Din coşul cu amintiri

În concediu

 

Se întâmpla în 1968. Îmi amintesc anul, fiindcă atunci au intrat ruşii în Cehoslovacia. Întâmplarea ce vreau s-o povestesc – una nostimă – este de la Mamaia. Până să ajungem acolo însă, nu rezist să relatez cum am ajuns acolo. Noi tocmai intrasem în concediu şi ne planificasem o excursie cu pluta pe Bistriţa, din nord şi până în lacul de acumulare de la Bicaz. Vestea invaziei am aflat-o la Roman, unde făcusem o haltă de o zi. Încă nu ne era clar ce vom face în aceste condiţii. Un singur lucru era sigur: să fim cât mai departe de Ploieşti, unde locuiam atunci, pentru a evita o eventuală concentrare. Tocmai făcusem una la Brăila, la o mare unitate de artilerie antitanc, cu direcţia principală de ofensivă spre Est. Am plecat totuşi spre Nord, urmând să vedem pe parcurs ce vom face. În drumul spre Suceava, nu-mi amintesc să fi depăşit vreo maşină sau să fim depăşiţi; şoseaua era aproape pustie. Pe sensul invers de circulaţie însă şirul turiştilor ce alergau în Sud, spre casă, era aproape continuu. De unde se vede că mentalităţile oamenilor pot fi foarte diferite. La benzinăria din Suceava nu am aflat nici o noutate; am constatat doar că lumea era foarte speriată.

Noi am renunţat la excursia cu pluta pe Bistriţa, mai ales pentru că nu aveam unde să lăsăm maşina în siguranţă, în special în asemenea vremuri tulburi. Abia o cumpărasem. Pentru început, am ales să vizităm Voroneţul. Când am ajuns, un mic grup de turişti străini vizita biserica, în timp ce un altul, de români, ascultau discursul lui Ceauşescu la un aparat de radio, aşezat pe rămăşiţele zidului de împrejmuire. În liniştea locului, cu aparatul dat la maximum, vocea lui Ceauşescu răsuna impresionant. Nu era însă vocea unui erou, ci a unui disperat. Am spus-o atunci şi istoria a dovedit că am avut dreptate. A fost momentul în care, constatând că Vestul nu-l ajută, individul a virat brusc către Moscova. Vizitele în Coreea de Nord, China, revoluţia culturală etc. au fost evenimente ulterioare, consecinţe ale hotărârii de atunci.

Noi am plecat la Borşa. Ne-am zis că, dacă ruşii vor intra în România, o vor face pe şosea, şi nu prin munţi. Borşa era între şosele. Am stat acolo o săptămână, găzduiţi la un particular. Îl întrebam zilnic ce noutăţi are, dar răspunsul era acelaşi: voi întreba diseară la cârciumă. Acolo însă, uita să întrebe. În timpul zilei, maturii plecau „la câmp” (deşi era munte), să-şi lucreze ogorul,  iar casa şi copiii rămâneau în grija fetei celei mai mari, ce nu avea încă şapte ani. Cea mai mică, foarte drăgălaşă, din zece în zece minute, o striga pe cea mare: Docăăă! Iar Doca venea, îi ştergea nasul şi, în mod inutil, îi ridica ciorapii, care după un minut cădeau din nou. Lipsa informaţiei era în acest caz o informaţie: în mod  clar nu se întâmplase nimic deosebit pentru România.

De la Borşa am plecat să vizităm Munţii Apuseni. La trecerea prin Cluj am cumpărat ziarele din zilele precedente, pe care le-am citit în ordine, aşa cum se filează cărţile de joc la poker. Din Apuseni îmi amintesc reacţia unui cabanier de la poale. Când am intrat în cabană, totul era deschis, dar nimeni înăuntru. Ne-am aşezat totuşi, să mâncăm „din traistă”. Abia după vreo zece minute a apărut cabanierul, destul de speriat. Ne-a confesat că, atunci când a auzit zgomot de maşină, i-a fost frică că vin ungurii peste el. S-a liniştit când apropiindu-se pe furiş, a văzut maşina cu număr de Prahova (PH). În inima munţilor, Unde am stat câteva zile, deşi ştiau de invazie, o tratau ca pe un fapt divers, ce nu-i afectează pe ei.

Din Apuseni am plecat la Timişoara, oraşul primilor ani de studenţie ai Margaretei, soţia mea. Am stat în campingul din Pădurea Verde, de la marginea oraşului. Aici am aflat tot aş fi putut afla; în vecinătatea Iugoslaviei, locul era plin de persoane foarte bine informate, deşi erau îmbrăcaţi civil. În Timişoara am aflat o glumă.

