Vizita la Sf. Varvara

La invitaţia unei prietene, am fost să ne rugăm la moaştele sfintei Elena, adusă în Grecia de o lună de la Vatican. Expunerea a durat o lună, accesibilă permanent publicului, zi şi noapte. Ea, prietena noastră, încercase de mai multe ori să meargă cu autocarul oferit de biserica din cartierul ei, dar de fiecare dată se afla pe listă dincolo de capacitatea autocarului. Numele ei de româncă nu se asocia cu celelalte. După două milenii de ocupaţie romană, turcă, veneţiană prin unele locuri şi altele, cea mai puternică credinţă a grecilor rămâne xenofobia. Aşa stând lucrurile, s-a hotărât să meargă cu autoturismul propriu şi astfel, ne-a invitat şi pe noi s-o însoţim. Era penultima zi.

Moaştele Sfintei Elena au fost expuse la biserica „Agia Varvara” (Sfânta Varvara), din orăşelul cu acelaşi nume din vecinătatea Atenei, de fapt un cartier al ei. Traficul pe bulevard era deosebit de intens, cu atât mai aglomerat, cu cât ne apropiam de destinaţie.

Prima mea nedumerire era una mai veche: numele Varvara. Este unul dintre rarele cazuri în care „intelectualii” europeni au interpretat corect litera ‚B’ din alfabetul grec, şi asta pentru a evita interpretarea numelui ca „barbara”. În realitate, litera ‚B’ din alfabetul latin nu există în cel grec, unde, pentru scrierea sunetului, se foloseşte combinaţia ‚mp’ (μπ), în timp ce ‚B’ se pronunţă v. În ceea ce priveşte semnificaţia termenului „barbar”, aflăm din Dicţionarul Etimologic al Limbii Române că el vine din latină, şi desemna la vremea aceea pe toţi cei ce nu aparţineau Imperiului Roman.

Unele legende stabilesc originea sfintei Varvara pe teritoriul Greciei de azi, altele pe al Turciei, toate aparţinând Imperiului Roman la timpul acela. Pe Internet, pe mai multe site-uri ale ortodoxiei româneşti, găsim următorul text: „În vremea împărăţiei lui Maximian păgînul, împărat al Romei, era în părţile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat şi slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei şi cu credinţă de elin, care vieţuia în Iliopoli.” Maximian nu a fost împărat, ci co-împărat al lui Diocliţian, însărcinat cu administrarea Italiei şi Africii de nord, deci nu a Peninsulei Balcanice.  Iliopoli (Oraşul Soare) se află pe bulevardul Vouliagmenis, în drum spre Glyfada, dar foarte aproape de centrul Atenei, deci în direcţia opusă Agiei Varvara. Altele site-uri indică originea sfintei în Nicomedia (azi Izmit, Turcia). Legenda este una total fantezistă. Aflăm însă că există moaştele ei, păstrate azi în mai multe locuri.

Sfânta Elena este mama lui Constantin cel Mare. Ea este sfântă, fiindcă toată viaţa s-a străduit să-şi creştineze fiul, deşi nu a reuşit. Ar fi fost şi greu. El era un om politic şi nu putea să-şi abandoneze susţinătorii. Atunci, ca şi acum, acolo şi peste tot în lume, politica se face în echipă. (În zilele noastre am spune mai corect „în gaşcă”.) Monedele bătute în epocă dovedesc devoţiunea lui Constantin faţă de Marte, apoi din ce în ce mai mult faţă de Apollo, venerat ca Sol Invictus (Soarele neînvins). Istoria începe însă mai demult. La 1 martie 293, Dioclețian instituie tetrarhia ca sistem de guvernare, sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului (subordonaţi lui, mai ales după retragerea sa la Split, în Croaţia), care acum erau grupaţi într-un colegiu, celor doi auguşti subordonându-li-se doi cezari: Galerius și Constanțiu Chlorus, tatăl lui Constantin cel Mare. Conform convenţiei, la abdicarea sau moartea împăratului, Maximian urma să abdice, ceea ce s-a şi întâmplat. În felul acesta, Chlorus îi ia locul şi devine august. Galerius, devenit şi el august îşi ia asociat pe Maximin Daia, în calitate de cezar. Totul a mers acceptabil până la moartea lui Galerius, în 311. Atunci, Maximin Daia a trebuit să se confrunte cu Licinius, promovat de Galerius. În plus, doi tineri ambiţioşi, Maxenţiu – fiul lui Maximian – şi Constantin, fiul lui Chlorus sunt profund nemulţumiţi, astfel că, la moartea împăratului, în bună tradiţie politică, cei patru s-au luptat cu toate mijloacele, până în 324, când Constantin ajunge, în sfârşit unicul împărat. Arătarea crucii, cea despre care se vorbeşte atât de mult cum că l-ar fi determinat pe Constantin să accepte Creştinismul, s-a întâmplat tocmai înaintea luptei cu Maxenţiu. De altfel, chiar atribuirea lui Constantin a Edictului de la Milan, din 313, este cusută cu aţă albă. Nu există nici un astfel de document. Adevăratul edict de toleranţă a fost emis în 311 de Galerius. În plus, există două documente ale lui Licinius cu acelaşi subiect. Licinius stăpânea partea de orient a Imperiului, unde Creştinismul înflorise mai puternic decât în apusul dominat de Constantin. Dar, în mod aproape firesc, odată devenit împărat unic, Constantin şi-a arogat toate faptele favorabile Creştinismului, în plină evoluţie, permiţându-şi neglijarea adepţilor cultului solar. În posteritate, slujitorii bisericii, l-au preferat pe el, în dauna obscurilor Licinius, Galerius şi alţii.

Mama lui Constantin, Elena, a murit la sfârşitul lui 328 sau începutul lui 329, deci nu a avut prea mult timp să facă tot ceea ce se spune. Se mai spune că, puţin înainte de a muri, Constantin s-ar fi creştinat. El a murit în 337, când mama sa era plecată în lumea sfinţilor de aproape zece ani.

Dar, toate astea sunt istorie şi credinţa are prea puţin de-a face cu istoria. Fapt este că la moaştele Sfintei Elena a venit din Grecia puhoi de lume să se închine, deşi ea, Elena, nu apucase să facă vre-o minune. Ceea ce se poate vedea este o raclă frumoasă, cu multe pietre preţioase (sau false), îmbrăcămintea elegantă a timpului, o mască din aur (probabil) şi o coroană pe cap. Ceea ce impresionează este lumea venită să se închine, cu speranţa că doar o minune divină ar putea rezolva necazurile fiecăruia. Contrar aşteptărilor, nu toţi cei aşezaţi la rând erau oameni sărmani. Dimpotrivă, aproape toţi cei ce se aflau în apropierea mea erau bine îmbrăcaţi, femeile chiar elegante, unele străduindu-se să-şi păstreze machiajul cu ajutorul evantaiului, de unde se vede că necazuri se găsesc la orice nivel. Un domn de lângă mine şi-a scos cu multă întârziere haina (dar nu şi cravata), deşi la un moment dat, când şirul de credincioşi trebuia să treacă pe sub un fel de baldachin, era extrem de cald.

Dar, totul se termină cu bine când, după traversarea bisericii, am ajuns din nou la aer curat. Ne apropiam de miezul nopţii.

Şi tot nu am aflat de ce au adus moaştele Sfintei Elena la Agia Varvara şi nu la altă biserică, mai importantă şi cu un acces mai uşor.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s