Amintiri din F.Z.R.

Cum, nu ştiţi ce înseamnă F.Z.R.? Înseamnă că aveţi lacune mari. S-ar putea să nu ştiţi multe alte lucruri importante, dar nu vă impacientaţi. Vă luminez eu. De fapt, la început nici nu s-a numit aşa. Primul nume a fost „Danubiana”, deşi nu avea nici o legătură cu Dunărea. A existat chiar şi o echipă de fotbal cu acest nume. Am cunoscut-o în copilărie, când nişte prieteni mai mari m-au dus la un meci. La început am privit doar printr-o foarte mică gaură în gardul înalt de doi metri. Abia după pauză, prin nu ştiu ce manevră, am pătruns după gardul cel urât şi am văzut mai mulţi oameni în pantaloni scurţi, ce alergau în jurul unei mingi, ce parcă îşi bătea joc de ei, fiindcă se mişca în orice direcţie, în afară de cea în care ar fi vrut ei. Poate că hainele lor viu colorate erau de vină, dar mie tocmai cromatica peisajului mi s-a părut deosebită. Era ca un tablou dinamic, mult mai frumos decât cele pe care le văzusem atârnate pe pereţii caselor prin care fusesem. Tot atunci am învăţat şi câteva nume ale unora dintre cei ce alergau pe teren şi am înţeles că erau mari personalităţi ale urbei, fiindcă erau frecvent rostite nu numai pe teren, ci în cele mai diverse locuri din oraş. Cu timpul, am crescut şi le-am uitat. Pe unele mi le-am amintit cu mult mai târziu, la un an după absolvirea facultăţii. Împreună cu doi colegi, fusesem repartizaţi în altă localitate, la o întreprindere unde nu  ne dorea nimeni, aşa că – după anul obligatoriu de stagiatură – am revenit în oraşul natal, pentru refacerea forţelor, în vederea „zborului cel mare”. N-a fost chiar un zbor – ştiam deja soarta lui Icar – dar asta este o altă poveste. Fapt e că, timp de doi ani, am lucrat la Fabrica de Zahăr Roman. Aţi înţeles acum ce înseamnă F.Z.R. Ea patrona şi echipa de fotbal despre care am vorbit. Putem trece deci mai departe. Ah, Danubiana! Era să uit. Este numele sub care o firmă belgiană a construit în România trei fabrici de zahăr, printre care şi cea din Roman. La vremea din care relatez eu, 1960-1962, era cea mai mare din ţară, cu o producţie aproape egală cu a tuturor celorlalte 10 fabrici existente în ţară în acel moment.

 

De ce vreau să scriu acum tocmai despre F.Z.R.? Fiindcă de acolo am cules mai multe întâmplări nostime decât în toate celelalte locuri prin care am umblat. Încerc să redau câteva, iar dacă i-am pomenit pe fotbaliştii de la „Danubiana”, am să încep cu ei, deşi amintirea lor nu este chiar veselă, dar interesantă. Eu am fost angajat ca inginer mecanic în cadrul Serviciului Mecanicului Şef. (Îmi cer scuze pentru denumire, dar nu eu l-am botezat astfel. Era denumirea oficială.) Printre multiplele ateliere ale serviciului, exista şi unul mai special, încadrat cu persoane speciale. Odată cu ocupaţia sovietică şi mai ales după naţionalizare, noua guvernare a României a instalat în fruntea unor instituţii şi întreprinderi „oameni de nădejde”, recrutaţi dintre muncitori. Dintre aceştia, unii au avut bunul simţ să-şi dea seama că nu pot face faţă şi s-au retras. Din consideraţie, li s-au creat condiţii avantajoase, astfel că atelierul lor primea spre execuţie lucrări mai uşoare. Printre ei, câţiva dintre foştii fotbalişti erau susţinătorii bunei dispoziţii printre colegii lor. Idolii oraşului din timpul copilăriei mele erau acum nişte oameni modeşti, foarte modeşti şi uneori deprimaţi. Cel mai bine mi-l amintesc pe cel ce juca extremă dreapta, poate şi pentru că era cel mai vesel, atunci când nu era trist.

