Astăzi am avut o bucurie: am descoperit cum pot învăţa limba greacă. Dar trebuie să mă explic. Înainte de a veni în Grecia, dar după ce ne-am hotărât pentru această aventură, am cumpărat un manual şi am învăţat primele 20-22 de lecţii. (Greu de spus exact câte, fiindcă pe ultimele n-am apucat să mi le însuşesc pe deplin.) Hotărârea pentru Grecia am luat-o în aprilie 2011, după o primă excursie de tatonare, când – la întoarcere – pe serpentinele dintre Comarnic şi Predeal ningea viscolit, deşi la plecarea din Atena fuseseră 28 de grade Celsius şi un soare tocmai bun pentru plajă. Am învăţat deci greaca până în toamnă, când am devenit atenieni 10 luni din 12 ale fiecărui an. Credeam atunci că voi învăţa greceşte rapid. Ar fost prima limbă însuşită de mine la faţa locului. Eram încrezător, fiindcă pe toate celelalte le învăţasem după carte, fără posibilitatea de a conversa. Dezamăgirea a venit curând: am constatat că nu voi putea niciodată să vorbesc greceşte suficient de bine. Eram prea bătrân pentru asta, iar greaca nu-şi dezminte numele: este grea (grea-ca-greaca mai rar!). În plus, în discuţiile cu miză, nici n-ar fi fost rentabil s-o folosesc, deoarece grecii – şmecheri cum sunt – ar fi profitat de slăbiciunile mele şi puteau să trişeze, spunând „Ah, n-ai înţeles tu cum trebuie”. Este de preferat engleza, cu care putem trata pe picior de egalitate. Încercam totuşi să profit de oportunitate şi să învăţ greceşte, indiferent de utilitate. Cum deschideam manualul însă, mă blocam. Căpătasem un reflex negativ. Aşa se face că astăzi, după aproape şase ani, nu ştiu limba greacă.
Dar să revin la afirmaţia iniţială. Spuneam că azi am avut o bucurie: am constatat că reflexul negativ dispare dacă – înainte de a deschide cartea – beau un păhărel de uzo. Orice minune – se ştie – durează trei zile. Bucuria mea a durat doar câteva minute, până când am ajuns la concluzia că este mai interesant să scriu ceea ce tocmai aţi citit, decât să învăţ ceva ce nu vrea să-mi intre în cap.
Cristache Gheorghiu 