat nu atât de efort fizic, cât de solicitarea psihologică.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s