 

Cică şefii de stat ai principalelor puteri, pentru a nu fi deranjaţi de presă şi alţi politicieni, s-au îmbarcat pe un vapor să discute problema retragerii trupelor sovietice din Cehoslovacia. (Era deci o glumă foarte recentă.) Vaporul naufragiază şi ajung pe o insulă nepopulată. Lihniţi de foame, dau peste o capră. Rezistă tentaţiei de a o mânca şi decid s-o îngrijească, beneficiind de laptele ei un timp mai îndelungat. Fac şi un tabel, conform căruia fiecare dintre ei, pe rând, trebuia să meargă cu capra la păscut. Totul a mers conform planului, cât timp au mers cu capra englezul, neamţul, francezul şi americanul. Când a venit rândul rusului însă, acesta a plecat cu capra şi a venit fără ea. La întrebarea „Unde-i capra?”, el răspundea invariabil: „Care capră?”

  • Mai omule, n-ai plecat tu azi dimineaţă cu capra la păscut?
  • Am plecat, conform planificării. Aşa scrie în tabel.
  • Şi unde-i capra?
  • Care capră?
  • S-o luăm de la început. Ne-am adunat noi pe vapor să discutăm problema Cehoslovaciei?
  • Da, ne-am adunat.
  • Vaporul a naufragiat şi noi am ajuns aici, pe această insulă nenorocită.
  • Din nefericire, aşa este.
  • Am avut noroc că găsim o capră şi am hotărât cu toţii să n-o omorâm. Carnea am fi terminat-o repede şi oricum s-ar fi stricat pe căldura asta, aşa că am decis s-o păstrăm pentru laptele care ni-l poate furniza în fiecare zi.
  • Aşa este. Şi am făcut acest tabel. Aţi relatat foarte bine toată întâmplarea.
  • Bun! Am mers eu cu ea au mers şi ceilalţi, astăzi a fost rândul tău.
  • Corect. Şi n-am plecat?
  • Ba da. Tocmai că ai plecat, dar ai venit fără capră. Spune măcar acum: unde-i capra?
  • Care capră?

Şi uite aşa au decurs tratativele în privinţa problemei Cehoslovaciei.

 

Cam lungă gluma, dar clasică pentru diplomaţia rusă din toate timpurile.

Am plecat din Timişoara spre seară, cu destinaţia Marea Neagră, fără să trecem prin Ploieşti. Am făcut doar o pauză scurtă în Bucureşti, s-o vizităm pe mama. Când am ajuns la campingul din Mamaia, după o noapte nedormită şi suportând ruliul maşinii noastre, un FIAT 850, scurt şi sensibil la denivelările şoselei, eram complet ameţit. M-am dat jos din maşină şi, în loc să caut un loc să ne întindem cortul, mă învârteam în jurul axei şi nu ştiam ce trebuie să fac. Mi-au trebuit câteva minute să-mi revin. În final, am găsit un loc liber între două corturi mari. Unul era al unui englez, venit cu soţie şi doi copii: un băiat de 10-12 ani şi o fetiţă de doar trei, cel mult patru. Cu pernuţe pneumatice la mâini, umbla liberă prin camping şi pe malul mării, intrând chiar în apă câţiva metri, să se răcorească. Aveau o dotare tehnică impresionantă, un cort imens şi barcă pneumatică cu catarg şi motor. Mă întrebam unde intră toate acestea în maşină, inclusiv cele patru persoane. Din curiozitate, am asistat la împachetare. Se vede că aveau multă experienţă turistică. Pe fetiţă au trimis-o la plimbare, să nu-i încurce. Mama scotea lucrurile şi i le dădea băiatului, care le pasa tatălui. Exista o ordine precisă, deoarece fiecare obiect avea locul lui precis. Nu rămânea nici un gol între ele.

Trebuie să precizez că acel camping era foarte frumos, curat şi bine organizat, aşa cum nu am mai văzut în România în anii ce au urmat. Grupurile sanitare, cu apă caldă la orice oră din zi sau noapte erau supravegheate permanent de îngrijitoare ce igienizau toaletele după fiecare folosire, astfel că erau de preferat celor din hoteluri. Era perioada în care România se deschidea către Vest, înaintea închiderii practicate de Ceauşescu. Veneau străini din toată Europa apuseană, pe cont propriu, din curiozitate şi pasiune pentru turism. Englezul despre care tocmai am scris fusese cu maşina şi în Africa. Aveau la ei tot ce le trebuie şi erau gata să se întoarcă la cel mai mic semnal de primejdie. Nu cumpărau decât după câteva zile şi numai legume şi zarzavaturi proaspete din piaţă. Cei aduşi de agenţiile de turism erau cazaţi la hoteluri şi aveau altă clasă, mult inferioară.