 

Echipa de fotbal, una foarte modestă, a permis unora să se avânte în câştiguri frauduloase. Replica a fost una severă soldată – printre altele – cu desfiinţarea echipei şi destituirea contabilului şef al întreprinderii. În locul lui a venit un altul, extrem de sever, care a făcut ordine. La el se intra numai în audienţă, dacă era acceptată. Mult mai uşor era accesul la director. Toată lumea îi ştia de frică. În rest, era un domn şi orice salariat ştia că trebuie să-şi aleagă bine cuvintele în discuţiile cu el. Într-o zi însă, a trebuit să primească o delegaţie de muncitori de la o altă întreprindere din oraş. Directorul se fofilase sau era plecat. Muncitorii erau furioşi pentru că nu primiseră salariul iar conducerea lor invocase motive financiare, datorate Fabricii de Zahar, care nu livrase banii pentru o lucrare. Contabilul le-a explicat că lucrarea nu a fost finalizată şi, în consecinţă, fabrica nu poate plăti o lucrare neefectuată, dar a fost asigurat că lucrarea se va termina în curând şi vor putea să-şi primească banii. Replica unuia dintre muncitori a fost însă total neaşteptată:

– Bine-bine, mâine mă însor, dar astăzi ce f…?

Toată asistenţa a împietrit. Istoria locală nu mai pomenise aşa ceva. Cu toţii aşteptau cu sufletul la gură reacţia contabilului şef. Ea a venit la fel de neaşteptat:

– Mâine veţi lua la mână un avans.

Frunţile s-au descreţit şi puţini au mai lucrat în orele următoare. Cu toţii comentau evenimentul. Cel pe care îl considerau închistat şi taciturn avea umor. A fost o replică inteligentă, după care nimeni nu i-a mai contestat comportarea dură.

 

Din partea Ministerului venea destul de des în control un director de compartiment cu numele Găină. Era destul de nesuferit, dar lumea se obişnuise cu el. Printre directorii fabricii fusese şi un etnic maghiar, cu numele Socaci. L-am cunoscut mai târziu, ca director adjunct. În aşteptarea pensionării, era un om cumsecade. Mic de statură, cu voce de bas, vorbea relativ corect dar rar, străduindu-se să pronunţe clar cuvintele. Întâmplarea ce vreau s-o relatez s-a petrecut însă mai demult, pe vremea când era director plin. Într-o dimineaţă, primeşte un telefon de la Bucureşti, de la cineva care dorea să vorbească cu Găină şi credea că la telefon este chiar el.

– Alo, Găină?

– Socáci! – a fost răspunsul lui Socaci, rar şi apăsat.

 

Bineînţeles, Găină n-a aflat. Următoarea întâmplare putea însă s-o guste direct. El obişnuia să meargă prin fabrică singur, să constate personal cum stau lucrurile, în vizite inopinate. Cum drumul la Bucureşti era lung, pe la ora prânzului i se oferea o masă la cantină. Într-o zi, conform obişnuinţei, la ora cuvenită se duce direct la cantină, unde spera să găsească o masă special pregătită pentru el. Dacă la început mergea însoţit de cineva din conducere, cu timpul ajunsese s-o facă în mod automat şi fără însoţitor. De data aceasta însă, nu găseşte nimic. Mese obişnuite, la care luau loc muncitorii, după ce îşi luau mâncarea pe tavă de la bufet. Se aşează totuşi la o masă şi aşteaptă. Poate totuşi va fi luat în seamă. Deoarece nu se întâmplă nimic, îi spune femeii de serviciu, care debarasa mesele, că vrea să vorbească cu administratorul cantinei. În câteva minute, acesta vine. Apare un tip foarte înalt, suplu şi, foarte politicos, care îl întreabă cu ce îi poate fi de folos. Nu-l cunoştea. Era probabil nou, se gândeşte. De la înălţimea lui, calmul şi uşoara înclinare a bustului erau motive în plus să-l irite pe director. Îi reproşează unele mici disfuncţionalităţi ale cantinei, la care administratorul îi răspunde tot foarte politicos că aceasta este o cantină muncitorească şi nu se poate aştepta să fie perfectă. Era deja prea mult. „Dumneata ştii cine sunt eu?” – a fost reacţia disperată a directorului. „Nu ştiu.” – vine răspunsul. „Eu sunt Găină” – de parcă asta ar fi trebuit să însemne ceva. Administratorul atâta aştepta: „Oh, eu sunt Cocoş” – şi scoate din buzunar buletinul de identitate gata deschis. Era, evident, o glumă, pe care însă directorul n-a gustat-o, spre binele tuturor, fiindcă de atunci n-a mai venit să controleze fabrica. A fost schimbat, probabil la cerere. Cocoş era tatăl celui pe care unii poate l-au cunoscut sau au aflat de el. Vorbesc despre baschetbalistul Cocoş, membru într-o vreme al echipei naţionale de baschet a României, iar tatăl lui jucase în tinereţe ceva teatru într-o echipă de amatori, ceea ce explică scena glumeaţă ce i-a jucat-o lui Găină.