Cel despre care îmi propusesem de la început să scriu era posesorul celuilalt cort. A apărut foarte repede, bucuros să aibă un vecin. Era un tip în vârstă şi avea, bineînţeles, o problemă. Maşina lui nu mai pornea. Era o caroserie de FIAT 500 cu un motor adaptat. O curiozitate! Cauza nefuncţionării am identificat-o imediat: bateria era complet descărcată. M-am oferit să i-o duc a doua zi în Constanţa la service, pentru o încărcare rapidă. L-am făcut fericit. În ziua următoare, de câte ori mă vedea – şi mă vedea des – mă chema să-mi arate minunea, cu vorbele: „Domnule, acum sunt liniştit. Farurile se aprind semnalizatoarele semnalizează, claxonul claxonează, motorul porneşte.” A fost inutil să-i spun că, dacă face asta din oră în oră fără ca maşina să circule, bateria se va descărca din nou. „Nu-i nimic, acum ştiu ce are şi cum trebuie să rezolv problema.” Înainte de plecare m-a rugat să mergem împreună, pentru siguranţa lui. M-a asigurat că el nu depăşeşte 40 de kilometri pe oră; eu trebuie doar să mă aflu în spatele lui. Până atunci însă, am strâns o mulţime întâmplări comune.

Domnul în cauză a fost profesor universitar, căsătorit şi divorţat de două ori. De când este la pensie, îşi petrece vara la Mamaia, unde are pe Lacul Siutghiol o barcă cu pânze de 12 metri, pasiunea lui din tinereţe, la care n-a renunţat. De barcă am profitat şi noi. După ce i-am adus şi montat bateria încărcată, ne-a oferit o plimbare cu barca. A fost o desfătare să constat că ceva se mişcă fără motor şi fără hurducăturile maşinii pe şoselele româneşti din 1968. Cel care conducea barca era un constănţean, care – bineînţeles – o folosea pentru pescuit. Profesorului îi făcea diverse  mici serviciu, inclusiv montarea şi demontarea cortului, unul mare, improvizat din pânză întinsă pe un cadru din lemn. În dreapta şi stânga lui, se aflau alte două corturi mici, ale fostelor lui soţii, recăsătorite şi rămase văduve. Al doilea soţ al uneia dintre ele fusese diplomat, motiv pentru care ea a locuit în mai multe ţări, fapt ce ţinea cu tot dinadinsul să-l pună în evidenţă. Nu a rostit nici o frază în aceeaşi limbă. Amesteca cuvinte din română, franceză, spaniolă, engleză şi germană cu o uşurinţă de invidiat, dar nu cred că putea formula o idee complexă în niciuna dintre ele. Seara, în spaţiul dintre corturi, jucau cărţi pe boabe de fasole. El era îngrijorat pentru unul dintre fii săi, care plecase într-o excursie în Polonia şi acum nu putea reveni din cauza evenimentelor recente. În loc de ruta obişnuită, fusese obligat să treacă prin Austria. Nu ştiu cât de naiv putea fi sau doar o făcea pe naivul, deşi nu părea. Apucase însă să spună că fiul său are un frate în Franţa, aşa că era limpede pentru oricine în afară de el, tatăl, care va fi direcţia în care i se va îndrepta fiul. Ne distram bine cu această persoană, până într-o zi. Noi am plecat la Tulcea, să vizităm familia unui văr al Margaretei. La întoarcere, a doua zi, am trecut pe la Jurilovca, de unde am cumpărat peşte proaspăt. Profesorul se lăudase că are relaţii la personalul bucătăriei restaurantului din camping şi i-am dat peştele să-l prăjească şi să luăm masă împreună. Aşteptăm o jumătate de oră, o oră, peştele nu mai venea, iar profesorul era de negăsit. Nouă ne era o foame de nedescris. Nu mâncasem nimic de dimineaţă. Într-un târziu, apare degajat şi bine dispus. La întrebarea noastră despre peşte, ne asigură că a aranjat să-l ţină până mâine în frigider, fiindcă el tocmai mâncase, deşi îi spusesem cu o zi înainte că vom veni cu peşte şi vom mânca împreună. Am constatat atunci că oameni dintre cei mai distinşi îşi schimbă comportamentul atunci când condiţiile sociale se schimbă. Se adaptează, renunţând la ceea ce înainte considerau că sunt principii de viaţă ce îi caracterizează şi la care nu vor renunţa. Ei bine, unii renunţă.

Între timp, eu am contactat o gripă, aşa că am plecat spre casă, spre dezamăgirea profesorului. Bineînţeles, ne-am culcat de cum am sosit. Pe la zece-unsprezece seara, sora Margaretei bate la uşă. Văzuse maşina. Când o trezesc şi îi spun cine a venit, ea mă întreabă buimăcită: „Dar noi unde suntem aici?” După un asemenea periplu prin toată ţara, întrebarea era firească.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s