 

Fabrica avea o sirenă foarte puternică, care funcţiona ca ceas pentru muncitorii sezonieri, locuitori prin satele învecinate. În afara orelor dimineţii, ea era folosită şi pentru anunţarea unor evenimente speciale, printre care şi îndeplinirea planului anual, evident, înainte de termen. Exista pe atunci o întrecere „socialistă” între întreprinderi şi conducerea celei câştigătoare primea serioase avantaje financiare. S-a aflat însă că, într-un an, F.Z.R.-ul raportase îndeplinirea planului înainte ca acesta să se fi realizat cu adevărat. O comisie de la partid a venit să ancheteze. După toate întrebările, la care existau răspunsuri pregătite, a venit una surpriză: „Dacă aţi îndeplinit planul atunci când spuneţi, de ce sirena n-a sunat două săptămâni mai târziu şi nu atunci?” Tăcere. Răspunsul l-a dat un funcţionar străin de tehnologie: „Atunci nu am avut abur în centrală.” Nu ştiu dacă l-a crezut cineva, dar discuţiile au încetat. Trebuie să spun că centrala termică avea zece cazane imense, aburul fiind cel care pune în mişcare întreaga fabrică, în timp ce, pentru o sirenă ajunge o oală ceva mai mare decât cea a cantinei.

 

Şi tot o replică a unui funcţionar. Avusese loc un accident. Un muncitor a venit beat la serviciu. Bineînţeles, şeful de echipă nu l-a primit. În loc să plece acasă, muncitorul s-a furişat în sala filtrelor – una în care nu se lucrează în mod normal – s-a urcat pe o platformă de vizitare la circa trei metri, pentru a nu va fi văzut şi cu speranţa că, după ce trage un somn bun, şeful se va îndura de el şi-l va primi la lucru. În timpul somnului însă, s-a rostogolit pe sub parapet şi a căzut pe ciment. A ajuns la spital cu bazinul fracturat. Poanta funcţionarului a fost: „Acesta nu este accident de muncă, ci unul de odihnă.”

 

În fabrică, chiar în subordinea mea, era un muncitor care, după fiecare salariu lipsea nemotivat o zi sau două. Era însă un lucrător foarte bun, conştiincios în restul timpului, aşa că viciul lui era tolerat, fiindcă viciul era cauza. Se îmbăta până nu mai ştia de el. De fiecare dată când revenea la serviciu se jura că „până la Sfânta Vineri” nu mai pune alcool în gură, chiar dacă declaraţia era într-o zi de luni. Cunoscătorii ştiau însă că Sfânta Vineri este o biserică, în apropierea căreia se afla cârciuma lui favorită, poreclită de către clienţii fideli cu acelaşi nume.

 

O festă mi s-a jucat şi mie. Cum sfera atribuţiilor mele se extindea treptat, am ajuns să răspund şi de centrala termică, deşi nu era specialitatea mea. Acolo era şef un maistru bătrân şi sfătos, cu care îmi plăcea să stau de vorbă. Eu nu aveam intenţia să rămân în Roman toată viaţa şi îmi permiteam să discut cu subalternii mai detaşat, mai ales cu cei în vârstă, de la care aflam multe. Trebuie să fac o paranteză. Majoritatea inginerilor locuiau în colonia fabricii – rămăşiţă a vechii conduceri belgiene – şi obişnuiau să vină în control prin fabrică la orice oră doreau, motiv pentru care se considerau absolviţi de prezenţa la program la ora 6 dimineaţa. Pentru mine, ora 6 era ceva de neconceput. În consecinţă, veneam şi eu mai târziu, cu pretenţia că stau peste programul normal (ceea ce se întâmpla mai rar). A doua zi după ce am primit în „parohie” centrala termică, pe la ora nouă a sunat sirena. Toată lumea şi în special conducerea a intrat în panică: „Ce s-a întâmplat?”. După cum am spus, în afara orelor fixe, sirena suna pentru unele momente deosebite. Răspunsul maistrului-şef a fost: „A venit Gheorghiu la serviciu.” Noroc că n-am mai stat mult acolo!

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s